Fetita de pe malul marii
- Putine femei pot fi comparate, fara risc de exagerare, cu o zana. In cazul tau, nu exista, insa, nici o primejdie. Cine te vede dansand, poate jura ca n-atingi pamantul. Te pomenesti ca este adevarat si ca faci parte dintr-o poveste!
- In cazul meu este vorba de o poveste adevarata, care a inceput chiar in oraselul in care m-am nascut, Koszalin, o asezare micuta si frumoasa ca o bijuterie, plasata strategic, pe malul marii, intre Gdansk si Szczecin. Eu am fost un copil foarte timid, chiar fragil, iar trasatura aceasta ii ingrijora in mod deosebit pe parintii mei. Din fericire, solutia le-a venit chiar din familie: unchiul meu era dansator sportiv. Un dansator foarte, foarte bun, dar care, din pacate, a fost nevoit sa puna punct carierei, din pricina unor probleme serioase cu spatele. El insa a reprezentat inspiratia pentru mama si tata. Asa ca, la 10 ani, am mers la un coleg de-al unchiului, care preda dans. Initial, nu mi-a placut deloc. M-au dus insa la un concurs, ca sa vad care era finalitatea antrenamentelor de la scoala, si-acolo am prins gustul dansului. Acum, privind inapoi, cred ca lucrul care m-a sedus, de fapt, au fost rochiile. Pe vremea aceea, erau mult mai elaborate decat azi: aveau multe pene, multe volane, mult sclipici... Pentru o copilita, aratau ca niste rochii de printesa. Sigur, acum realizez ca erau foarte kitschoase, dar uite ca, finalmente, datorita lor, am prins drag de dans si am inceput sa pasesc pe drumul asta. Plus ca am avut noroc si de un partener bun, inca din start. Si asta a contat foarte mult. Pentru ca n-am avut senzatia ca munceam in van.
- Dincolo de splendoarea lui, dansul sportiv e munca grea. N-ai fost un copil lipsit de copilarie?
- De greu e greu, nu pot sa neg. Dar eu am inceput sa dansez mai tarziu. Azi, copiii incep dansul la 5 ani. Ce sa mai vorbim de gimnasti, care incep la 3 ani. Asta, daca vrei sa faci performanta. Eu am avut timp sa si copilaresc. Si-apoi, asa cum iti spuneam, eram o fetita foarte timida, iar dansul imi oferea posibilitatea sa interactionez cu alti copii, sa-mi canalizez energia, dar sa si invat ce inseamna rigoarea si seriozitatea. Pentru ca aveam un program foarte strict. Mergeam la scoala, dupa care fugeam direct la sala de dans. Nici nu mai aveam vreme sa trec pe-acasa. Apoi, la 16 ani, m-am mutat singura la Gdansk. Aici a intervenit un episod foarte haios. Eu nu mai aveam partener de dans si, intr-o zi, am fost sunata de un antrenor, care mi-a zis ca el are un baiat care danseaza bine si vrea sa mi-l trimita acasa, ca sa se prezinte parintilor mei si sa ma cunoasca si pe mine. Zis si facut. In ziua respectiva, bineinteles ca acasa la mine s-a strans tot familionul: mama, tata, bunica, matusa, unchiul, sora si fratele meu. Toti il asteptam pe "candidat" cu sufletul la gura. Eu, mai presus de orice, ma rugam la Dumnezeu sa nu fie un baiat roscat, cu pistrui si urechi clapauge. Si vreau sa-ti spun ca atunci cand am deschis usa, in prag am dat peste un baiat... roscat, cu pistrui si urechi clapauge. Doua zile am plans de necaz, incuiata in camera mea. (rade) Totusi, am plecat la Gdansk, fiindca el era mai bun decat mine, iar eu constientizam asta, si imi dadeam seama ca, lucrand cu el, aveam o sansa in plus sa invat.
- Nu ti-a fost teama sa zbori in lume la doar 16 ani?
- Ba da. In primul rand ca ma desprindeam de sub aripile protectoare ale mamei si tatei, ma rupeam din tesatura de iubire pe care parintii o creasera in jurul meu. Asta era terifiant. Dar ai mei au avut incredere in mine. Stiau ca nu eram vreo adolescenta flusturatica, ci una cu capul pe umeri. Increderea lor m-a imbarbatat. Apoi, mi-era teama si de aspectele astea "tehnice": pana atunci, eu nu fusesem preocupata de gospodarie - mama facea cumparaturile, mama gatea, mama spala, mama calca si tot ea deretica prin casa. Acum, peste noapte, toate sarcinile astea cadeau in seama mea. Nu in ultimul rand, era gandul ca urma sa merg intr-un oras strain, in care nu cunosteam pe nimeni, unde aveam sa fiu cam singura pe lume ... Dar ceea ce m-a motivat cel mai tare si mi-a dat energie sa nu ma intorc acasa cu coada intre picioare si cu obrajii scaldati de lacrimi a fost ideea ca mutarea aceea avea un scop precis, pe care trebuia sa-l implinesc.
- Si care era visul tau cel mai fierbinte de-atunci?
- Pe vremea aceea nu ma duceam cu gandul prea departe. Nu visam la campionate mondiale sau la vreun spectacol in care eu sa fiu vedeta. Visele astea au venit mai tarziu, cand am trecut la nivelul de dansator matur, dupa ce l-am cunoscut pe Mihai. Cand am plecat la Gdansk, in mine nu era decat o pofta nebuna de a dansa si de a ma perfectiona in arta asta. Asta era scopul meu: sa dansez mult, mult, mult si din ce in ce mai bine. Iar la concursuri, mergeam tot pentru ca era inca o oportunitate de a dansa. Sigur ca ma bucuram cand castigam, dar nu conta daca aveam 10 sau 100 de perechi rivale. Important era sa dansez. Dansul da dependenta. Muzica si miscarile co-exista intr-o legatura indisolubila. De-asta, de pilda, un dansator, oricat de bun ar fi, nu poate sa danseze minunat pe o melodie care nu-i place. Daca de la primele note, ceva nu vibreaza in tine, nu poti sa traiesti cantecul. Iar emotia pe care o transmit dansatorii nu se mimeaza, ci trebuie sa fie reala. Ca in asta consta magia dansului: in sentimentele pe care izbutesti sa le exteriorizezi. Tehnica nu e totul. Tehnica inseamna exercitiu. Cand treci de faza de incepator, ca dansator, iti controlezi corpul pana la ultimul muschi. Muzica e insa cea care-ti induce acel frison interior. Sigur ca si emotiile le percepi diferit, in functie de varsta. Cand inima si sufletul ti-s "necoapte", percepi doar anumite emotii. Cu cat te maturizezi interior, cu atat evantaiul de trairi se largeste, iar tu devii si mai expresiv. Si mai e ceva: dansul inseamna eliberare. Cand incepe muzica, te degrevezi de orice alte ganduri si lumea se reduce, ca prin farmec, numai la tine si la partenerul tau. Ramane doar un cuplu care pluteste intr-o perfecta armonie. Daca mintea ti se risipeste si gandurile iti mai zboara si-n alta parte, nu mai poti sa faci performanta.
Fat-Frumos soseste in zbor
- Cum a aparut Mihai in povestea cu zane a vietii tale?
- Mihai a aparut putin mai tarziu. Intre timp, am mai avut un partener. Un baiat foarte talentat, cu-adevarat un dansator de exceptie, dar care, la un moment dat, din cauza dificultatilor financiare, a trebuit sa se opreasca. Eu am intrat intr-o depresie cumplita, fiindca impreuna formam o pereche foarte potrivita. N-am avut insa ce face. Si, impreuna cu antrenorul meu, am inceput sa-mi caut un nou partener. Prin intermediul unei cunostinte, l-am intalnit pe Mihai, intr-un cantonament la Chisinau. Am stat impreuna vreo 4-5 zile, in care am dansat de dimineata pana seara, ca sa ne dam seama daca puteam sa devenim o echipa. Dupa care eu am plecat spre Polonia, iar Mihai in Romania. N-am apucat insa nici sa ajung acasa, ca Mihai m-a sunat si mi-a spus ca vrea sa vina in Polonia. Dupa o luna, se mutase deja in Gdansk.
- Imi amintesc, din ce mi-a povestit Mihai cand i-am luat interviu, ca intre voi n-a fost dragoste la prima vedere.
- In nici un caz! (rade) Ca parteneri de dans ne placeam, adica ne potriveam, dar in afara dansului propriu-zis, Mihai ma enerva groaznic. Si cred ca si eu pe el. In primul rand, ca orice latin cu temperament, el isi iese numaidecat din fire. Daca o figura nu ne reuseste din primele trei secunde - gata! - se infurie. Eu sunt invers, sunt o persoana extrem de calma, iar comportamentul lui ma agita si pe mine, ceea ce nu-mi placea deloc. Apoi, mi se parea un tip foarte rece. Eu, fiind timida, iti dai seama ce combinatie iesea. Dezastru! (rade) Mie mi-e foarte greu sa ma deschid in fata unui necunoscut. El mi-a explicat ulterior ca se purta asa, tocmai fiindca eu ii paream foarte rece... Era un cerc vicios. Prima data cand mi-am dat seama ca Mihai era, de fapt, altfel decat il vazusem pana atunci, a fost la primul nostru concurs. Ma asteptam sa fie un pachet de nervi si de nemultumiri si sa traga de mine in stanga si-n dreapta, in timpul dansului. Cand colo, am fost uimita sa descopar un Mihai calm, stapan pe el, ba chiar si tandru. Incetul cu incetul, am inceput sa ne cunoastem si sa ne intelegem unul pe celalalt, iar dragostea a crescut in noi treptat. Ceea ce eu cred ca e foarte bine.
- De aici incolo restul e, cum se spune, istorie: ati devenit o echipa din ce in ce mai performanta, ati inceput sa castigati concursuri de anvergura... Cand si de ce v-ati decis sa va mutati in Romania?
- Au fost mai multe motive. Mihai avea deja in Romania clubul lui de dans, elevi de care se ocupa destul de mult, dar nu continuu, cum ar fi vrut. Faceam drumuri dese in Romania, ca sa lucram impreuna cu copiii. Dar era destul de greu. Ne dadeam insa seama ca acesta era viitorul, candva, asta urma sa fie ocupatia noastra, antrenoratul. Si cum clubul mergea foarte bine, nu avea nici un sens sa stricam ceva care exista deja. Apoi, noi reprezentam Romania la competitiile de dans sportiv. Din ce in ce mai multe astfel de competitii incepeau sa se organizeze chiar aici... Erau multe oportunitati. Cand antrenorul nostru a murit, am realizat ca, profesional, nu mai exista nimic care sa ne tina legati de Polonia.
- Dar emotional? Mica printesa nu s-a simtit straina departe de malul marii?
- Niste mici temeri au existat, dar eram deja obisnuita cu departarea. Plus ca veneam intr-un loc care nu-mi era necunoscut, ci unde deja dobandisem niste repere. Mai mult, am avut noroc cu parintii lui Mihai, niste oameni foarte calzi, inimosi si primitori. De la inceput, m-au facut sa ma simt de-a casei, parte din familie, nu m-au tratat ca pe-o straina. Deseori, mama lui Mihai, in loc sa-i ia lui partea, tinea cu mine. Pe el il certa, iar pe mine ma mangaia. (rade) Doamna Petre este o femeie minunata, iar domnul Petre - care, din pacate, intre timp a decedat - era un om superb. Si prietenii lui Mihai m-au primit frumos, cu simpatie...
- Dar parintii tai cum s-au impacat cu gandul mutarii tale definitive?
- Din nou, mama a avut incredere in judecata mea. Stie ca intotdeauna imi cantaresc cu mare grija deciziile. Tata a suferit insa tare mult. Eu eram "fetita lui tata", fetita adorata pe care o rasfata si pentru care tremura in fiece secunda. Dar nici el nu s-a opus categoric. Cred, insa, ca amandoi si-au facut mari griji si nu s-au linistit decat dupa cativa ani, cand s-au convins ca lucrurile mergeau spre bine, atat pentru mine, cat si pentru Mihai. Pana atunci insa au stat ca pe jar, saracii.
Pantofii albi si pantofii negri
- Locuiesti, deja, in Romania de 9 ani. Te-ai dumirit, cred, unde ai ajuns si printre cine traiesti. Exista diferente intre polonezi si romani?
- O, sunt multe diferente! Intai, polonezii sunt mult mai calmi si mai relaxati. Acolo nimeni nu te claxoneaza la semafor, nimeni nu depaseste pe linia de tramvai, pe contrasens sau pe trotuar. Apoi, polonezii au mai multa disciplina civica: nu arunca gunoiul pe strada, nu distrug straturile cu flori sau indicatoarele... In Polonia, daca te incalti cu pantofi albi, nu ajungi cu ei acasa negri. Sau, alt exemplu: acolo iti speli masina o data pe luna, nu o data pe saptamana. Nu e atat praf si murdarie ca aici. Pe de alta parte, polonezii sunt oameni reci, nu sunt primitori si prietenosi ca romanii. Rareori un polonez o sa te primeasca asa, ca romanii, cu bratele deschise.
- Se spune ca polonezii sunt patrioti, oameni foarte mandri de tara lor.
- Intr-adevar, suntem mandri de istoria noastra, de faptul ca am izbutit sa parcurgem perioade istorice foarte dificile. Romanii sunt, si ei, mandri de istoria lor, dar, din pacate, pe romani vicisitudinile istorice nu i-au facut sa fie mai uniti. Asta e o alta diferenta. Polonezii, fie ca sunt acasa, fie ca traiesc in tari straine, sunt foarte uniti. Si aici, in Bucuresti, exista o comunitate de polonezi unde, asa cum se intampla peste tot in lume, e suficient un singur telefon, pentru ca toti ceilalti sa-ti sara in ajutor. Romanii sunt gelosi unii pe ceilalti, pe cand polonezii se bucura de reusitele conationalilor.
- De asemenea, se vorbeste foarte mult despre frumusetea polonezelor...
- Da, exista multe femei frumoase in Polonia, asa cum sunt si multe romance frumoase. Doar ca e vorba de frumuseti diferite. Ceea ce e diferit atrage parca mai mult. Cand te-ai nascut bruneta sau satena si cu ochi caprui, iti doresti sa fii blonda, cu ochii albastri. Si viceversa. Asa ca multe poloneze viseaza la cosite intunecate si ochi de culoarea ciocolatei... (rade) Cert e ca polonezele sunt femei ingrijite si cochete, dar nu la modul ostentativ. In primul rand, in Polonia nu se pune pret pe firma, nu conteaza daca ai o fusta Chanel sau una de la un producator oarecare. Polonezele isi cumpara haine autohtone, care sunt de foarte buna calitate, mult mai ieftine decat imbracamintea din Romania, dar nu sunt genul acela de haine cu sclipici sau in culori tipatoare. Noi mergem mai mult pe natural. Si apropo de preturile mai mici ale hainelor, uite inca o diferenta: polonezii sunt foarte cumpatati cu banii. Prefera sa faca economii, decat sa dea mii de euro pe o camasa sau sa-si achizitioneze nu stiu ce masina de fite. In Polonia nu exista masini luxoase la fiecare colt de strada. In schimb, pentru orice polonez, casa este mandria familiei. Toata lumea isi ingrijeste cu religiozitate casele si gradinile. Cand da primavara, peste tot in Polonia casele sunt primenite, iar florile dimprejur explodeaza intr-un curcubeu imbatator. Si eu, cand am venit in Romania, unul din primele lucruri pe care le-am facut a fost sa-mi umplu balconul cu flori. E cea mai mare bucurie a mea de peste zi: sa-mi pigulesc floricelele si apoi sa ma desfat privindu-le... Acum, sa nu se inteleaga insa ca eu nu-i pretuiesc pe romani. Dimpotriva! Admir multe din trasaturile pe care vi le imprima caracterul vostru latin, care sunt nascute din sangele vostru navalnic. Si-apoi, eu sunt de parere ca fiecare popor are plusurile si minusurile lui. Uneori, ar fi foarte frumos daca sangele polonezilor ar imprumuta ceva din fierbinteala celui romanesc. Ideal ar fi sa invatam unii de la altii. Pentru ca nimeni, nici un individ si nici o natie, nu e perfect. Cu totii suntem perfectibili si cu totii suntem splendizi, in imperfectiunile noastre.
- Si tu, si Mihai, v-ati retras din activitatea competitionala. Cum arata viata ta acum?
- Am in continuare o viata disciplinata. (rade) Ma trezesc pe la 7 dimineata, ca sa mananc impreuna cu Mihai. Tin mult la momentele astea ale noastre. Dupa care plec la scoala de dans, unde ma ocup de elevi pana la ora 18. Dau fuga acasa, mananc, si ma intorc la sala de antrenamente, unde stau pana la ora 22. Revin acasa, fac o baie, si-apoi, pana adorm, citesc. Sunt o cititoare vorace. Intotdeauna cand ma intorc din Polonia vin cu o valiza separata, plina numai cu carti. Imi plac mult povestile despre oameni, povestile de viata. In rest, martea e ziua cand ma ocup de cumparaturi, de facturi, contracte etc. Duminicile ar trebui sa fie libere, dar nu stiu cum se face ca, de la inceputul anului asta, tot numai duminici ocupate am avut. De relaxat ne relaxam sambata dupa-amiaza si seara. Daca nu suntem prea obositi, iesim la un restaurant, mergem la un film...
- Daca ar fi sa tragi o linie, care ar fi concluzia? Esti multumita cu viata ta?
- N-as schimba absolut nimic si nu m-as mai intoarce in Polonia. Sunt impreuna cu sotul meu, omul pe care il iubesc din tot sufletul, ma simt implinita si profesional, fiindca elevii mei au rezultate exceptionale... N-am de ce sa ma plang si nici motive pentru care sa-mi doresc sa plec de-aici. Chiar am o viata foarte frumoasa.
Foto: Paul Diaconu / PRO TV