La inceput a fost cantatul
- Te pregatesti de o mare aniversare: 25 de ani de cariera. Un sfert de veac in care nu ai incetat nici o clipa sa canti, si care nu a lasat nici cea mai mica urma de rugina peste vocea ta. Doar ca in ultima vreme esti mai discreta, o discretie ce sporeste dorul fanilor tai.
- Ma impresioneaza intotdeauna sa aflu ca oamenilor le este dor de mine si vreau ca ei sa stie ca sunt chiar aici, langa ei. Anul acesta implinesc, intr-adevar, un sfert de veac de muzica, si mi-as fi dorit sa am un concert aniversar, dar trecem printr-o perioada foarte grea si imi este imposibil sa-l organizez. Artistii se lupta sa supravietuiasca, publicul abia are bani de paine, iar eu, din nefericire, nu am posibilitatea de a ma finanta din surse proprii. Nu m-au dat banii niciodata afara din casa, nu au fost niciodata un scop in viata mea. Mi se pare ca un artist care alearga dupa castig nu mai este artist, iar modelele mele sunt tocmai cei care au muncit, s-au zbatut sa triumfe in arta lor, numai prin talent si munca, cei care au trait prin propria lor creatie - acest fel de pasiune ma inspira pe mine. Fie ca sunt cantareti, scriitori sau pictori...
- Inainte de '89, ai fost una dintre stelele scenei, o aparitie mereu proaspata si colorata, cu o voce de exceptie, nascuta pentru a canta. Cand ti-ai descoperit talentul?
- Nu a existat un singur moment. Eu intai am cantat si apoi am vorbit. Poate ca parintii mei au avut un astfel de moment revelator, pentru ca ei au fost primii martori ai talentului meu. Si ce sprijin extraordinar am avut din partea lor!... Vorbesc la trecut, pentru ca, din pacate, nici unul dintre ei nu mai este printre noi. Ei aveau amandoi ureche muzicala si voce (tata canta chiar foarte bine), dar nu au facut din muzica o meserie. Tata a fost militar de cariera, colonel, iar mama a lucrat in domeniul medical. In plus, ma trag dintr-o familie de preoti, deci, si de la bunici am mostenit ceva din inclinatia catre muzica. Dar, in ciuda unei educatii riguroase, am fost un copil destul de rebel, iti poti da seama si azi de asta (rade). De la inceput si de-a lungul intregii mele vieti, nu m-am lasat incadrata niciodata in vreo norma. Asta nu inseamna ca nu am rigorile mele personale. Doar ca ele sunt de natura morala si nu se regasesc in felul in care ma manifest pe scena sau in felul in care ma imbrac (aspect care mi-a adus atatea si atatea critici). Nu-mi plac tiparele. Nu-mi plac caile batatorite deja, in cariera mea am ales drumuri mai ocolite, mai dificile, am ajuns mai tarziu la tinta, dar am facut-o numai prin fortele mele, prin originalitatea si creativitatea mea. Sunt mandra de asta. Pana si Conservatorul l-am urmat abia la 40 de ani. Atunci am considerat eu ca sunt suficient de matura pentru astfel de studii, la 18 cred ca l-as fi tratat cu chiul si indiferenta. Asa, am fost chiar bursiera, am ramas profesoara si imi place enorm sa lucrez cu tinerii, sa le deschid aripile celor care au vocatia "zborului" in muzica.
Parantezele libertatii
- Nu ai avut de suferit din cauza nonconformismului tau?
- Oh, cum sa nu?! Oamenii au interpretat in fel si chip optiunile mele, manifestarile mele nabadaioase de pe scena. Dar eu acolo sunt libera, acolo este locul meu de joaca, acolo sunt si copil, si muzician, nu-mi pun oprelisti de la nimic. Asta sunt eu. In afara scenei, am grija sa am un comportament cat se poate de decent, pentru ca imi asum responsabilitatea persoanei publice. Da, am suferit destul de mult din cauza acestui nonconformism. Mai ales ca m-am lansat in perioada maximului conformism, cand comunismul te obliga sa te incadrezi in tipare. Totusi, gaseam niste mici portite de iesire, mici paranteze de libertate, prin care puteam sa-mi arat adevarata personalitate. In spectacole incercam sa ma imbrac mai altfel, sa aduc un suflu nou, sa sugerez macar ce era la moda in lume la vremea aceea (de la imbracaminte la machiaj, de la compozitie la scenografie). Iar satisfactia era enorma, pentru ca publicul devenea de-a dreptul exuberant: dansa, stia toate piesele mele, venea la spectacole in numar foarte mare. Publicul era colectionar de muzica, multi aveau sute de discuri de vinil in biblioteci. Era foarte frumos. La fel de frumosi erau si colegii mei de atunci, toti unul si unul, in ceea ce priveste talentul. Nu vreau sa par o nostalgica, vremurile acelea aveau mai multe parti rele decat bune, dar nu pot sa nu remarc diferenta clara de valoare intre artistii de atunci si cei de acum. Nu generalizez, sunt si azi oameni foarte talentati si integri, dar proportia este covarsitoare in favoarea vremurilor trecute. Cred ca azi, pe langa valoarea indoielnica a artistilor, pe langa lipsa studiului (putini mai stiu unde e nota "do" pe portativ), ma deranjeaza cel mai mult lipsa de originalitate. Se copiaza enorm! Culmea, cand exista atata cenzura, noi incercam sa fim unici, sa ne opunem cu toata puterea uniformizarii, iar acum, parca tinerii se straduiesc sa fie toti la fel - canta aceleasi lucruri, se imbraca la fel, vorbesc la fel. E de-a dreptul paradoxal. Nimeni nu mai are personalitatea lui, nimeni nu mai vine cu ceva nou. Nu-mi place - totul se bazeaza pe relatii, castig imediat, valoarea este pusa pe ultimul loc. Iar in conditiile astea, eu sunt des acuzata ca uit ca am 50 de ani si ma comport ca un copil!... Ei, pe mine tocmai aceasta "copilarie perpetua" ma pastreaza vie, imi pastreaza spiritul tanar, nu ma lasa sa-mi pierd prospetimea, candoarea. La cate greutati am avut, la cate piedici intampinam in general in viata, eu as fi luat-o razna, daca nu pastram ceva din copilul din mine. Faptul ca sunt profesoara ma ajuta enorm, copiii sunt un balsam pentru sufletul meu. In preajma lor sunt ca o sugativa care absoarbe din prospetimea si energia lor, fur din starea lor de naturalete care imi face foarte, foarte bine. Da, sunt optimista, debordant de optimista! Dar si naiva cateodata! Da, traiesc in lumea mea boema! Nu vreau sa fiu inteleasa, vreau doar sa se stie ca asta sunt eu, niciodata trucata.
Fara festivaluri cu bere si mici
- In ultima vreme ai facut un pas in afara marilor scene, alegand sa canti prin cluburi, jazz si blues. De ce?
- Este o reintoarcere a mea catre inceputuri, pentru ca eu am debutat cantand cu o trupa. Am inteles de-a lungul timpului ca este ceea ce-mi place cel mai mult sau, mai bine zis, ceea ce mi se potriveste cel mai bine, in contextul muzical de azi. Prefer un public mai putin numeros, dar care este foarte cultivat, care stie exact ce asculta; prefer atmosfera intima din club. N-as da asta pe o suta de festivaluri ale berii, cu miros de mici si oameni care tocmai pentru mancare vin, nici nu stii daca fluieraturile lor sunt admirative sau dimpotriva. Sunt foarte multi artisti ca mine, care s-au retras pentru ca au refuzat sa faca parte din lumea muzicii de azi. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar acesta e adevarul. Mie, repet, imi place de mor ceea ce fac acum, n-as renunta pentru nimic la a canta jazz si blues, in club, fanilor mei. Neaparand des pe posturi TV sau in ziare, oamenii nefiind satui de mine, cand vin la cate un concert, li se pare ca le cant prea putin si atunci ma asculta cu si mai multa placere, iar mie asta imi da o satisfactie teribila. Iar asta nu schimba cu nimic datele esentiale ale problemei. Am aceeasi energie de altadata, canalizata, insa, spre ce cred ca mi se potriveste in prezent. Oricum, majoritatea (criticii, mai cu seama) nu prea isi bate capul sa inteleaga omul din spatele spectacolului, sa-l cunoasca cu adevarat. Rar ni se dau sanse, precum intalnirea noastra de azi, prin care sa ne prezentam asa cum suntem, fara machiaj, fara lumini, fara protocol... Despre mine, foarte putina lume stie ca sunt neclintita in credinta, ca de douazeci de ani tin absolut toate posturile cu strictete, nu numai in aspectele lor ce tin de alimentatie. Cel mai mult imi place sa ajut oamenii. Eu o fac oricum, dar cu atat mai mult in post ma straduiesc sa fac bine. Nu stiu de unde vine asta, probabil ca din educatie, pentru ca pana la urma nu suntem altceva decat "produsul" parintilor nostri. Pe de alta parte, exista si reversul medaliei generozitatii: sunt foarte naiva. Recunosc. Cred in oameni enorm si ii iau pe toti de buni. Chiar daca sunt avertizata despre un oarecare ca nu e un om de calitate, eu tot nu cred, pana nu o patesc, pana nu ma conving pe pielea mea. Nu am fler deloc in acest sens, imi lipseste total simtul intuitiei in ceea ce priveste oamenii, si atunci ii iau pe toti de buni. Iar ei nu sunt toti buni, si eu sufar deseori. Sunt lipsita de un scut de aparare, mi-e greu sa spun "nu". Dar sa stii ca prefer sa fiu asa, decat sa am mereu o privire negativa asupra lumii. Mai bine sunt dezamagita din cand in cand, decat sa fiu o fire ursuza si banuitoare. Iau partea plina a paharului, gasesc scuze oamenilor. Sufar mai mult, dar macar nu am constiinta incarcata. Sunt linistita in fata lui Dumnezeu. Gresesc si eu, imi cer scuze de fiecare data, chiar si copilului meu, incerc sa repar, incerc sa nu fac oamenii sa sufere din cauza mea.
Fericirea dintai: familia
- Ai avut, totusi, un fler extraordinar cand ti-ai ales jumatatea. Esti casatorita de 16 ani cu binecunoscutul chitarist Florin Ochescu, aveti un baiat minunat, o familie frumoasa. Cat este de greu sa pastrezi azi armonia intr-o familie?
- Se pastreaza foarte greu o familie armonioasa. Oricate sentimente de iubire ar exista intre doi oameni, oricat magnetism, potrivire..., apar intotdeauna momente grele intr-un cuplu. Clipe in care totul se poate spulbera daca nu ai grija, diplomatie, respect. Noi am incercat mereu sa ne intelegem si sa ne protejam. Ne-am oferit spatii, nu ne-am descarcat gratuit nervii unul pe celalalt. Avem ingaduinta si respect, iar aceste lucruri salveaza marea iubire care exista intre mine si Florin. Dar simt ca este foarte greu sa fii calm si lucid azi. Traim vremuri foarte stresante, ne ducem traiul intr-un zgomot permanent, in poluare. Numai sa conduci in Bucuresti e o incercare care-ti consuma toata energia unei zile. Este foarte, foarte greu sa fii tot timpul iubitor acasa, si cred ca de aceea mentinerea unei casnicii cere azi multa, multa munca. Dar se poate. Banuind, cumva, ca un mariaj nu e chiar joaca, eu si Florin am stat aproape trei ani logoditi. Nici unul dintre noi nu voia sa se casatoreasca, si cred ca daca nu ar fi aparut copilul si obligatiile sociale pe care le implica un prunc, nu ne-am fi casatorit niciodata. Nu voiam sa ne lege altceva decat starea aceea minunata de indragostit; voiam amandoi sa ramanem toata viata impreuna, dar nu constransi de un act. Nu ne pare rau ca am facut acest pas, dar daca viata nu ne-ar fi fost luminata de aparitia lui Iulian, fiul nostru, nu cred ca ar fi existat vreodata un certificat de casatorie.
- Dar ati reusit sa pastrati in toti acesti ani starea aceea minunata, "de logodna", care este cu totul altceva decat a fi casatorit?
- Aceasta este o alta mare multumire a vietii mele. Ne ajuta mult si traiul nostru artistic, suntem mereu in miscare, nu ne plictisim niciodata. De ceva vreme cantam impreuna, si atunci serile de concert sunt ca o intalnire romantica, pe un fond muzical care ne este drag amandurora. Evident ca nu e totul numai abur, am si eu momente "pamantene", stiu sa fiu si gospodina, si mama, si sotie. Imi plac toate aceste aspecte ale traiului in familie. Chiar daca am castile cu muzica pe urechi, gatesc pentru "baietii" mei, am grija de ei. Am o admiratie profunda pentru sotul si copilul meu, consider ca aceasta familie este cel mai frumos dar pe care putea sa mi-l faca Dumnezeu, alaturi de harul pentru muzica.
- Cum este fiul tau, Iulian?
- Sunt atat de norocoasa!... Am fost binecuvantata cu un copil de exceptie. Iulian ne-a demonstrat ca, desi nu ne-am ocupat de el cat ar fi meritat, a devenit si continua sa devina un om extraordinar. Ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi ca mi-a dat un copil atat de intelept, care a stiut de mic sa aleaga singur ce a fost mai bine. Eu si sotul meu avem un program greu, o viata muzicala activa, plus ca suntem amandoi profesori. Deci, am lipsit in dese randuri de langa fiul nostru. Iulian, la randul lui, are un program foarte incarcat, este pianist, si unul foarte bun, deja cu concerte si in strainatate. La 16 ani, este olimpic la pian, isi doreste sa faca studii la Viena, singur a luat legatura cu niste profesori de acolo, care au venit in Romania si l-au remarcat. Ma bucur ca este foarte descurcaret, face totul din proprie initiativa. Fricile mele initiale, ca poate nu se va descurca, odata iesit de sub aripa mamei, s-au dovedit cu totul eronate. E mai infipt decat parintii lui, zboara singur, fara probleme. Repet, am avut mare noroc cu asa un fiu. Probabil ca, totusi, puterea exemplului este destul de mare, chiar daca nu e mereu rostita. El a fost toata copilaria inconjurat de oameni de muzica, nasii lui sunt Dana Bartzer si Dan Kreimerman, Artanu (solistul formatiei Timpuri Noi, n. red.) ne este prieten la catarama, un om cu care eu repetam in casa, cat timp Iulian era foarte mic si dormea cu usa intredeschisa. La un moment dat, am constatat cu maxima uimire ca fiul meu are auz armonic, ca reusea sa fredoneze fara nici o nota falsa, chiar si cele mai grele melodii. Pianul a venit de la sine, l-a ales el, muzica clasica este o alta alegere de-a lui. N-a avut nici o clipa nevoie de meditatii, nici acum nu are, chiar in clipa in care noi doua vorbim, pe el l-am lasat in casa, studiind.
Vise de primavara
- A venit primavara. Ai vise resuscitate de frumusetea si energia ei?
- Nu am incetat niciodata sa visez. Sunt o visatoare incurabila. Cu cat intampin mai multe piedici, cu atat ma intaresc si ma incapatanez sa visez mai departe. O sa-ti spun gand dupa gand, asa cum imi vin acum in minte: mi-ar placea sa am un concert impreuna cu familia mea, sa cantam toti trei pe aceeasi scena, trei artisti diferiti, trei stiluri diferite, care stiu sigur ca s-ar lega armonios datorita dragostei dintre noi. Cred ca o fuziune intre jazz-ul meu, blues-ul lui Florin si pianul clasic al lui Iulian ar fi ceva minunat. Poate candva... Imi doresc foarte mult un spectacol pe o scena din Romania, cu un big-band din afara tarii. Chiar stiu in Germania unul extraordinar, dar, din nou, vremurile nu-mi permit sa aduc douazeci si ceva de oameni acum in Romania. Alte visuri... Sanatatea ar trebui poate sa o pun pe primul plan, pentru ca ma lupt de ani si ani cu o puternica afectiune a tiroidei care, pe langa multe stari dificile, imi ingreuneaza enorm eforturile constante de a pierde kilograme. Cine nu sufera de asa ceva nu stie ce chin este. Imi doresc enorm sa slabesc mai mult decat am facut-o deja, sa arat bine pentru sotul meu, pentru fani si, evident, pentru mine. Sa te simti bine, admirata, sa te simti frumoasa da oricarei femei un tonus extraordinar, si sunt sigura ca voi reusi. Mi-as mai dori sa joc intr-un musical. Am foarte multe idei... Mi-as dori sa pot lua putin piciorul de pe acceleratie si sa gasesc ragazul sa scriu o carte despre experientele mele muzicale, despre muzicienii pe care i-am cunoscut, despre colegii mei. Ar fi o carte plina de umor. De foarte multe ori doresc sa-mi rezerv mai mult timp pentru mine, sa ma odihnesc, sa-mi pot face niste vacante, sa stau mai mult cu familia. M-ai pornit, acum pot sa o tin asa incontinuu (rade). Am vise pentru inca doua vieti.
- Am sarbatorit Pastele. Respecti traditiile religioase?
- Consider ca sarbatorile sunt foarte importante pentru romani. Am spus cateva lucruri negative azi, dar eu cred ca romanii au ramas credinciosi, ii vad de sarbatori alergand sa poata pune ceva special pe mese, ca sa pastreze traditia. Si noi suntem la fel. Ne intalnim cu prietenii apropiati, care vin la noi cu copiii, se face o atmosfera cu adevarat sarbatoreasca. Mergem cu totii la biserica, la aceeasi, de ani de zile. Eu, pentru ca postesc, pentru ca ma spovedesc si ma impartasesc, ma simt foarte bine de Pasti. Ma bucur ca romanii isi tin sarbatorile. Le doresc si cititorilor "Formulei AS", oameni care stiu cu adevarat ce inseamna traditia, sarbatori fericite si luminoase, la fel ca ei.