De multa vreme imi doresc sa astern pe hartie o minune despre care nu am avut indrazneala sa vorbesc cu nimeni... Mai devreme sau mai tarziu, trebuie sa intalnim pe cale o raza de lumina care, daca nu ne schimba, macar ne lumineaza, sau ne ilumineaza... iar atunci cand oamenii ne leaga picioarele si nu mai putem merge, Dumnezeu ne Daruieste Aripile! Sfantul Apostol Petru a reusit sa mearga pe apa ca Hristos, dar pentru asta, pentru a i se putea intinde mana, a fost necesar mai intai sa se arunce in mijlocul furtunii inspaimantatoare.
Furtuna
Pe la varsta de 24 de ani, a aparut in viata mea primul prieten; nu ma mai confruntasem pana atunci cu asa ceva, pentru ca nu prea m-a interesat acest aspect... Inevitabil, printre atatea lucruri ale vietii, a trebuit, in cele din urma, sa ma lovesc si de cel mai greu dintre ele: iubirea. Ne cunosteam de mult. Era un copilandru, cu trei ani mai mic decat mine, cu care aveam in comun faptul ca amandoi aveam caiete de scoala pe care scriam povesti si minuni. Apoi am crescut si, incet, incet, lucrurile incepeau sa mearga in alta directie, un soi de prietenie care mai mult ma speria, decat sa ma bucure. Nu mi-a spus niciodata clar ce vrea, dar incepusem sa banuiesc ca ar fi vrut sa ne casatorim. Nu a discutat niciodata cu mine despre asta, dar simteam ca ma preseaza, ca nu ma lasa pe mine sa decid. Nu eram foarte sigura ca asta imi doresc de la viata...
Cerul Sfantului Andrei
De Sfantul Andrei, stiam ca este o zi speciala, iar dorintele se implinesc... Atunci am avut indrazneala sa ne sarutam pentru prima oara in viata. Mai stiam ca, de Sfantul Andrei, cerurile se deschid... Si s-au deschis! Nu stiu daca ne-am dorit amandoi acelasi lucru, poate nu, dar pentru mine, prin nevazuta deschizatura dintre cer si pamant, ingerul norocului meu a zburat. Nu atunci, imediat, ci intr-o zi de martie, cand mai aveam putin si am fi implinit un an de cand eram impreuna. Nu ne certam, ne intelegeam foarte bine, nu era nici un nor... nu a intervenit alta fata, chiar nu am inteles nici pana in ziua de azi ce s-a intamplat! Discutam deja despre cum vom face tortul pentru ziua noastra, ce forma sa aiba, cu ce fructe sa-l ornam, cu ce tren sa vin la el etc. Numai ca, din senin, pur si simplu din senin, fara nici o discutie, fara nici o cearta, intr-o zi m-a sunat si mi-a spus pe un ton taios ca "totul s-a terminat". Ca un preot (care nu ma cunostea nici pe mine, si nici pe el!) l-a abordat si i-a spus: "tot ce am facut si tot ce voi face", si i-a interzis categoric sa mai vorbeasca cu mine din acel moment. "Ce preot?", l-am intrebat buimacita. "Un preot care vrea sa ma puna pe drumul drept al vietii si pe care mi l-am luat de duhovnic". Nu ma stiam vinovata cu nimic, nu stiam ce as fi putut face atat de rau, pana la el, nici macar de mana nu ma tinusem cu vreun baiat! Am crezut intai ca e o gluma, sau ca si-a gasit alta fata (noi ne vedeam la 3 luni). Dar nu! I-am spus ca nu ma supar, indiferent ce ar fi, dar ca il rog sa-mi ofere o explicatie. Ce facusem, atat de grav, incat sa ma arunce ca pe-un gunoi din viata lui? Mi-era groaza de vinovatia necunoscuta pe care urma sa o duc in spate. In loc de raspuns, s-a rastit la mine, si mi-a spus sa ii sterg numarul din memoria telefonului si sa consider ca nu ne-am cunoscut niciodata. Vocea ii era de otel, taioasa ca lama unui cutit, totusi, am insistat sa imi ofere o explicatie. Fusesem atat de indragostiti, asa de apropiati, cum putea renunta la tot de azi pe maine? Ce ii spusese preotul asa de cumplit despre mine, incat sa ia o decizie atat de brutala, fara sa discutam, sa-mi spuna si mie motivul.
Am continuat sa il sun, sa il caut, gandindu-ma ca ar putea sa fie o neintelegere. S-a rastit iarasi la mine, sa-l las in pace, sa fiu sigura ca nu va mai fi niciodata ce-a fost. Mi-a spus ca timpul le va rezolva pe toate, ca n-a gresit nimeni, dar ca asta este decizia lui. Definitiva! "Asa, pur si simplu?", am tipat. Si tortul? Si aniversarea? Nimic! Nu a vrut sa mai auda nimic, din acel moment! Isi incredintase sufletul acelui preot care ii iesise in drum, ferindu-l de "diavol". Doamne, si ce iubire curata fusese intre noi, presarata doar de saruturi si imbratisari; nu facusem nimic necuviincios. Iar cand era langa mine, il simteam ca pe o icoana, nu ca pe un baiat. L-am rugat sa ma lumineze cu ce am gresit, ce-am facut, ce i-a spus preotul acela strain de l-a intors impotriva mea atat de radical? Ce i-a putut spune el despre mine, ce nu ii spusesem si eu?! Doar nu i-am ascuns nimic, nu aveam nimic de ascuns din trecutul meu! Totul a fost in zadar. A disparut pentru totdeauna. Nu m-a durut cel mai tare ca ne-am despartit, ci modul brutal cum s-a intamplat! M-am simtit de parca mi-ar fi retezat cineva sufletul cu barda. Inima mea sangera ca o rana deschisa.
Deznadejdea
Desi imi place sa cred ca sunt un om credincios, totusi, recunosc, am cazut in deznadejde; nu aveam cu cine sa ma sfatuiesc, pentru ca nimeni nu si-a gasit timp pentru mine. Dupa acest episod, m-am imbolnavit grav. Si inca trag si acum, dupa patru ani, pentru ca, nestiind ce rau i-am facut, ajunsesem sa cred ca eu sunt satana, ca am fost o ispita pentru el, ca poate l-am indepartat de Dumnezeu. Slabisem 9 kg, urlam singura prin casa, luam calmante, plangeam pana lesinam. Ce ma durea cel mai mult nu era despartirea, ci violenta gestului sau, imi taiase sufletul ca un gade. Imi venea sa ma omor, voiam sa dispar, ca sa nu mai ranesc pe nimeni. Ma intrebam clipa de clipa ce i-am facut rau, cu ce l-am suparat in asemenea hal, pentru ce fusese atat de categoric, nu s-a gandit deloc la sufletul meu, la ce lasa in urma? Ce fel de duhovnic e ala care te indeamna sa calci un om nevinovat in picioare? Nu m-a mai sunat niciodata, nici de ziua mea nu mi-a spus "La multi ani!", nici de Paste, cand toata lumea era vesela.
M-am rugat mult, am mers la biserica, am implorat toti sfintii sa ma ajute. Nu sa il intoarca, dar sa se faca lumina, sa inteleg si eu situatia, ce i-a putut spune asa de rau acel preot. Am mers chiar si la manastirea aceea unde fusese, gandindu-ma ca, poate, va face Domnul o minune, sa il intalnesc si eu pe-acel calugar, si sa imi spuna si mie... Nu l-am gasit, si nimeni nu mi-a luminat intunericul din suflet.
Un altfel de raspuns...
Am continuat sa merg prin diferite locuri sfinte, sperand ca Dumnezeu imi va intinde o mana, sa ma scoata din disperarea ce ma coplesea. Nu stiam daca ce ma doare mai tare era lipsa lui, visele prabusite sau groaznica umilinta de a fi fost imbrancita pe scara ca o borfasa. Trantise usa fara nici un fel de explicatie. Dar Dumnezeu stia si ce este in inima mea si adevarul pe care il asteptam. M-a lasat sa ma chinuiesc singura, cu intrebarile, cu neputinta, cu boala... aproape opt luni; ceva mai putin decat a durat prietenia cu el... putin a lipsit sa nu imi pierd si mintile; trecuse mult timp de la despartire, dar eram la fel de nelinistita ca in prima zi, sau chiar mai rau; timpul nu facea decat sa inrautateasca situatia, si nu sa o vindece. Eram intr-o agitatie crescanda... Nu mai stiam nimic de el, desi mi-ar fi placut sa-l mai intalnesc macar o data, macar sa apuc sa-i dau ultimul cadou pe care i-l cumparasem... o candela.
In toamna, prin multele mele drumuri cerute de serviciul pe care-l aveam, pasii m-au purtat la un schit din munti, parca desprins de la pamant si de lume. Aflasem ca acolo de petrec taine nemaipomenite, stiam ca un curcubeu a stralucit in plina noapte, ca un Acoperamant al Maicii Domnului. Desigur, Dumnezeu ne asculta pretutindeni si ne poate raspunde pretutindeni, dar nu mereu avem intelepciunea sa si intelegem raspunsurile Lui.
Schitul era foarte departe de orasul meu. Am mers o noapte intreaga, dar nu mai conta; ma simteam mult mai departe de propriul meu suflet decat orice distanta. De cum am ajuns, am avut sentimentul ca... acolo trebuia sa ajung. Parca Maica Domnului ma astepta. Am ingenuncheat in fata uneia din cele trei icoane ale ei si am plans, pana ce am facut covor de lacrimi sub mine. I-am povestit Maicii Domnului tot necazul meu si am rugat-o sa ma ajute, pentru ca, efectiv, nu mai stiam ce sa fac! Eram sleita de putere, ma imbolnavisem, ma simteam risipita de tot. Aveam trebuinta de un raspuns concret, pentru ca semnele nevazute nu le mai intelegeam... Eram aproape lesinata de plans, cand am auzit usa scartaind, si pasi... "Probabil intra cineva", mi-am spus si nu m-am miscat; m-am tras sub icoana, crezand ca nu ma vede nimeni; dogoream de rusine, stateam cu fata ingropata in palme, abia respirand. Atunci cineva m-a atins pe umar. Am tresarit, gandindu-ma ca o fi vreun calugar, nu as fi vrut sa atrag atentia nimanui in halul in care ma aflam. Nu era insa un calugar, ci un baiat. Am vazut printre gene ca semana izbitor de tare cu cel pentru care plangeam si am inceput sa plang si mai tare! "Iarta-ma ca te deranjez... sa nu te doara genunchii... e rece pe jos...". Mi-a intins o pernuta albastra, apoi a disparut. Am luat-o, desi nu imi mai pasa de genunchi, la cat aveam sufletul de strivit...
Punga cu bomboane
Inainte sa plec de la Schit, am dorit sa ajut cu ceva, sa nu stau degeaba. Am fost trimisa sa spal un sac de sticle la izvor. Le-am spalat, gandindu-ma, in gluma, ca acel izvoras vine din lacrimile mele.
- De ce plangeai?
Baiatul aparu din nou, de nicaieri. Nu cred ca ma pandise; pur si simplu trecuse si el pe-acolo, exact atunci. Brusc, am simtit imboldul sa-mi deschid sufletul in fata lui. Nu-l cunosteam, nu-l mai vazusem niciodata pana atunci, dar ceva ma impingea sa-i spun acelui tanar intreaga mea suferinta.
- Am un spin mare in inima, am spus. Pe care nu mi-l poate scoate nimeni.
- Si eu am unul, a zis, sunt sigur ca ma vei ajuta tu sa-l scot.
- Cum asa? Doar nu ne cunoastem...
- Aici nu e nimic intamplator.
Ne-am dus la biserica, fiindca slujba incepuse, si am stat pana la sfarsit. Apoi am indraznit si am stat de vorba cu el. I-am povestit acelui strain intreaga istorie, ca si cum as fi repetat cu voce tare ceea ce plansesem in gand, la Icoana... Mi-a spus si el amaraciunile lui; semanau izbitor de tare povestile noastre... trecutul! de parca ar fi fost viata mea pusa in oglinda!
A doua zi de dimineata am plecat inapoi in orasul meu; iar candela pe care o tot purtam dupa mine, pentru celalalt, i-am lasat-o baiatului de la icoana, ca sa-i multumesc pentru ca a stat de vorba cu mine. Nu stiam daca am sa il mai vad vreodata. Imi era indiferent, dar pentru ca semana atat de tare cu celalalt, am considerat ca in felul acela imi luasem la revedere de la cel pentru care plansesem asa de mult, imi luasem la revedere chiar de la suferinta mea. Inainte de a pleca, mi-a iesit pentru a treia oara in cale, si mi-a oferit o punguta cu bomboane, sa am pentru drum. Le-am luat, pentru ca imi plac foarte mult dulciurile, si cand le-am desfacut am observat ca erau in forma de inimioara. Unde gasise asa ceva acolo, in inima muntilor?! Nu era nici un magazin, pe o raza de cel putin zece kilometri!
Asa a inceput. Exact cand nu mai voiam cu nici un chip sa aud de altcineva in viata mea! Nu voiam sa o iau de la inceput, nu voiam sa mai aud de baieti sau de iubire! Am promis ca de data asta am sa fiu complet rationala, si am sa gandesc cu atentie fiecare cuvant pe care il spun. Am fost cat se poate de rece si distanta, cu orice incercare a acestui baiat de a vorbi cu mine. Incercam sa nu ma gandesc la el; ma intrebam doar cum si de ce ne-am intalnit asa, langa o Icoana Facatoare de Minuni, si cum de semana atat de tare viata lui cu a mea... Ce m-a uimit cel mai tare a fost ca in el ma descopeream pe mine; semanam izbitor, chiar si la chip; de-a lungul vremii, cand ne-am mai intalnit, mergeam pe strada, iar uneori, oamenii intorceau capul dupa noi si ne intrebau: "Sunteti gemene?". Nici macar nu observau ca eram un baiat si o fata! (El purta parul lung.)
Ne-am mai intalnit de cateva ori. Ne vedeam la cateva luni. Si el era din alt oras. Ma mirau prea multele si desele "coincidente" de care ne loveam, dar ma speria mai ales faptul ca... exact de ceea ce imi era frica se repeta! Imi era teama sa imi mai deschid sufletul pentru dragoste inca o data... imi era teama sa nu se termine la fel. Dar ne tot loveam unul de altul, cu sau fara voie, iar el imi tot repeta ca ma iubeste si ca iubirea poate trece peste orice, chiar si peste blesteme! (ma gandisem si la asa ceva, doar lucru curat nu fusese cu celalalt!)
Incet, pe nesimtite, timpul a trecut si, fara voia mea, lucrurile s-au intamplat oarecum la fel: ma iubea, si tot ma ruga sa ne casatorim. Dar cine ar fi putut sa imi raspunda la aceasta spinoasa intrebare, daca sa accept sau nu? Si chiar daca mi-ar fi raspuns. Poate hotari altcineva in locul nostru?
Darul
Intr-o duminica, la aproape un an de la aceasta ciudata intalnire, am plecat spre biserica, dar imi era rau. Am coborat cu o statie mai devreme decat ar fi trebuit, ca sa pot respira. Cand m-am dat jos din autobuz, Dumnezeu m-a intampinat cu o minune! Pe iarba, langa un tufis, se odihnea o bancnota de un milion de lei! Nu mi-a venit sa cred. Am ramas inmarmurita si, ca o fulgerare, mi-a venit o idee: "Ia-l si pe el, si duceti-va la Prislop, la mormantul Parintelui Arsenie". Acolo este un loc de-al meu de suflet, unde merg de multi ani. Il simt atat de viu!
Ne-am intalnit undeva pe la mijlocul drumului (veneam din orase diferite). Am sarit dintr-un tren in altul si, pana la urma, am ajuns, dar iata cum le randuieste Dumnezeu pe toate! De la gara si pana la Prislop, mai sunt vreo 15 sau 18 km, deci multisor; iar dupa o noapte intreaga de mers cu trenul, eram rupti de oboseala, asa ca ne-am asezat putin pe iarba de la marginea drumului, sa ne odihnim; am atipit ceva vreme, apoi, intremati, am ajuns la manastire pe la ora patru dupa-amiaza. Am urcat repede la mormantul drag, unde, de cate ori ajung, imbratisez crucea sfantului ca pe un om, ca pe o inima asezata vertical, la capataiul Mormantului de Flori. Acum erau si mai multe, fiind vara, spre inceputul lui iulie. I-am spus Parintelui Arsenie, in gand, despre noua incurcatura in care simteam ca am intrat... si ce intorsatura luasera lucrurile. Si ce sa fac? Baiatul se tinea scai de mine, de aproape un an, voia sa ne cununam, dar eu nu voiam sa gresesc din nou! Mi-as fi dorit altceva... Pana m-am inchinat, m-a ajuns si el din urma; dar pana sa se apropie, sa ne rugam amandoi - o minune! - cand m-am aplecat sa ma inchin, am vazut pe mormant, chiar la picioarele crucii, ceva care m-a uimit si mai tare decat banii gasiti in iarba (sunt sigura ca erau trimisi de sfantul, ca sa avem de drum). Pe mormant se afla... un inel! Mi s-a taiat respiratia! Nu il pusese nimeni, pentru ca nu avea cum, iar baiatul nu ajunsese inca langa cruce, in acel moment! Cand s-a apropiat, i-am aratat inelul.
- Tu l-ai pus?
- Cum sa-l pun? Cand?
Intr-adevar, nu avea cum. Dar nici alti oameni nu erau primprejur. M-a surprins asta, pentru ca de obicei, acolo este permanent forfota, plus ca nu ai voie nici sa iei, nici sa lasi ceva la mormant! Deci... cine sa puna inelul si, mai ales, cum de nu-l observase nimeni, lucea ca o mica minune in iarba.
- L-o fi pierdut cineva.
- Nu, nu cred. Era pus parca special, sa-l vad. Chiar langa cruce. Eu cred ca l-a pus Sfantul! Stii doar ca e viu!
Si deodata, am inteles! Sfantul ma chemase acolo ca sa-mi raspunda la intrebare! Nu-i o minune? Sa gasesc banii de drum pe strada, cand eu nu mai aveam nici un ban si nici cea mai mica intentie sa vin la Prislop? Ma chemase Sfantul Arsenie. Nu aveam nici o indoiala.
Am luat tremurand inelul, mi-am cerut iertare si voie sa il iau, am asteptat toata ziua, poate cineva are sa intrebe de el, au trecut turisti, dar nu s-a interesat nimeni. Asa ca... l-am pastrat. L-am pus pe deget, si era exact masura mea si culoarea mea preferata! Albastru. L-am cautat pe preotul de la biserica manastirii si l-am intrebat daca pot pastra darul.
- Pai, v-a binecuvantat Parintele Arsenie, ne-a spus, si a zambit.
Am plecat de acolo cu sufletul plin de uimire si de bucurie si cu doua daruri. Unul pe mana, altul de mana: un inel, si un... iubit pentru toata viata. Sunt sigura!
Dupa inca un an, ne-am casatorit. Deocamdata, stam tot in orase diferite, pentru ca nu avem o casa a noastra, dar ne-am unit in fata lui Dumnezeu si ni s-a unit asa si trecutul, pe care l-am scos impreuna din intuneric, lasand sa intre in el lumina.
MIHAELA