Povestea pe care am trait-o, o traiesc si pe care as vrea sa o cunoasca o lume intreaga incepe asa: acum mai bine de un an de zile, eram intr-o pozitie privilegiata, de top management, a unei companii mari din Romania. Am muncit foarte mult, de-a lungul unei perioade de aproape sapte ani, sa acced treapta cu treapta in ierarhia organizatiei, ocupand mai multe posturi de manager in cadrul ei, avand un obiectiv foarte clar in minte: dezvoltarea personala si profesionala, care sa-mi permita un viitor profesional stralucit. Dar aceasta viata profesionala nu-mi permitea sa mai am timp si de altceva: sa am grija de familia mea, sa ma bucur de viata, sa-mi cresc baietelul ca o mama adevarata, sa citesc o carte, sa merg la teatru, intr-un cuvant, cred ca imi lipsea "poezia" vietii. Aveam o recunoastere profesionala deosebita, avantaje financiare pe care si le-ar dori oricine, dar si probleme pe masura, care ma acaparau permanent si nu ma puteam desprinde de ele, nici dupa incheierea unei zile de lucru. Atunci cand reuseam sa ajung acasa, in cazul cand nu eram plecata in delegatii zile in sir, gandurile mele erau indreptate tot spre problemele de serviciu, telefoanele sunau in nestire, copilul meu, lasat in grija unei bone, cum nu ma vazuse de cateva zile, voia sa ma joc cu el, sa-i acord toata atentia pe care o merita, sotul meu incerca sa comunice cu mine despre problemele familiei, dar eu eram absenta. Eram pierduta undeva, intre doua-trei probleme majore, dar nu de familie, ci strict de serviciu, probleme carora trebuia sa le gasesc solutii urgente, sa iau decizii in termene stricte. Imaginea mea profesionala trebuia sa fie impecabila, fara sa ma gandesc ca restul vietii mele era un dezastru, ca un castel frumos care incet, incet, se naruia, pentru ca nu mai aveam timp de el. Mi-am dat seama tarziu de greseala pe care o faceam zi de zi. In cadrul unei sedinte, presedintele firmei ne-a dezvaluit ca intr-o perioada scurta de timp, compania noastra urma sa fie vanduta catre o companie multinationala. Nu se stia ce decizii vor fi luate ulterior, legate de pastrarea organigramei si, in plus, pentru mine, unul din oamenii cheie ai noii companii imi era "dusman" declarat, pentru ca nu-i acceptasem, de-a lungul vremii, promovarea unor indivizi recomandati pentru diferite posturi bune, din simplul motiv ca nu erau potriviti pentru responsabilitatile lor. Am urmarit intotdeauna dreptatea, sub toate formele ei, chiar daca asta insemna uneori sa-mi asum greutati mai mari in viata.
O noapte alba
Totul in jurul meu era un haos. Familia nemultumita, reprosuri din toate partile, serviciul pe muchie de cutit, rate bancare mari si pe perioade lungi de timp (si, pe care, fara un serviciu cu salariu adecvat, nu puteam sa le acoperim), mama, grav bolnava, avea nevoie de implicarea mea, propria-mi sanatate era din ce in ce mai subreda, datorita stresului in care traiam si a orelor lungi de vorbit la telefonul mobil. Devenise limpede ca trebuia sa iau o decizie cat mai rapida, dar oricat ma gandeam, nu reuseam sa gasesc drumul bun. Intr-o noapte nedormita din cauza gandurilor negre care ma acaparau, am inceput sa ma rog la Dumnezeu sa ma ajute, sa imi indice cumva calea pe care trebuie sa o urmez ca sa am o familie fericita, sa reusesc sa-mi gasesc stabilitatea mult dorita, in toate aspectele vietii mele. Cuvintele folosite in rugaciune erau simple, pornite doar din dorinta de a scapa de toata "nebunia" din jurul meu. Nu spuneam o rugaciune anume, pentru ca, de fapt, nici nu stiam. In afara de "Tatal Nostru", invatat de cand eram mica si pe care il spuneam mecanic foarte rar, o data la cateva luni, nu stiam alta rugaciune si nu ma interesase vreodata latura spirituala a existentei, pentru ca eram indoctrinata de maretele realizari ale stiintei, si nu vedeam nimic in rest. Nu intram in biserica decat foarte rar, poate o data pe an, si atunci pentru ca era neaparat necesar (nunta, botez), nu ma duceam nici macar in noaptea de Inviere sa iau Lumina, nu m-am spovedit si impartasit mai bine de douazeci de ani, pana cand m-am casatorit si a fost absoluta nevoie. Nu credeam in divinitate, desi in viata mea existasera, totusi, cateva momente importante, in care am simtit ca sunt ajutata de cineva mai presus de propria noastra intelegere, dar nu le-am acordat importanta. Eram convinsa ca sunt simple coincidente, ca este absolut normal sa se intample asta, ca pana si salvarea vietii mele, dintr-o situatie grava, legata de un incendiu, acum cativa ani, in care am simtit ca am fost ajutata de o mana nevazuta, toate erau simple intamplari la care gaseam explicatii realiste si-atat.
Dar din clipa aceea inainte, am inceput sa ma rog timid, noapte de noapte, fara sa am un scop anume, fara sa cer sa mi se implineasca ceva concret. Pur si simplu, in disperarea care ma cuprinsese, ma rugam sa ma indrume cineva pe calea cea buna, sa imi arate ce trebuie sa fac in continuare, pentru a-mi gasi linistea. Era o rugaciune adanca, pornita din inima, spusa neincetat, timp de vreo trei luni de zile, in fiecare noapte. Eram convinsa, din ce in ce mai convinsa, ca daca, intr-adevar, exista Dumnezeu, numai el ma poate ajuta sa ajung la liman.
Vocea de la radio
Intr-o zi am plecat intr-o deplasare legata de serviciu, intr-o localitate apropiata. In timp ce asteptam sa ma intalnesc cu o persoana importanta, pentru un contract, ma opresc la un mic magazin de ziare si reviste. Imi cumpar cateva, si privirea imi aluneca pe o revista de horoscop, previzionat pe trei luni de zile. Nu stiu de ce, dar cred ca am cumparat-o atunci din dorinta de a ma delecta citind ceva usor, inainte de culcare, pentru ca nu credeam in asa ceva si nici nu cumparam frecvent asemenea publicatii. Dar nu era o revista obisnuita. Pe langa multe previziuni pe toate planurile, iti dadea si sfaturi cu privire la cum trebuia sa actionezi in situatiile descrise a se intampla in lunile respective. Nu mi-a placut deloc ce scria acolo, in cauza parea a fi pusa o persoana dezorientata, supusa la o multitudine de intamplari mai putin bune, pe toate planurile, si care avea nevoie sa-si imbunatateasca semnificativ personalitatea, daca voia sa reuseasca in viata. Mi-a parut foarte rau ca am cumparat-o si ca in loc sa ma relaxez citind ceva frumos, usor, am intrat intr-o stare negativa, gandind ca daca mi s-ar intampla toate cele descrise acolo, nu imi va fi prea bine. Am uitat de ea multa vreme, nu i-am acordat importanta, dar am pastrat-o intr-un sertar al noptierei, pana cand...
In urma discutiilor pe care le-am avut de-a lungul acestor luni cu sotul meu, am ajuns amandoi la concluzia ca ar fi fost mai bine pentru toata lumea sa imi prezint demisia, sa castig astfel timp pentru a-mi cauta un alt serviciu stabil si sa incercam, intre timp, sa subzistam financiar, cu rezervele pe care le aveam. M-am pregatit sufleteste pentru acest moment greu si am intrat in audienta la directorul general al companiei, pentru a-i transmite decizia mea si motivele care m-au determinat sa ajung aici. Rezultatul a fost surprinzator: mi-a propus pe loc un alt post de manager, nou creat in firma si care, la prima vedere, parea ca imi ofera o libertate personala mai mare, cu o raspundere mai mica. Am plecat de la sediul firmei chiar atunci, seara, tarziu, stiind ca aveam un drum lung de facut pana acasa, sase ore de condus masina pe un drum greu, dar imi doream sa ajung cat mai repede acasa si sa ma bucur de vestea buna impreuna cu familia mea. Conduceam si eram intr-o stare euforica. Revedeam in minte momentul in care parca toate grijile mele disparusera. Dintr-o data, au inceput sa-mi treaca prin fata ochilor toate greselile si pacatele grele pe care le facusem de-a lungul vietii, si prezenta lor ma facea sa sufar atat de tare, incat am inceput sa plang fara sa ma pot opri. Imi parea rau pentru fiecare greseala facuta si nu-mi explicam ce ma impinsese spre ele. Conduceam masina in noapte, pe un drum de munte, plangeam si nu eram deloc atenta la trafic, dar nu ma mai interesa nimic, decat sa imi treaca durerea imensa din suflet si sa ajung acasa. Si, dintr-o data, am inteles totul: la radio se auzea o slujba si vocea profunda a unui preot care spunea, textual: "nu ai fost dintotdeauna asa; din cauza greselilor tineretii ai luat-o pe o cale gresita, dar te-ai rugat, si Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunile si te va indruma pe calea cea buna si dreapta". Am ramas inmarmurita. Nu puteam nici sa mai respir de emotie. Nu imi venea sa cred ca mi se intampla tocmai mie asa ceva, eu, care nu credeam cu adevarat in nimeni si in nimic. Si vocea continua, folosind amanunte intime, personale, pe care doar eu le cunosteam. Am inceput sa cred ca am halucinatii, mi-am privit telefonul, m-am ciupit de mana, si printre suvoaiele de lacrimi care-mi curgeau in nestire, singurul gand care mi-a trecut prin minte a fost acesta: "Nu-mi vine sa cred ca-i adevarat ce mi se intampla. Mi-e frica, nu stiu ce ar trebui sa fac acum". Urmarea? Vocea mi-a raspuns: "Nu-ti fie frica, Dumnezeu este cu tine, vei sti ce sa faci de acum inainte". Si, desi trecuse de mult perioada Pastilor, la radio a inceput sa cante un cor bisericesc, neasemuit de frumos, "Hristos a Inviat din morti"... Am simtit instinctiv ca era pentru mine, ca reusisem sa revin la "viata" adevarata, ca pana atunci ma invartisem ca o salbaticiune in cusca, cuprinsa doar de ganduri negative si de fapte rele. Emotiile de atunci sunt greu de descris in cuvinte. Am trecut de la o stare extrema la alta, eram atat de fericita, dar si atat de speriata. Am ajuns acasa tarziu, mult dupa miezul noptii, fara sa stiu ce s-a intamplat pe drum, ci doar aveam parte de o fericire atat de mare, incat mi se vedea ca o lumina stralucitoare pe toata fata. Sotul meu ma astepta, dar nu i-am putut spune nimic, nu m-ar fi inteles si nu m-ar fi crezut, pentru ca este un om extrem de realist, desi cand am intrat in casa, observase acea lumina speciala pe chipul meu, dar a pus totul pe seama propunerii pe care o primisem.
Semne ceresti
Incepand din acea noapte, am parte de revelatii si minuni aproape zilnic. Inutil sa va mai spun ca la cateva zile am recitit acea revista uitata in sertar, si absolut tot ce scria acolo coincidea cu ceea ce mi se intamplase in ultimele luni. Asa a vrut Dumnezeu, sa comunice cu mine pe aceasta cale, stiind ca sunt pasionata de tot ce inseamna "necunoscut". Am invatat foarte multe in acest an care a trecut: sa nu imi fie frica de viitor, sa nu imi pierd speranta niciodata, sa am mai multa incredere in mine. Stiu ca exista viata dupa moarte si toate greutatile prin care trecem reprezinta doar niste incercari prin care vom reusi sa evoluam spiritual. Nimic nu este intamplator. Anul acesta am avut parte de cateva lucruri deosebite: mi s-a aratat in vis despre Apocalipsa, incotro se va indrepta destinul meu, care este scopul vietii mele pe pamant. Sunt nopti in care ma trezesc instantaneu, pentru ca simt un miros deosebit de frumos, profund, pret de cateva clipe... Dar intamplarile care imi vor ramane in amintire toata viata s-au petrecut recent: in noaptea de Inviere de anul acesta, din motive personale, nu am avut cum sa ajung la biserica, dar seara, inainte de culcare, l-am rugat pe Dumnezeu sa ma ierte, pentru ca imi dorisem foarte mult sa ajung si eu sa iau Lumina. La ora 12, cand se trageau clopotele, pret de cateva secunde, l-am vazut in vis pe Domnul Iisus Hristos, imbracat intr-un alb stralucitor. Venise El sa imi aduca lumina. M-am trezit! Afara clopotele cantau si am adormit abia spre dimineata. Nu imi puteam raspunde de ce am parte de atata bunatate, nu am facut nimic special si nu merit nimic din toate acestea, dar ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi, pentru tot ceea ce face pentru mine. Acum cateva nopti, m-am trezit brusc. Pe cer era o lumina foarte puternica, aproape ma orbea, si nu ma puteam uita direct spre ea. O voce interioara mi-a spus de cateva ori: "Cere si ti se va da". Nu stiam ce se intampla si am reactionat tarziu, de-abia cand am auzit vocea a treia oara. Am cerut o multime de lucruri: sanatate mie si familiei mele, intelepciune pentru a trece cu bine peste toate incercarile vietii, liniste si pace in suflet si prieteni buni. Si sa urmez calea cea dreapta, in tot ceea ce fac de acum incolo in viata. Lacrimile care imi curgeau erau de fericire. A fost un moment care a durat doar cateva minute, dar pe care nu-l voi uita niciodata. La sfarsit, l-am rugat pe Dumnezeu sa ma ierte ca i-am cerut atat de multe si ca, sigur, stie el mai bine ce-mi trebuie. De fapt, cel mai tare imi doream sa am in viitor si-o fetita, chiar daca am o varsta destul de tarzie, pentru a concepe al doilea copil: implinesc 38 de ani.
De ce v-am povestit toate astea? Chiar daca multi imi vor pune marturisirile la indoiala, cu siguranta se va gasi macar un om caruia ele ii vor folosi. Nu este tarziu niciodata sa iei viata de la capat, sa crezi ca puterea divina te va ajuta sa invingi greutatile si sa dai un alt sens existentei tale. Fiecare din noi poate avea propriile revelatii, trebuie doar sa credem in Dumnezeu, cu tot sufletul nostru, din toata inima, si vom avea parte de tot ceea ce avem nevoie! Speranta si iubirea sa le aveti in suflet intotdeauna, si veti gasi ceea ce cautati.
GABRIELA F.
Pernuta cu fir auriu
L-am cunoscut pe Sfantul Nectarie prin Laura, verisoara mea de suflet. Locuind in Grecia, Laura a fost intr-un pelerinaj mai lung, la Sfantul Nectarie si la Sfantul Ioan Rusul. Nu imi dau seama cum a reusit, dar a fotografiat chilia si ne-a adus sa vedem pozele.
Nu auzisem de Sfantul Nectarie, dar chilia aceea mica, varuita in alb, mi-a fost in mod ciudat extrem de familiara, inca de cum am vazut-o. Parca as fi fost eu insami pe acolo...
Si pe langa aceste daruri minunate, Laura ne-a adus mie si Danei, cealalta prietena a noastra, niste pernute mici, acoperite cu material de vesmant preotesc. A mea s-a nimerit sa fie mov cu fir auriu. Avea o agrafa mica, iar Laura a facut precizarea ca putem sa o purtam pe sub haine, ca sa fie mereu Sfantul cu noi. La cateva zile am pierdut-o pe la birou, si desi prin fata lui trece multa lume, am gasit-o, totusi, la vreo doua zile, pusa pe un colt al unei mese din fata usii, sa o pot vedea, parca, atunci cand voi intra.
Apoi iubita mea mama s-a imbolnavit. Intr-o zi, intrand la biserica "Patruzeci de sfinti" de langa facultatea unde predau, am intalnit o veche prietena, o fiinta si colega minunata, profesoara de franceza. I-am povestit despre neputinta mea in fata situatiei mamei, foarte bolnava, si mi-a povestit senina, fara drept de indoiala, cum o doamna bolnava de cancer s-a vindecat citind Acatistul Sfantului Nectarie. Am citit apoi despre minunile sale, i-am cautat icoana, am daruit-o pe la biserici si fiintelor dragi si l-am cautat neincetat in durerile si deznadejdile mele, in fata bolilor cu care mama a inceput sa lupte din ce in ce mai greu.
Cand vorbim de minuni, ne gandim mereu la ceva supranormal, peste puterea de intelegere a omului. Atunci cand le dorim, vrem totul din nimic, dar eu am invatat cu rabdare ca un zambet adresat cuiva drag si bolnav, o vorba buna, spusa de cineva la timp celui care se afla in disperare, sau un sfat competent al unui medic, care nu se scarbeste sa puna mana pe rana unui bolnav topit de durere si sa il incurajeze, sunt... mari minuni ale sfintilor...
In fata bolii mamei (diabet insulino-dependent si hepatita C, cu tot felul de complicatii), am cerut disperata (si, spre rusinea mea, uneori neincrezatoare ca mai poate aparea ceva din Cer...) ajutorul Maicii Domnului si al Sfantului Nectarie. E tot ce sta in puterea mea, desi am invatat asta tarziu, tot crezand ca noi, oamenii, putem salva... De sute de ori, pe strada sau cand spal vase, cand lucrez la vreun proiect, in pauzele de la munca, cer ajutorul, si cand cred ca nu mai am nimic de sperat, prezenta Maicii Domnului si a Sfantului Nectarie coboara tacut si benefic in viata mea si a celor dragi.
In iarna, mama a pierdut din cauza diabetului un deget de la picior. Cu groaza am auzit cand medicii spuneau ca trebuie sa ii taie tot piciorul: "in cel mai fericit caz, o sa scapati cu laba piciorului taiata, aveti arterele infundate". Am inceput sa citesc printre lacrimi si disperari Acoperamantul Maicii Domnului si Acatistul Sfantului Nectarie, pe calculator. Nu mai aveam timp sa pun genunchii in pamant si sa aprind candela. Apoi a venit rezultatul de la arterografie, nu atat de rau pe cat fusesem avertizati. Rana, dupa patru luni, a inceput incet, incet, sa se vindece, si mama a parasit spitalul. Intr-una din zile, Sfantul ne-a "trimis" un medic rezident, medicul Stefan Cezar din Iasi, sa o panseze pe mama. Chiar asa am simtit, dupa fierbinti rugaciuni, ca Maica Domnului si Sfantul ne-au "trimis" pe cineva sa ne ajute. Un inger! Cu cata dragoste a inconjurat medicul aceasta femeie imbatranita prea curand de boala, ce vorbe de incurajare si speranta, ce profesionalism! Si totusi, a mai venit o incercare, cand credeam ca totul a trecut: la un control, am vazut cu groaza cum laba piciorului mamei se innegreste, iar si de data asta, un alt doctor folosea vorbe grele: "nu-mi place deloc cum arata piciorul...". Am adus-o pe mama din nou la Iasi, iar cand a vazut-o dr. Stefan, am ramas si eu uimita: laba piciorului nu mai era innegrita, iar rana era aproape vindecata.
I-am promis Sfantului ca voi spune despre minunile sale. O fac tarziu, fiindca toate cuvintele din lume par prea putine ca sa cuprinda tot ce as vrea sa spun. Sper insa ca marturia mea sa incurajeze pe toti cei care au nevoie sa caute ajutorul Sfantului grabnic ajutator si vindecator. Sa ii caute linistea, sa-i atinga sfintele moaste si sa ii povesteasca, la randul lor, minunile. Doamne-ajuta!
DANIELA CORODEANU - Iasi
Invierea
Intr-o zi de primavara a anului 2006, mai exact pe 8 aprilie, ne intorceam cu masina de la Targu Mures, impreuna cu fetita mea in varsta de 5 anisori, cu tatal meu, si inca doi barbati. Pana la intrarea in Brasov, la un PECO unde ne-am oprit sa alimentam, a condus tatal meu. La plecare a trecut la volan unul din ceilalti doi pasageri care erau cu noi. Pe DN1, in apropiere de Baicoi, nu stiu ce s-a intamplat, intrucat adormisem si, ca in majoritatea cazurilor de accidente de masina, totul s-a petrecut intr-o secunda. Soferul nostru a adormit si a intrat pe contrasens intr-un Peugeot 406, decedand pe loc (Domnul sa-l odihneasca in pace!), iar subsemnata, care ma aflam in spatele acestuia, am fost lovita foarte, foarte grav. Dupa descarcerare, am fost transportata la spitalul din Ploiesti. Toti ceilalti pasageri din masina (fetita mea, tatal meu si barbatul din dreapta soferului) au scapat doar cu o spitalizare de-o saptamana, cu rani minore. Eu am fost operata de urgenta timp de 5-6 ore, de o echipa de medici foarte buni. Dupa doua atacuri de cord, au reusit, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, sa ma conecteze la niste aparate pentru a putea respira. Mama, impreuna cu sotul meu, au ajuns la spital, de la Tulcea, aproape de miezul noptii. Domnisoara doctor care se ocupa de mine i-a informat ca diagnosticul era foarte sumbru: hemoragie toracica, plamanii striviti, splina rupta, artera principala a ficatului rupta, hematoame abdominale, piciorul stang la femur - fractura cominutiva, fractura simpla la tibie. Astazi, mama marturiseste ca, dupa operatie, cuvintele medicilor erau prea grele pentru a fi acceptate, dar ea nu a raspuns decat atat: "Nadejdea mea este in Dumnezeu, caci puterea Lui e mare".
Au recunoscut si medicii ca numai o minune ma poate salva. Situatia critica a fost in primele trei saptamani, mai ales din Joia Mare pana in ziua Sfintei Vineri. Joi a venit preotul din spital si m-a impartasit, doctorii mi-au mai facut o tomografie generala si m-au conectat la un aparat de hemodializa, pentru 48 de ore. In noaptea de Inviere, ma aflam ca intr-o transa. Auzeam tot ce se petrece in jurul meu, eram pierduta pentru toti cei care se aflau acolo, insa eu eram in convorbire cu Domnul si Dumnezeul nostru. L-am rugat fierbinte ca in clipa Sfintei Sale Invieri sa ma invie si pe mine. Duminica, medicii i-au spus mamei ca starea mea este la fel de grava, eu insa eram cea mai fericita fiinta, parca ma desprinsesem de lumea aceasta, pamanteasca. Marti dimineata am cerut singura sa fiu deconectata de la aparate. Infectia de la plamani disparuse.
Astazi sunt un om fericit, intrucat l-am descoperit pe Domnul mantuirii noastre. Am invatat o lectie de viata din accidentul in care am fost implicata, aceea ca trebuie sa investim mai mult in viata noastra duhovniceasca, sa purcedem pe calea mantuirii, sa incercam sa ne pocaim prin fapta, sa nu ne mai imbracam cu aceeasi haina veche, intr-un cuvant, sa ne nastem din duh si din adevar.
ADINA LUNGU - Tulcea
(Reproduceri dupa picturi de Horea Cucerzan)