Suflet de poet, se plimba prin campul de iasomie si liliac batut, apoi se opreste si cerceteaza nostalgic trecutul si ziua in care a pasit pentru prima oara pragul locului, purtand in traista bulbi, tulpini si seminte de flori. Parca nici lui nu-i vine sa creada ca manastirea a trecut prin atatea umilinte si primejdii de moarte; ca, in perioada decretului comunist din 1959, toti monahii tineri au fost aruncati in strada, iar in anii Diktatului de la Viena, singurul calugar lasat de unguri sa ramana in manastire nu avea voie nici sa traga clopotul si nici sa imbrace rasa monahala, obligat sa slujeasca de rasul lumii, ca "civil", in cioareci si cojoaca taraneasca.
"Viata calugarului se desfasoara intre doua lacrimi - Biserica si Crucea"
Fara sa incalce vreun canon monahal, manastirea Toplita are doi duhovnici, ca doi egumeni de mare autoritate. Amandoi sunt gradinari in felul lor - cel tanar, Emilian Telcean, slujeste la frumusetea florilor si a pravilei monahale, iar cel batran, arhimandritul Mihail Goia, are in grija istoria si intamplarile de demult. Unul pregateste calea Domnului cu ramuri de finic si palmier; celalalt, ca un evanghelist, e depozitarul viu al memoriei locului, fiind in manastire inca din 1940. Unul e convins ca orice lucru bineplacut lui Dumnezeu incepe si se desavarseste numai in frumos, in culori si in icoane; celalalt, mai batran si inteleptit de viata, ofteaza si isi cumpaneste fiecare gand, implinind parca cuvintele de pateric ale Prea Sfintitului Ioan Salajan: "La Toplita, viata calugarului se desfasoara intre doua lacrimi - Biserica si Crucea".
Monah inca semet si drept, cu umeri puternici si neplecati vreodata de apasarile lumesti, parintele Goia nu-si ascunde nici varsta de 86 de ani si nici suferintele indurate in numele lui Hristos. De la inaltimea senectutii sale, este singurul calugar din obstea Toplitei care, vorbind despre sine, vorbeste de fapt despre numeroasele cumpene si incercari prin care a trecut manastirea. E singurul care l-a cunoscut si a primit pe crestet binecuvantarea parinteasca a Patriarhului Miron Cristea. E singurul care i-a fost ucenic, apropiat si sfetnic Arhiereului Emilian Antal, cel care a participat in fruntea tinerimii romane la Marea Unire de la Alba Iulia, din 1918. Nimeni nu stie mai bine ca arhimandritul Goia pe cate lacrimi si palmuiri umilitoare s-a ridicat aceasta lavra a ortodocsilor de pe Valea Muresului. Nimeni nu a trait ca el anii din vremea Diktatului, cand preotii si intelectualii romani erau vanati de horthysti pe strazile orasului, in timp ce parintele, un biet copil de 13 ani pe vremea aceea, era nevoit sa se refugieze la manastirea Neamt, unde a si stat un timp, ca novice.
"Un cui, de ce il bati in cap, intra mai tare"
Pentru parintele Mihail Goia, trecutul ramane o rana mereu deschisa. Sunt scene mult prea dureroase, scene care nu se pot uita usor - umilirea staretului Anfilohie Ionascu, dezbracat de straiele calugaresti si oprit apoi sa mai slujeasca; dinamitarea monumentului romanesc de la Gura Secului sau incendierea bisericii de lemn de la Poiana Veche, la care romanii au fost obligati sa priveasca, fara a li se permite sa salveze nici o icoana sau carte de cult. Aproape 40 de biserici si schituri au fost daramate intr-un singur an si, ca durerea sa fie intreaga, ceea ce nu au reusit ungurii sa distruga au desavarsit comunistii, cu decretul lor faimos de pustiire a manastirilor.
Nu e usor sa fii gonit din chilie, chiar de fratii tai, romani. Nu e usor sa fii exilat in propria ta tara, sa te strecori printre oameni cu teama si sa te ascunzi sub nume strain, la manastiri singuratice ca Stanisoara, Govora sau Neamt, pentru ca, intr-un tarziu, dupa aproape 10 ani de bejenie, sa revii la casa ta, la Toplita, si sa gasesti o umbra a ceea ce a fost odinioara: o biserica ruinata, un gard pravalit si un staret batran, Emilian Antal - paznic doar peste ierburi si chilii pustii, in care ploaia curgea nestingherita si vantul sufla pe unde voia el.
Parintele Goia a trecut peste toate, a rabdat lipsuri si s-a multumit cu putin, raspunzand cu intelepciune celor care il sfatuiau sa-si vada de viitorul lui si sa plece in alta parte, la alta manastire din Regat: "Viitorul e peste tot. E si la Toplita, cum e si la Bucuresti... Viitorul este chiar Dumnezeu". Acum, la cei 86 de ani ai sai, simte ca acest viitor se apropie pe zi ce trece si, fara sa piarda nici un moment de rugaciune, se pregateste cum se cuvine pentru ultimul drum, cat mai departe de ura, de toate gandurile izvorate dintr-un trecut mult prea dusmanos, indepartat si rece.
Desi a suferit in diferite locuri si in diferite perioade pentru credinta si originea lui romaneasca, batranul arhimandrit Goia evita sa arate cu degetul si sa gaseasca vinovati. Dimpotriva, intre doua amintiri si o intamplare mai dureroasa, are puterea sa surada si sa glumeasca, convins ca: "Un cui, de ce il bati in cap, intra mai tare", pentru ca, intr-un final, sa te invite sa vezi singur cat de mare este inca trairea ortodoxa, intr-o zi de Santilie, la slujba hramului manastirii, ce tine neintrerupt, de la prima ora a diminetii si pana a doua zi in zori, cu Liturghii si Molitve in miez de noapte, cand intreaga curte e incendiata de lumanari, iar credinciosii romani, veniti de pe toata Valea Muresului, inconjoara biserica in coate si genunchi, de parca n-ar indrazni sa calce cu talpa piciorului peste osemintele vechilor rugatori monahi sau ale celor 771 de ostasi eroi romani, cazuti in aceste locuri, pentru intregirea neamului si pentru dreapta lor credinta.
Manastirea din curtea casei
Prin felul in care e construita si asezata in marginea orasului Toplita, manastirea are un secret pe care nu oricine il afla. Ca sa intelegi ceva din sufletul si taria locului, trebuie sa-l asculti pe batranul arhimandrit Goia si sa privesti atent in jur, pana descoperi singur, cu rabdarea si cu ochii tai, ca manastirea nu e o cetate monahala, ci... doar o curte obisnuita de taran roman. E chiar curtea parinteasca a Patriarhului Miron Cristea, cu acareturile si tinda casei batranesti, cu beciul cladit in piatra de rau si bisericuta de lemn, veche de la 1847, in pridvorul careia stau acum ingropati parintii primului Patriarh roman, George si Domnita. Stau ca niste sfinti, ca niste ctitori voievodali, la loc de cinste si de pomenire vesnica, chiar sub talpa bisericii, intruchipand astfel cel mai frumos si emotionant monument inchinat vreodata taranului roman - omul simplu, harnic, nepizmas si drept-credincios.
Icoana facatoare de minuni - "Dulcea Sarutare"
La manastirea Toplita, la polul frigului romanesc, primavara soseste miraculos, cu eflorescente neasteptate de portocali si agave, scoase cu mare grija din mica sera construita langa arhondaric. Cei doi gradinari ai manastirii isi vad pe mai departe de lucrarea lor. Parintele Goia completeaza caietul sau cu amintiri si intamplari uimitoare din viata manastirii, in timp ce staretul Emilian, imbracat intr-o rasa simpla, de rasofor, si cu mainile pline de tarana, continua sa ingrijeasca gradina din fata bisericii. Sta aplecat deasupra straturilor de galbenele si irisi violacei, le mangaie frunzele alungite delicat si le vorbeste soptit, indemnandu-le sa creasca, sa se bucure de stralucirea si caldura lui Dumnezeu, convins ca puterea Toplitei sta in frumos si continuitate, in armonia florilor si lucrarea icoanei facatoare de minuni din altar, numita si "Dulcea Sarutare" - icoana pe care ctitorul Ilie Miron Cristea a tinut-o o noapte la Sfantul Mormant si a sfintit-o, apoi, in raul Iordan, ca o pregustare a doua mari miracole ce se vor savarsi prin puterea ei: schimbarea peste noapte a drumului national ce trebuia sa treaca de-a dreptul prin curtea manastirii si construirea bisericii celei mari, cu sprijinul tacit al lui Emil Botnaras, consatean cu Prea Sfintitul Emilian Antal si admirator in taina al Patriarhului Miron Cristea.
Cand afara e soare si treburile manastirii suporta o mica amanare, parintele Emilian se plimba printre petunii si lacrimi de margaritar, rugandu-se in felul lui, printre culori si arome. Se roaga deopotriva pentru prieteni si pentru dusmani. Se roaga pentru obste, dar si pentru tara. Nu are nevoie de gesturi sau declaratii zgomotoase.Daca privesti mai atent succesiunea florilor din straturi si ghivece, alaturarea abil sincopata a nuantelor de fucsia si aghiratum, de craciunite, narcise sau salvii, observi ca toate sunt asezate anume ca sa intruchipeze tricolorul, asemenea steagului romanesc, nelipsit niciodata de pe catarg; anume asezate sa completeze sala muzeului si bisericuta veche de lemn, care mai pastreaza inca pe stalpi, pe frontoane sau cruci incizate, cele mai vechi si autentice motive populare romanesti: punctul, funia, soarele sau pomul vietii.
Iubitor de lucruri simple si frumoase, staretul Emilian Telcean a transformat intreaga manastire intr-un discret spatiu muzeistic, incorporand in biserica cea mare fragmente ale tamplei de la Manastirea Doamnei (pictata in 1755 de mesterul zugrav Andrei din Sunfalau), cateva icoane pastrate in ascuns si daruite manastirii de taranii de la Stanceni, sau o superba scandura lucrata in barda - parte a tamplei vechii biserici de la Paraul Doamnei, pe care se afla scris cu carbune cel mai scurt si mai dramatic document istoric din Ardeal: "Sa se stie cand au sunat uniatia din 1762" - in amintirea fostelor lacasuri ortodoxe distruse pentru totdeauna: Bodogaia, Borsec, Bilbor, Sandominic, Tulghes, Corbu, Galautas sau Paraul Doamnei.
De douazeci de ani, de cand a venit prima oara la manastirea Toplita, parintele Emilian e staretul nedezmintit al florilor - flori pe care le mangaie, le lauda sau le cearta cu voce inceata si mult drag, asa cum face cu cei mai tineri ucenici si calugari din manastire. Daca il intrebi ceva despre sine, despre bucuriile si ispitirile din viata lui, parintele tace si lasa florile, ca de obicei, sa vorbeasca pentru el. Frumusetea lor tricolora e cea mai cuprinzatoare marturie de credinta, de ortodoxie si romanism curat.
Foto: DAN TRASNAI