Manastirile "aeriene"
Din toate formele de ascetism monahal, stalpnicia pare a fi cea mai grea pentru un calugar. Nu e deloc usor sa urci pe un stalp de lemn inalt de 16-18 metri, sa ramai acolo neintrerupt 30-40 de ani, in frigul noptii si in arsita zilei, sa te rogi si sa faci metanii sub privirile curioase ale unor pelerini de ocazie, ori sa depinzi de sarguinta credinciosilor, care sa-ti aduca din cand in cand apa cea de toate zilele si ceva de-ale gurii. Peste toate, ducandu-si traiul la vedere, acest calugar putea fi intrerupt oricand din meditatia si pravila sa necontenita, pentru intrebari si sfaturi, nu intotdeauna duhovnicesti, demne de a fi cerute de la un pustnic. A fi stalpnic impaca dureros de greu doua mari comandamente ale monahismului ortodox: a te rupe de lume si a sluji oamenilor.
Astazi, aceasta forma ciudata de ascetism a disparut cu totul, ea parand pentru omul comod al zilelor noastre ceva nebunesc si, oricum, cu neputinta de urmat. Cu atat mai uimitor este sa aflam ca, vreme de o mie de ani (pana dupa 1.100, cand se stinge Sfantul Lazar Stalpnicul), monahismul "spanzurat de cer" a fost extrem de prezent in pustia sinaita, fiind practicat de nenumarati calugari.
Nu am fi stiut mare lucru despre "suirea pe coloana", daca de-a lungul timpului nu s-ar fi pastrat cuvinte, citate si referiri despre marele Simion Stalpnicul sau daca n-ar fi ramas relatari despre felul in care traiau acesti vietuitori ai pustiei. Nefiind cu nimic mai prejos decat sihastrii ce se inchideau in custi, se zideau in pesteri inaccesibile sau purtau pe sub haine greutatea unor lanturi sau cruci de plumb, "stalpnicii" traiau aparte si erau atat de multi incat, la un moment dat, au constituit o intreaga obste. Era, probabil, o imagine impresionanta, dar si ciudata, cumva, sa vezi toti calugarii suiti pe coloane de lemn, prevazute cu mici platforme, de jur imprejurul stalpului principal, pe care se afla staretul, asa cum se cuvine sa procedeze orice ucenic care doreste sa se bucure de prezenta neintrerupta a duhovnicului cel intelept.
Ramane un mister cum reuseau acesti monahi sa duca impreuna o viata liturgica, sa tina randuiala sarbatorilor si, intr-un final, sa se impartaseasca. Un lucru este cert - "stalpnicii" cunosteau toata Evanghelia pe de rost, tineau calendarul pe raboj, socoteau orele dupa semnele lunii si al soarelui, iar in restul zilei, se ocupau cu rugaciunea inimii si meditatia la cele sfinte, nu fara a neglija metaniile si miscarile trupului, incat, trecut bine de 80 de ani, Simion Stalpnicul capatase o asemenea elasticitate a corpului, ca putea cu usurinta sa-si atinga varful capului cu degetele de la picioare.
Construirea unui stalp nu trebuia sa urmeze o regula anume. Indiferent de inaltime, orice stalp se termina cu o platforma, nu mai mare de doi metri lungime, inconjurata obligatoriu de o balustrada solida, pe care sfantul se sprijinea, uneori, caznindu-se sa se roage si sa doarma cat mai putin. Fara exceptie, "stalpnicii" erau slabi, nu mancau decat o data pe saptamana, dar trupul li se intarea, cu miile de metanii si de prosternari pe care le faceau. La picioarele coloanei, se adunau uneori pelerini veniti din cele patru zari ale lumii antice, evrei, persani, armeni, libieni, etiopieni, precum si altii inca, veniti din indepartatul Occident. Noaptea, calatorii se instalau pe stancile din imprejurimi si urmareau in razele Lunii cum stalpnicul statea mereu in picioare, cu mainile ridicate spre cer, de cand soarele apune si pana la rasarit, ca nu cumva sa i se inchida ochii si sa-l rapuna ispita leneviei sau a gandului necurat.
Pare greu de crezut, dar, la un moment dat, erau atat de multi stalpnici in Orient, incat ei formau adevarate colonii, in Ghetsimani fiind chiar o "manastire aeriana", ce numara aproape 100 de coloane. Manastirile aeriene aveau la baza afinitati intelectuale si, intr-un fel sau altul, se specializau - pe meditatie, pe dezbateri teologice sau pe propovaduire.
Sfantul Simeon Stalpnicul sau monahul "spanzurat de cer"
Sfantul Simion s-a nascut intr-un sat din Capadocia, la frontiera Siriei cu Cilicia, intr-o familie de pastori. Ales inca din burta mamei de catre Hristos, tanarul Simion vrea, si tanjeste din prima clipa, nu spre viata de monah, ci spre cea mai aspra traire pustnica, de unde si nenumaratele lui conflicte cu egumenii manastirilor, care considerau ca Simion era prea crud pentru aceste incercari auto-impuse, ca era sminteala si cadere "de-a dreapta", sa stai luni de zile intr-un put secat, asa cum a facut Simeon, monah fiind la manastirea Teleda, langa Alep. Alungat din obste si condus in vis de Ingerul Domnului, Simion se suie pe varful unui munte din Antiohia, unde se leaga de picior cu un lant lung de 10 metri, pentru a se intari in fata ispitei de a pleca in alta parte. Dupa ce Patriarhul Antiohiei vine la el si il cearta cu asprime, acuzandu-l de lipsa de credinta, de vreme ce se incredinteaza unui lant si nu vointei lui Dumnezeu, Sfantul Simion asculta glasul Domnului si schimba osteneala lantului cu osteneala coloanei de lemn, de pe care nu va mai cobori pana la moarte, in anul 459.
Pare o excentricitate sau poate o placere bizara sa traiesti "suspendat in cer", daca nu am afla de la biografii Sfantului ca Simion a coborat de pe stalp doar pentru a se sui pe un stalp si mai inalt; ca trupul lui, expus intemperiilor, era acoperit cu rani ce ii sangerau neincetat, fara ca macar o data gura lui sa rosteasca macar un oftat de durere. Sigur ca multi il admirau, dar si mai multi aruncau spre el cuvinte grele si pline de dispret. Expus privirilor tuturor curiosilor care veneau sa il vada, acestia priveau mai degraba amuzati, numarandu-i metaniile, cum Sfantul se apleca mai tot timpul catre pamant, inchinandu-se. Cineva a numarat intr-o zi 1.244 de metanii, dupa care, obosit cu totul, a incetat sa mai tina socoteala. Dincolo de acest spectacol al umilirii voluntare, intelepciunea Sfantului crestea de la zi la zi, incat propovaduirile lui din Biblie uimeau pe toata lumea, si cei mai inalti demnitari ai Imperiului, in frunte cu imparatul Leon I, dimpreuna cu sotia sa, Eudoxia, veneau sa ceara sfat si indrumare, vorbindu-i lui Simion asa cum se cuvenea unui sfant - cu privirea ridicata de jos in sus; de pe pamant spre cer.
Desi rupt de viata obisnuita, Simion nu s-a despartit niciodata de oameni, pentru care a scris nenumarate scrisori duhovnicesti, iar in unele cazuri, foarte rare, primea si chiar boteza pe unii anahoreti, care urcau la el pe o scara.
Desi cu greu iti poti imagina ceva mai greu si mai chinuitor decat vietuirea pe stalp, cei care au ales acest fel de pustnicie au fost uimitor de longevivi. Simion cel Batran a stat pe coloana 37 de ani si s-a mutat la Domnul la peste 70 de ani. Omonimul sau, Simion cel Tanar, a trait 75 de ani, din care 69 pe coloana! La randul sau, Daniel Stalpnicul a atins varsta de 84 de ani si a stat pe coloana 33 de ani, iar Sfantul Luca Stalpnicul a trait 101 ani, intrecandu-l pe Alypie, care a ajuns doar la 99.
Fara acoperis si fara haine de schimb, "stalpnicii" se protejau doar cu caldura rugaciunii si usorul vesmant monahal. De pe inaltimea platformei, ce atingea 16-18 metri, acesti bizari sihastri aveau grija sa nu se rupa de biserica, cerand ca Sfintele Taine sa se oficieze la baza stalpului, pentru ca apoi sa primeasca Sfanta Impartasanie intr-un potir pe care il coborau cu franghia. In rest, stalpnicii se ocupau cu rugaciunea sau chiar cu milostenia; se ocupau cu miile de metanii zilnice si cu psalmii pe care ii stiau pe de rost sau tineau adevarate prelegeri teologice.
E greu sa deslusim si sa pricepem cu mintea de astazi motivarea launtrica a unui ascet care alege sa traiasca pe-un stalp zeci de ani, adesea pana la moarte, suspendat intre pamant si cer, in vazul intregii lumi. E mai usor sa consideri asemenea decizie drept nebunie, decat sa incerci sa o intelegi si sa-i pretuiesti puterea de exemplu. Desenati in icoane doar cu jumatate de trup, cu cerul drept acoperamant si Luna drept faclie de paza, Sfintii cei Stalpnici se arata a fi mai intregi si mai adevarati decat noi, traitorii de astazi - oameni tematori si precauti, inchisi in propria lor casa, inchisi in sine, inchisi in inima lor.