Paznicul pietei
Puteai s-o vezi zilnic, de departe, de cum intrai in piata centrala, asezata pe una dintre banci. Parea o batranica asteptand rabdatoare pe cineva, poate vreun nepot, sa vina de la ora de muzica, sau poate vreo prietena din tinerete, cu care sa petreaca un ceas de amintiri din alte vremi. Doar daca te apropiai mai mult, iti dadeai seama ca era totusi ceva ciudat in prezenta ei, ceva nelamurit, in felul in care privea peste lucruri si oameni, ceva care te facea sa intorci capul, dupa ce-ai trecut pe langa ea. Era imbracata mereu intr-un balonzaid gri-albastrui, lung, ce-i tinea racoare vara si o apara de frig in toamnele cetoase, iar pe cap purta o palarie, mai degraba barbateasca, sleampata si fara nici o forma. Chiar si cand ploua, statea pe aceeasi banca, mereu aceeasi, cu fata catre turnul bisericii, ca un paznic credincios al locului. Nu o interesau oamenii care treceau pe langa ea, parea pierduta cu totul intr-o lume care n-avea de-a face cu ce se intampla in jurul ei. La ora fixa, adica ori de cate ori clopotele din turnurile bisericii bateau, isi desfacea pungile nenumarate, pe care le purta dupa ea, dezlegandu-le pe fiecare cu rabdare, si scotea de-acolo, dupa indelungi cautari, cate o bucata de paine cu care hranea porumbeii ce o inconjurau, urcandu-i-se in poala, pe brate si pe umeri.
Era pasnica si nu incurca pe nimeni. I se spunea "Nebuna cu pungile" sau "Baba de la statuie", pentru ca in apropierea bancii pe care statea era statuia lui Matei Corvin. Rand pe rand, generatii intregi de studenti aflau povestea ei de la cei de dinainte si-o transmiteau mai departe "bobocilor" care umpleau toamna strazile orasului. Intrase oarecum in randul acelor personaje pitoresti pe care le are orice oras: era "colega" cu "poetul" care cerea oricui cinci lei de-o cafea, pentru a-si tine treaz geniul rimelor, cu "generalul" care mergea in pas de defilare, scuturandu-si "decoratiile" facute din capace de bere si dadea onorul din cand in cand (dar numai femeilor ce purtau pantofi cu toc), "colega" cu fostul "vicecampion european" la ciclism, care repeta intruna, si intruna, ca o moara neferecata, ca i-au lipsit "numai sapte secunde, numai sapte fix, niciuna in plus", pentru a lua el, si nu neamtul, medalia de aur la nu stiu ce concurs. Si mai erau cativa, despre care nimeni nu stia din ce traiesc si pe unde se adapostesc, dar a caror aparitie in piata centrala a orasului aducea acea pata de culoare care face deliciul localnicilor iesiti la plimbarea duminicala, dar si al celor care trec intamplator prin acel loc.
"Nebuna cu pungile" facea parte din peisajul pietei mari. Oamenii se obisnuisera cu ea si cu pungile ei, cu toanele si zambetele ei naive. Din cand in cand, in anumite zile, scotea la vedere o coronita cu flori, din tafta alba, si un voal de mireasa sifonat si ingalbenit de vreme, pe care si le punea pe cap, peste nelipsita palarie. In zilele acelea, fata i se lumina si se implinea intr-un zambet nefiresc de senin. Odata, si-a scos coronita intr-o zi in care a plouat cu soare, si un imens curcubeu a prins intre bratele sale piata pavata cu pietre lucioase, biserica si banca pe care astepta ea, ca de obicei. Altadata, spun unii ca si-ar fi pus-o pe cap, peste palaria groasa cu care umbla mereu, in ziua in care a adunat si-a ingropat langa statuie porumbeii morti, otraviti de ingrijitoarele de la universitate, enervate sa tot spele pervazele dupa ei. Ultima oara cand a fost vazuta in piata, isi prinsese voalul cu un ac de siguranta de palaria decolorata de soare. A fost in ziua cand clopotarul bisericii a tras clopotele, fara incetare, o zi intreaga, fara sa poata cineva sa-l opreasca, incuiat in turnul cu ceas din care n-a vrut sa iasa pana ce s-a lasat intunericul. Abia atunci a plecat si batrana, cu voalul de mireasa falfaind ca un steag.
Nunta amanata
"Nebuna cu pungile" nu vorbea cu nimeni niciodata. Cuvintele ei nu erau pentru trecatorii obisnuiti, ci legau oameni si intamplari care se ascundeau doar in mintea ei. Se spunea despre ea ca o cheama Eva si ca e fata de general. Ca tatal ei fusese absolvent stralucit al scolii de ofiteri de la Saint-Cyr si erou in Primul Razboi Mondial. Legendele s-au tesut in jurul vietii ei agitate, si asa am aflat ca a fost in tinerete una din frumusetile orasului, partida ravnita de toti baietii din familiile bune. Absolventa de Belle Arte la Paris, la intoarcerea in tara i se pregatise deja nunta cu baiatul cel mare al unui industrias elvetian, despre care nu stia aproape nimic si care nici n-o interesa, pentru ca ea era indragostita de un tanar dintr-o familie mult mai modesta, baiatul cantaretului de la orga din biserica din centrul orasului. Dar dragostea aceasta avea sa ramana neimplinita, pentru ca in ciuda staruintelor ei, tatal general a planificat militareste nunta cu elvetianul, a cumparat si bilete pentru luna de miere, platindu-le sejurul in statiunea balneara de la Ostende, pe malul Marii Baltice. Nunta a fost fixata intr-o zi de septembrie, si tot orasul astepta cu sufletul la gura sosirea miresei, alaiul domnitelor de onoare, imbracate in roz, dupa moda vremii, si, la fel de mult, toti curiosii voiau sa-l vada si pe elvetianul despre ale carui proprietati si averi se discuta de zor in saloanele burghezilor din oras. Numai organistul si fiul lui asteptau cu strangere de inima momentul cununiei religioase care se anunta plina de stralucire si fast. Organistul, pentru ca stia de intalnirile tainice ale fiului sau cu fata generalului, care se petreceau in turnul cu ceas al bisericii, in acordurile majestuoase ale cantatelor lui Bach. Baiatul, pentru ca simtea si stia ca fara Eva viata lui nu mai pretuieste nimic. Si a si dovedit-o, caci atunci cand iubita lui, imbracata in rochia alba de mireasa, s-a apropiat de treptele largi de piatra ale bisericii, s-a aruncat din clopotnita, zburand, laolalta cu porumbeii, mai intai catre soare, iar apoi catre asfalt.
Nunta n-a mai avut loc. Dupa moartea iubitului ei, Eva si-a pierdut mintile si a fost dusa, o vreme, in strainatate, la un sanatoriu. Locuitorii orasului au avut multa vreme subiect de povesti. Cei prosti au acuzat-o ca si-a tradat fericirea, cei intelepti au invatat ca nu e bine sa te pui in calea iubirii, fiindca ea este un dar ceresc. In ce-l priveste pe general, el a suferit prima si cea mai mare infrangere in viata lui, care fusese pana atunci planificata la milimetru.
Targul de vechituri
La marginea dinspre nord a orasului, in fiecare sambata se organizeaza targul de vechituri, sau "oserul", cum i se spune in limbaj local. De cum rasare soarele, locul se umple de oameni cu bagaje si pachete mari si mici, incarcate pe biciclete, in portbagaje sau carate cu spatele. In mai putin de o jumatate de ceas, locul pustiu si strazile in care linistea provinciei imbatraneste cu fiecare rasarit, se transforma in cel mai vioi bazar oriental, rupt parca din povestile celor o mie si una de nopti. Cuie ruginite, saluri din casmir, lampi pentru televizoarele de-acum o jumatate de veac, vase innegrite de cositor, rochii cu croiala interbelica, truse vechi si incomplete de geometrie, rame goale de tablouri, linguri desperecheate, suruburi, piese ciudate, parti din masinarii si motoare, bucati de metal care par a nu mai fi bune la nimic. Camasi purtate, pantofi pe care s-a uscat de multa vreme ceara, nasturi colorati, capete de creioane colorate, pixuri si stilouri care nu mai scriu. Din cand in cand, ca o oaza in desert, lampi vechi superbe, cuiere din lemn pictat, cutiute cu oglinjoara pentru ceasornicul casei, cantare si balante de arama, balamale folosite, o gramada de margele din sticla. Ce-am mai vazut acolo? Doua peretare cusute cu ata rosie pe panza alba, cu texte brodate migalos, sfaturi bune pentru oricand si oricine: "Bucataria fara femeie e ca lacatul fara cheie" si "Nebun e acela care nu bea si nu mananca la timpul potrivit", un fel de "Carpe diem", adica, "Traieste clipa si nu pierde nici o ocazie". Carti si reviste din anii 60, fotografii vechi cu personaje nestiute, roti de bicicleta si cate si mai cate...
Am fost in targul de vechituri de doua ori. Intaia data, am cumparat un covor minunat din par aspru de capra. A doua oara, n-am mai ajuns sa parcurg cele cateva strazi pline de tot felul de minuni, pentru ca tocmai la intrarea in targ statea "Nebuna cu pungile". Isi tinea in maini coronita cu flori si voalul ingalbenit, imbiindu-i pe trecatori cu privirile ei ratacite.
Le tinea ca si cum ar vrea sa le vanda. Cui, Doamne, i-ar fi de folos un voal si o coronita de mireasa de acum o jumatate de veac, ingalbenite de vreme si deformate? De ce-o fi vrand sa le vanda? Aflasem ca, dupa ce au venit comunistii, familiei ei i-a fost luata averea, iar generalul a murit intemnitat intr-un lagar politic. Asa am aflat si ca ea se adapostea noaptea in fostul lor garaj, langa casa care adapostea acum arhivele orasului. Sa fi ajuns oare atat de trista situatia ei, incat chiar sa nu mai aiba nimic la care sa tina? Nimic din ce sa traiasca?
Ma gandeam ca trebuie sa se fi intamplat ceva foarte grav in mintea ei, o ruptura teribila, incat sa ajunga sa-si vanda lucrurile de care fusese atat de legata zeci de ani, atat de legata, incat nu le scotea din pungile ei decat in anumite zile, acele zile speciale, care poate ca erau sarbatori pentru ea. M-am hotarat brusc. I-am spus ca vreau sa le cumpar. S-a uitat la mine o vreme si m-a intrebat daca am hranit vreodata porumbeii din piata mare. M-am fastacit, nici macar nu-mi aminteam daca le-am aruncat vreodata vreo bucata de paine, vreun biscuite, ceva. Dar mi s-a parut apoi ca, intr-un anume fel, nici macar n-o interesa raspunsul meu. A inceput ea sa vorbeasca, fara s-o mai intreb nimic. La inceput, cuvintele pareau fara sens, dar apoi, incetul cu incetul, au inceput sa se lege intre ele, si asa am aflat, ca intr-un joc de puzzle urias, pe care l-am recompus din fragmente, povestea ei de dragoste neimplinita si secreta, care a inflacarat mintile a generatii de adolescenti. Lucrurile nespuse au cu siguranta mai mare putere decat ceea ce este evident pentru toata lumea.
"Scara care urca in turn era ingusta si umbra in care el astepta era calda. Si-apoi veneau porumbeii, si zborul lor aducea pe aripi lumina de afara. Si cand deschideai ochii, te dureau de lumina soarelui. Campia era vinetie, ca lama subtire a unui cutit, si tatal lui canta la orga in fiecare seara. Si clopotul cel mare, care bate ora exacta, a fost turnat in nisip alb, adus special dintr-o insula, in care trebuia sa plecam. Cand ma tinea in brate, visam ca suntem de-a dreptul acolo. Apoi ascultam ploaia care cadea pe acoperisul turnului. Era destul sa se uite la mine si stiam ca sunt cea mai fericita. Si-acuma sunt fericita, ca stiu ca nu mai e mult. Nu mai vreau sa pierd vremea. El a trimis ieri porumbeii sa ma cheme. Ma asteapta, si voi fi in sfarsit mireasa lui. Nu-mi mai trebuie astea. Vreau sa le dau aici, la oser. Ia-le daca vrei, poate iti trebuie, mie mi-au tinut de cald o viata. El o sa-mi dea alt voal, acolo unde ma asteapta. Ma asteapta sigur, mi-a spus-o ieri porumbelul din piata. Acuma e tarziu si vreau sa ma pregatesc. Nu pot sa intarzii in nici un fel. Auzi clopotul cel mare cum bate? Peste o jumatate de ora va incepe si tatal lui sa cante la orga si atunci trebuie sa fim amandoi unul langa altul, ca preotul sa ne puna pe crestet cununa de miri. Asta nu mai imi e de folos. Ia-o!"
Nu stiu ce-am sa fac cu o coronita din flori albe, de tafta intarita, si cu un voal decolorat de mireasa, dar m-am simtit obligata sa va spun si dumneavoastra povestea nebunei cu pungile, batrana care a tinut treaza curiozitatea unui oras transilvanean de-acum o jumatate de secol, si in amintirea unei intalniri tulburatoare din targul de vechituri.