CASA CU PASARI

Mi-au placut intotdeauna pasarile: sa le privesc zborul, niciodata acelasi, sa le ascult ciripitul vesel prin care dovedeau bucuria de-a trai si de a comunica, sa le urmaresc cu gandul, tesandu-mi povesti numai de mine stiute, in care zburam impreuna pe meleaguri de vis.



Cand eram copil, tata adusese acasa, odata, o colivie cu doi canari si ne-a aratat mie si surorii mele (mai mare cu sase ani ca mine) cum sa le dam graunte, apa si sa le curatam colivia. Imi placea sa stau in preajma lor, dar ma durea sufletul ca sunt nevoite sa se miste intr-un spatiu atat de restrans. Intr-o buna zi, n-am mai rabdat sa le vad prizoniere si luandu-mi ramas bun de la ele... le-am dat drumul. Cand am fost luata la-ntrebari de parinti, de ce am facut acest lucru, le-am spus aproape plangand: "Voi n-ati vazut ca bietele pasari sufereau? Eu am simtit ca imi cereau sa le eliberez si asta am facut. De-ati sti ce bucuroase au zburat!".Nu m-au certat, dar nici alte pasari n-au mai cumparat de atunci.
Vremea a trecut. Peste multi ani, cand am ajuns sa am propria mea locuinta, mare mi-a fost mirarea si bucuria cand primele pasari ce si-au facut aparitia, construindu-si cuibul pe balconul meu, au fost randunelele. Cu indemanarea lor naturala, cuibul a fost repede terminat, iar ele zburau voioase si ciripeau asa de satisfacute de frumosul lor adapost, incat nu ma mai saturam sa le privesc, multumindu-le ca m-au onorat cu prezenta lor invioratoare. Pana nu le-am vazut cum isi triaza urmasii (un pui c-o mica malformatie la un picior, pur si simplu, a fost aruncat din cuib si a murit, in timp ce puii sanatosi erau hraniti, ajutati si invatati sa zboare) n-am cunoscut aceasta trasatura spartana a lor. E drept, aveam si ce curata dupa ele, dar nu-mi pasa, caci bucuria ce mi-o aduceau in suflet era de neegalat. Randunicile au venit si-n anii urmatori (cele noii sosite fiind fericite cand descopereau cuibul gata construit), dar in anul tragediei de la Cernobil si-n urmatorul, pasarile n-au stau mai mult de doua zile; se adunasera mai multe si sporovaiau de zor, de prca ar fi facut un sfat al lor, apoi s-au rotit de mai multe ori si-au plecat c-o iuteala mare, revenind abia in al treilea an (probabil erau mai sensibile la radioactivitatea crescuta, decat... noi). Dar nu erau singurele pasari ce ma vizitau. Apartamentul fiind orientat spre S-V, beneficiam tot timpul de prezenta soarelui, atat pe balconul sufrageriei cat si-n bucatarie. Intrucat din constructie, pervazul la bucatarie era lat de-o palma si deschis in exterior, acesta era locul preferat de promenada, relaxare si "masa" la discretie pentru porumbei. Devenisera atat de prietenosi, ca uneori intrau in bucatarie si, daca masa era libera, faceau un tur pe ea, apoi se mai opreau sa-mi arunce cate-o privire cu ochisorii lor ca niste margelute, sa m-asculte putin cum le spuneam ca ii iubesc, intorcandu-se linistiti pe pervaz. O alta mare bucurie mi-au facut dragii porumbei intr-un an, cand lasasem nefolosita o ladita umpluta cu pamant pana la jumatate. La scurt timp, am observat cum se aduna crengute peste pamant, pana cand, in cuibusorul incropit, chiar in duminica in care am sosit acasa de la biserica (de Sarbatoarea Invierii), am gasit in cuib doua oua de porumbel. Constiincioasa, porumbita si le clocea, iar daca ieseam pe balcon nu se speria prea tare, doar se indeparta putin. Ii puneam apa si firimituri, iar zilele se succedau frumos si linistit. Dupa ce-au iesit cei doi pui, mama ii hranea si le avea grija pana intr-o zi... cand a disparut. Doua zile m-am chinuit sa-i hranesc cat de cat pe puisori, dar erau prea mici si refuzau hrana, fiind obisnuiti s-o primeasca-n cioc de la mama lor. Cu greu le-am dat putina apa. Culmea era ca porumbita-mama, pe care o recunosteam dupa penaj, nu se afla departe. Timp de doua zile s-a plimbat doar pe acoperisul blocului de vis-a-vis (de IV etaje), mai ales in compania unui porumbel care se-nvartea si-o urmarea asiduu.O priveam si vorbeam cu ea in gand, chemand-o la copilasi, sa nu uite cumva de ei. Ba, la un moment dat, am inceput s-o si cert. Piuiturile puilor, ce nu-ncetau, imi fulgerau sufletul de mila si nu stiam cum sa-i mai ajut. Atunci am inceput sa ma rog sa gaseasca Tatal Ceresc o cale prin care mama sa se reintoarca la ei. Si a gasit-o! In scurt timp, s-a pornit o furtuna strasnica. Balconul fiind descoperit, m-am grabit sa improvizez iute un acoperis. N-a trecut mult de cand se declansase de-a dreptul o rupere de nori si, deodata, si-a facut aparitia mama-porumbita, asezandu-se ocrotitoare deasupra puilor. Am rasuflat usurata. De-atunci nu si-a mai parasit puisorii. Ceva mai tarziu, dupa ce micii porumbei au inceput sa paseasca sovaitor pe balcon, porumbita a inceput sa zboare cate putin deasupra cuibului indemnandu-i si pe ei sa incerce. Nu stiu exact cand au inceput puii primele exercitii de zbor, dar intr-o zi de sarbatoare (de Inaltarea Domnului), cand am venit acasa de la biserica... ia-i de unde nu-s. Porumbita si puii ei disparusera. Cand m-am aplecat peste balustrada, i-am vazut pe toti trei plimbandu-se tacticos pe acoperisul blocului de peste drum. Le-am urat drum bun si i-am insotit in amintirea mea cu ganduri frumoase.

LILIANA TIPLIC-DEACU