OZANA OANCEA - "A fost o bucurie sa o inteleg si sa o joc pe Felicia"

- Modestia nu este totdeauna un dezavantaj. Dimpotriva! Intr-o lume plina de "inlocuitori" ai valorii, ea are sansa sa se transforme in triumf. E si cazul OZANEI OANCEA, castigatoarea Premiului de interpretare la festivalul de film de la Cluj -

Primele iubiri

- Primul rol principal pe care il joci intr-un film ti-a adus si premiul de interpretare al festivalului TIFF. Doua victorii dintr-o singura lovitura. Lumea nu te cunoaste. Cine esti si cum ai ajuns actrita de cinema?

- Am ales sa fiu actrita intr-o vreme dura si grea, cand curajul de a-ti urma vocatia se platea cu spaima ca ai putea ajunge sa muncesti intr-o fabrica. La 17 ani, imi dorisem sa devin medic veterinar, pentru ca iubeam caii. Visam o casa la tara si il antrenasem si pe tata in visul asta. Voia sa-mi faca un sistem de incalzire special, pentru casa asta din vis. In cele dinurma, m-am hotarat, totusi, sa ma fac actrita. A fost multa vreme un gand secret. Desi ma pregateam pentru teatru, colegii mei de liceu n-au stiut nimic, credeau ca o sa dau la limbi straine, pentru ca ma stiau buna la franceza si romana. Am dat la teatru, dar n-am intrat din primul an. Era 1987 si au urmat 12 luni de asteptare, pana la un nou examen de admitere. In anul acela mi-am impartit timpul intre CEC si Teatrul Podul. Ca sa fii un cetatean onorabil, trebuia sa ai serviciu. Ma duceam la CEC de la 6 dimineata si lucram 5 ore. Era printre putinele locuri unde puteai sa lucrezi cu jumatate de norma. Restul timpului il foloseam invatand texte, citind, pregatindu-ma si mai riguros pentru examen. Revolutia m-a prins la facultate si mi-a adus o senzatie tare stranie. Entuziasmul devenirii mele personale se transformase intr-un alt fel de entuziasm, al eliberarii din lumea in care traiam. Teatrul, cariera si profesia au palit un pic, pentru ca nu se puteau compara cu ceea ce se intampla in Romania atunci. Tin minte ca ne plimbam mult pe strazi, pentru simplul motiv ca acum puteam, era voie. Dupa facultate, m-am dus la teatrul din Craiova. A inceput etapa de entuziasm cu numarul doi. Am fost repede cooptata in trupa. Cand au aflat ca stiu si germana, m-au primit cu si mai multa caldura, pentru ca urma un turneu prin Europa si apoi prin alte locuri din lume, cu un traseu destul de complicat. Atunci era o deschidere foarte mare catre Romania, catre est in general, si era o foiala formidabila in lumea artistica. Noi ne bucuram, eu si colegii mei, ca aveam posibilitatea de a calatori, ca ni se cumparau bilete de avion, ca ni se rezervau camere la hotel, ca ni se puneau la dispozitie teatre in care jucam si in care aveam succes. Imi amintesc o reprezentatie cu "Titus Andronicus", absolut zdrobitoare, la Melbourne, in Australia, unde era un festival de teatru foarte mare. Sala in care jucam era imensa, avea probabil 2000 de locuri, si era plina tot timpul. Eu o jucam pe Lavinia, fiica lui Titus Andronicus.Avand in fata forta care se creeaza cand te privesc 2000 de oameni - ceva absolut covarsitor - in a doua jumatate a piesei, cand Lavinia e gasita desfigurata si dezonorata, m-a busit un plans absolut incontrolabil. Trebuia sa plang, asa era natura rolului, dar cred ca mi-au curs un kilogram de lacrimi si muci (rade), mai mult decat in oricare alta reprezentatie. A fost o descatusare emotionala foarte mare, a fost o recompensa sau o masura a succesului greu de pus in cuvinte. Dar dupa 10 ani petrecuti in turnee continue, am ajuns la o varsta la care am vrut sa-mi mai adun putin resursele si m-am hotarat sa ma opresc. Actoria n-a apus total, dar devenise pentru mine putin tarziu ca sa fiu tot timpul pe drumuri.
- Dupa aceea ai trecut in culise, ca organizator de evenimente teatrale si cinematografice: Festivalul de teatru Shakespeare de la Craiova, Festivalul de film scurt si mediu metraj NEXT, Festivalul International de Film Transilvania (TIFF). Nu ti s-a parut ca te pierzi pe tine, trecand de la actorie la "administratie"?
- Eu cred ca orice lucru bine facut si pe care-l faci pentru ca te intereseaza si pentru ca vrei o implinire e o bucurie, e un bun castigat. Simt ca am resurse pentru multe lucruri si simt ca vor mai veni spre mine roluri, ocazii de a juca, in ciuda efortului mare pe care-l fac pentru a-mi asigura existenta. Metoda mea de a ramane in sfera actoriei e foarte indirecta, e foarte "cu panou", dar asa stiu eu sa actionez, asa mi se pare mai nimerit, mai matur. Nu ma imbrac foarte sexy, la receptii imi place sa raman o simpla prezenta. De ce sa ma fortez sa fac niste gesturi care nu m-ar reprezenta deloc, doar pentru ca stiu ca sunt mai eficiente? Ar fi impotriva naturii mele si eu incerc sa impac natura asta, sa n-o zdrobesc.



La Sibiel

- Sa ne intoarcem la pasiunea ta dintai pentru cai. Ai copilarit la tara?

- N-am copilarit la tara, am copilarit la Sibiu. M-am nascut la Bucuresti, dar parintii mei au preferat sa ma trimita acolo, la bunici. Am stat la Sibiu intre 4 si 10 ani, la curte, in oras, si o vreme la neamurile noastre de la Sibiel, un sat de ciobani aflat in apropiere. Port si numele unei surori a bunicii mele, Stana, care locuia acolo.Cred ca atunci cand visam sa ma fac doctor de cai, aveam in minte exemplul acelei familii de la Sibiel, despre care am crezut multa, multa vreme (si cred si-acum), ca sunt niste oameni foarte buni, fara pacate si fara cusururi. De cate ori ma duceam la Sibiel, simteam o caldura extrema, imi era drag de ei, pentru ca erau uniti, pentru ca imi spuneau povesti... ma invaluiau pur si simplu in iubire. Nu pot sa spun ca eram rasfatata, eram doar foarte cald ingrijita si mereu binevenita. Am redescoperit Sibielul dupa ce am implinit 40 de ani. Aproape intamplator am fost cu Barbu, baietelul meu, acolo si mi-am dat seama cu ocazia asta ca el are aceeasi senzatie pe care am avut-o si eu in copilarie. Am doua matusi pe care le cheama Mioara. Si ca sa le deosebim, le spunem Mioara-Papa si Mioara-Nani. Pentru ca la una dormim si la cealalta mancam. Prin emotia si bucuria copilului meu, mi-am dat seama ca e acolo o apropiere pe care o pierdusem sau de care uitasem. M-a surprins cat de bine s-a simtit, m-am bucurat ca-i place si ca mai vrea sa mergem. Acum caut mereu ocazii sa ma duc in vizita cu Barbu. E ceva acolo, ceva foarte adanc, foarte adevarat si relevant pentru fiinta mea.

In cautarea Feliciei

- "Felicia, inainte de toate", filmul in care interpretezi personajul cu acelasi nume, ridica o problema dramatica si actuala: dezagregarea familiei in care unul dintre parinti pleaca sa munceasca in strainatate. Cum ti-ai inteles personajul? Cum ti l-ai apropiat?

- Relatia dintre parinti si copiii lor adulti e ca un joc de du-te vino, in care si unii, si altii, se cauta si se resping, tanjind dupa ce-a fost si incercand in acelasi timp sa se mentina la o oarecare distanta. Iar cand peste toate astea se mai adauga si frustrarea unei vieti traite in strainatate, a unei vieti nu tocmai conforme cu asteptarile cu care au plecat, lucrurile devin si mai dureroase. Felicia e un om destul de neinteles si destul de putin sustinut. Nici sora nu-i este foarte aproape, nici fostul ei sot, nici singura prietena pe care pare sa o aiba acolo, in Olanda. Iar intoarcerile astea acasa nu fac decat sa-i alimenteze acest sentiment.Ca sa o pricep mai bine pe Felicia, am fost chiar in Olanda, impreuna cu Melissa de Raaf, co-scenarista si co-regizoarea filmului. Mergeam prin magazine si ne intrebam mereu: cum se imbraca femeia asta? De unde isi cumpara, cati bani are, ce citeste? Ne-am dus inclusiv in oraselul in care si-au imaginat ca locuieste ea, Soust, si ne-am plimbat pe-acolo, ca sa-mi dau seama de unde vine cand se intoarce sa-si vada parintii, cum arata viata ei acolo. M-a socat oraselul ala, prin calmul lui ingrozitor (venind din Bucuresti...) care iti da senzatia ca nu e nimic cu adevarat viu, desi, de buna seama, locuiesc in el oameni care au vise si anumite filosofii de viata. A fost o bucurie sa o inteleg si sa o joc pe Felicia. Acum, ma bucura si faptul ca intoarcerea la film nu s-a terminat cu "Felicia, inainte de toate". Dupa Felicia... am mai facut un film foarte dragalas, un scurtmetraj, in regia Iuliei Rugina, "Captivi de Craciun", iar acum urmeaza sa incep filmarile in lungmetrajul de debut al lui Gabi Achim, "Visul lui Adalbert".

Cantece pentru copii

- Intre viata ta si viata personajului pe care il joci exista un punct comun: si tu, si Felicia, ati trecut printr-o ruptura sentimentala. Cum e sa fii mama singura?

- Merge, desi nu e simplu deloc. Nu asa mi-am inchipuit ca o sa fie viata mea. Nu e simplu, si pentru ca sunt multe momentele in care ai dubii, ai indoieli si nu ai cu cine sa le impartasesti. E complicata responsabilitatea asta unilaterala pentru copil si pentru tine.Esti destul de restrans in ceea ce ai voie sau iti imaginezi ca ai voie sa faci. Orice decizie pe care o iei, o iei pentru tine, dar si pentru el, fara sa existe o validare din partea tatalui copilului. Ca sa nu mai vorbesc despre deciziile profesionale... faptul ca plec doua saptamani la TIFF nu e tocmai usor. E o povara pe care o port in fiecare an cu ocazia asta si cu fiecare alta ocazie cu care trebuie sa plec putin de-acasa si nu pot fi langa el. Chiar nu cred ca sunt femei pe lumea asta care spun din convingere: "Dom'le, vreau sa am un copil al meu, nu ma intereseaza cu cine" sau mai stiu eu... Nu sunt de parere ca n-am nevoie de nici un ajutor sau ca unui copil ii trebuie doar mama si-atat. Dimpotriva, cred ca ii trebuie o mama si un tata. Cred ca nu e bine sa ii spui de mic ca o relatie de atasament se poate termina si ca nu e nici o paguba. Grija mea cea mare este ca el o sa spuna: "Bine, daca tu si tata v-ati rupt, atunci, tu si de mine te poti rupe oricand". Si daca tu ii mai si spui ca: "Foarte bine, nu e nici o problema, el cu viata lui, eu cu viata mea", nu e tocmai in regula. Cred ca teama si proiectia lui e "Mi se poate intampla si mie".Urmeaza sa vedem in timp. Deocamdata, invat chitara, alaturi de fiul meu, stiu deja cateva melodii. Cantam impreuna cantece pentru copii. Eu stiu mai bine decat el, trisez (rade), eu mai repet noaptea. Dar uite, aseara ma simteam foarte rau, eram foarte obosita si-aveam alternativa sa ma trantesc direct in pat, cu durerea de cap cu tot, dar nu stiu ce-am avut, am pus mana pe chitara si-am cantat cele trei cantece pe care le stiu si m-am simtit dintr-o data mult mai bine. Alaturi de Barbu, am reusit sa depasesc o frustrare mare a vietii mele: ca nu stiu sa cant la un instrument. Imi propusesem eu mie, ca la 40 de ani sa ma apuc. Sper sa nu se lase el, pentru ca daca se lasa el, am o problema, va trebui sa continui singura si-o sa ma simt vinovata.Vezi, orice lucru pe care il faci tu ca mama singura si care nu aduce beneficii pentru copilul tau, tinzi sa il elimini, sa zici: "Dom'le, nu, mai bine ma duc sa montez niste lego" ca sa fie copilul fericit si sa nu se simta neglijat. Ai mereu spaima ca el s-ar putea simti abandonat in fiinta lui si in preocuparile lui... E teama asta cu care ma lupt, pentru ca el a mai trait un abandon - cuvantul e groaznic - si nu vreau sa ii ramana spaima ca acest lucru i s-ar putea intampla din nou.

- Te priveste altfel Barbu, acum, ca te-a vazut jucand pe marele ecran?

- E prima oara cand ma vede intr-un rol. Nu stiu daca ma priveste altfel. Poate un pic. Cand "Felicia, inainte de toate" a fost aratat la festivalul de la Sarajevo, l-am luat si pe Barbu cu mine acolo. A avut o reactie destul de neasteptata. S-a identificat foarte tare cu personajul baietelului pe care nu avea cine sa-l ia din tabara. A facut un miliard de scenarii comic-absurde, plecand de la faptul ca i s-ar putea intampla si lui asta, sa ramana blocat undeva, de unde eu sa nu-l pot lua. Cu alta ocazie, l-a intrebat cineva: "Ai vazut, ma, ce scena a facut mama, acolo, la final?". Si el: "Da, si am varsat niste lacrimi". Desi era la mine in brate, eu nu m-am prins ca el "a varsat niste lacrimi". Dar de buna seama ca a facut-o. N-ar fi inventat.

Faima trebuie invatata

- Sa fii vedeta azi pare mai degraba ceva trivial. Care e filosofia conduitei tale?

- Filosofia mea nu e de fapt nici o filosofie. Mi s-au intamplat intotdeauna lucruri bune, care m-au implinit, fara sa ma faca celebra.Cred ca atunci cand vezi ca vin spre tine impliniri, atitudinea cea mai buna e sa nu-L manii pe Dumnezeu dorindu-ti lucruri si mai mari. Nu zic ca nu mi-as dori sa fiu mai cunoscuta ca actrita. Insa nu mi-o doresc cu incrancenare. Asa e felul meu de-a fi si daca e scris sa fiu asa, inseamna ca e un rost in asta. Mai mult decat sa fiu faimoasa, imi doresc sa invat care sunt calitatile necesare pentru a trece corect printr-o astfel de etapa. Treaba asta cu faima si succesul tine si de o anumita natura. Trebuie sa stii cum sa fii faimos. Nu e asa de simplu. Sunt foarte multi actori buni, care joaca bine si roluri mici, si roluri mari, dar care nu reusesc sa-si faca o cariera si nu reusesc sa se faca simpatici si placuti atentiei publice. De aceea, in strainatate, atat de multi actori au agenti care sa-i sfatuiasca. Trebuie sa stii sa treci foarte corect printr-un moment cum e lansarea unui film, in care joci rol principal. Eu nu am asa un sfatuitor si recunosc ca simt nevoia sa ma consult cu cineva. De exemplu, ce facem noi acum, interviul asta: ar trebui sa fiu foarte atenta la ce spun. Bine, momentan nu cred ca sunt in pericolul de a deveni vedeta (rade). Pentru mine, filmul asta nu inseamna glorie si Hollywood. Nu stiu daca filmul o sa placa tuturor, dar cred ca ii va atinge pe multi, cred ca foarte multa lume se va recunoaste, se va simti atinsa si rascolita.