Crima de la Cimpa: inceputul sfarsitului

Alesii lui Dumnezeu

Cei dintai oameni lasati de Dumnezeu sa vietuiasca aici, peste veacuri. Stapani semeti, de neclintit, peste necuprinse meleaguri de basm. Alesii lui Dumnezeu, primii pastori de pe pamant, uriasii muntilor, fartatii padurilor, imblanzitorii jivinelor, vrajmasi de temut ai mortii si ai strigoilor. De sute de ani, nimeni si nimic nu le-a putut domoli vreodata mandria. Nici cel mai cumplit dusman n-a izbutit sa le sminteasca rostul lor tainic si cuminte, de parca un dulce mister, mostenit din stramosi, i-ar fi tinut dintotdeauna departe de relele lumii. Asa se simteau si traiau candva momarlanii, zelosii urmasi ai dacilor liberi, care impanzesc astazisatele din Valea Jiului. O crunta marsavie avea sa le naruie, intr-o singura zi, toata credinta asta milenara, si sa tulbure nepretuita lor randuiala. Era in Sambata Mare a Sfintelor Pasti, anul 1964. In satul Cimpa, aproape de Petrila, traia atunci cea mai vestita familie din neamul momarlanilor. Se numeau Birau si numele lor era stiut in toata Valea Jiului. Incepand din Rascoala si pana hat, departe, la Campul lui Neag, toti momarlanii vorbeau plini de respect despre harnicia si avutia lor fara seaman. La Cimpa, familia Birau era un model. Oamenii din sat isi potriveau ceasornicele dupa randuielile lor. Dimineata, atunci cand opaitul izvora in casa lor primul fir de lumina, tot satul stia, fara gres, ca-i ora patru fix. Apoi, nimeni nu incepea aratul holdelor pana nu ieseau ei primii la camp. Iar daca treceau prin sat, gatiti in costume albe, momarlanesti, era limpede ca-i rost de vreo nedeie sau vreo petrecere la care apoi se aduna tot satul. Nu era o familie mare.In casa lor traiau doar patru oameni: bunicul, adica batranul Patru, cam de vreo 70 de ani, fiul lui, Patru al mic, de 50 de ani, nora, Marina, de vreo 40, si Mitu, unicul copil al lor si nepot al batranului. Mitu abia implinise 20 de ani si astepta sa-i vina ordinul de recrutare in armata. Cu totii erau vrednici peste masura, dar si aprigi, atunci cand era vorba de pamantul, vitele sau oile lor fara numar. Caci mandria si averea de care se bucurau starneau, de buna seama, si multa invidie printre semenii lor mai putin vrednici sau norocosi. Pe unul din cei cu ciuda mare la suflet il chema Pataluca, un zdrahon cam de-o seama cu Mitu, care-i ura de moarte pe ai ai lu' Birau. Atat de tare il macina ura asta, ca intr-o noapte s-a hotarat sa-i rada pe toti de pe fata pamantului. Inarmat cu un tub de dinamita furat de la mina din Lonea, s-a furisat in ograda bogatanilor, punand tubul intr-unul din butucii de lemn rezemati de peretele casei. A doua zi dimineata, doar cativa milimetri au lipsit ca securea cu care Marina, nora mosului, a spart butucul cu pricina, sa nu atinga capsa si sa nu iasa prapad mare. La scurt timp, suparat pesemne de esecul planului sau diabolic, Pataluca, impreuna cu alte doua matahale, l-au prins pe bietul Mitu intr-o fundatura si l-au casapit cu bataia. Stiind a cui era mana, ceilalti doi barbati, tatal si bunicul lui Mitu, n-au putut indura o umilinta ca asta. A doua zi, pe inserat, au implinit razbunarea, snopindu-l pe Pataluca, prin lupta cinstita. Bataia a starnit si mai tare mania netrebnicului, indemnandu-l sa puna la cale o noua ticalosie. Era in ajunul Pastelui, cand tot romanul astepta cuminte, dupa o impartasanie linistitoare, sa vina seara si sa imbrace straie de sarbatoare pentru sfanta noapte a Invierii. Dupa ce-si termina treaba cu asezatul vitelor in grajd, Mitu se hotari sa dea o raita la crasma satului, sa-si mai racoreasca oleaca sufletul. Se imbraca in hainele lui romanesti, isi stranse cingatoarea la brau si porni mandru spre poarta. In urma lui, taica-sau tot incerca sa-l opreasca, cu gandul ca-i deja intuneric si nu-i tocmai lucru cumpatat sa iasa prin sat. "Mai bine asteapta si tu pana maine, c-om merge impreuna!". Mitu, insa, parca nici n-auzea. Abia la poarta se opri putin, intorcandu-si privirea lui zambitoare. "Ce-i, tata? Nu vrei sa mergem si la fete impreuna?". Apoi porni mai departe, tantos, ca orice flacau zvapaiat. La crasma n-a zabovit prea mult, doar cat sa bea un pahar si sa mai schimbe doua vorbe cu Dumitru Codreanu. Nu era nici zece seara cand s-a hotarat sa plece singur spre casa. O lua agale pe ulita, in sus, spre marginea satului.Era bezna mare, dar el stia drumul ca-n palma. Dupa vreun sfert de ceas, ajuns la capatul ulitei, dadu sa intre pe cararea dintre gradini, ce ducea taman la ograda lui. Deodata insa, din spate, auzi un fosnet puternic. Se intoarse si vazu iesind dintre tufe doua matahale de oameni, venind catre el. Isi scoase degraba briceagul din buzunar, dar pana sa-l deschida, simti in ochi o usturime ingrozitoare. Orbit de-a binelea, incerca sa se dea inapoi, insa se poticni intr-un gard. Tot ce mai avea acum de facut era sa agite briceagul prin aer, socotind ca poate o nimeri pe careva. Dar o durere cumplita in obraz ii intepeni tot corpul. Lama unui cutit ii strapunse o falca, despicand-o fulgerator pana la gura. Apoi, simti parca ceva clocotind in zona inimii. Acelasi cutit i se infipse adanc in piept, improscand peste tot siroaie mari de sange. Treptat, trupul lui amortea tot mai tare. Cei doi s-au facut numaidecat nevazuti si peste locul ala blestemat s-a lasat linistea. Mitu abia rasufla. Voia sa strige, dar gura ii era plina cu sange. Sprijinit de gard, incerca sa-si tarasca picioarele spre casa. Dupa doar cativa pasi chinuiti, cazu intr-o parte, ghemuindu-si trupul parca de frig. Un horcait, doua, si gata. Mitu era mort. Zacea acolo, langa gard, in hainele lui albe, romanesti, plin de sange si noroi, ca un nufar aruncat in mocirla. L-au gasit abia dimineata, cand un vecin, Gheorghe Gheorghica, tocmai trecea pe poteca spre sat. Vestea cazu ca un trasnet peste toti momarlanii, iar bietii parinti abia daca mai aveau vlaga sa planga. Militia incepu imediat ancheta. Un caine-lup lua urme de la locul crimei, adulmecand apoi ulita satului, tocmai pana la poarta lui Pataluca. Dupa lungi cautari, a fost gasit si cutitul, ascuns bine intr-un butoi plin ochi cu borhot de prune. Pataluca insa nu voia sa recunoasca nimic. Nici macar dupa ce anchetatorii i-au scos de sub unghii smocuri de praf de ardei iute, din cel aruncat in ochii lui Mitu, zicand ca-i doar o pudra cu care a vopsit ouale pentru Pasti. Spera netrebnicul intr-o ruda de-a sa, cu functie mare in justitie. Pana la urma insa n-a mai avut incotro, marturisind de-a fir a par toata povestea crimei. A fost condamnat la 20 de ani inchisoare, murind la Poarta Alba, de-o boala grea, dupa numai patru ani.Bietul Patru Birau, tatal lui Mitu, om la 50 de ani, nu mai avea decat sa se roage la Dumnezeu, sa-i implineasca minunea de a-i da alt fecior, ca sa ii duca neamul si numele mai departe. Noapte de noapte ratacea singur prin munti, strigand rugaciunea cu fata la cer si urcand tot mai sus, pentru ca Dumnezeu sa-l auda mai bine. Iar dupa doi ani de staruinta si smerenie, un miracol i-a luminat din nou viata. Pe 12 mai 1966, sotia lui, Marina, i-a nascut un baiat, pe care l-au botezat Petrica. Crima din Cimpa a lasat rani grele in sufletul momarlanilor. Si asta, nu pentru ca n-ar mai fi avut parte de asemenea nenorociri. Omucideri au fost si poate vor mai fi prin satele lor. Nici una insa n-a fost atat de marsava. Momarlanii, chiar si cei mai pacatosi, au legile lor nestiute de nimeni. Si mai au o mandrie de fier. Pana atunci, toate crimele nu erau decat finalul nefericit al unei infruntari barbatesti. De data asta insa, a fost cea mai rusinoasa ticalosie. Omor pe la spate. Daca n-ar fi ajuns la puscarie, Pataluca ar fi fost cu siguranta linsat sau omorat in bataie. Pentru toti momarlanii, crima lui a fost un aprig blestem, care mai tulbura si astazi randuielile lor, oropsindu-le neamul.

Colectionarul de amintiri

"La vremea aia, dupa crima, in fiecare casa de momarlan atarna in perete o poza cu Mitu, cel omorat. Si-l asumasera ca pe un simbol care prevestea parca disparitia neamului momarlanesc. Daca venea acum 50 de ani vreun ziarist in satul asta, sau in oricare alt sat de momarlani, n-ar fi stat nimeni de vorba cu el. Asta in cel mai bun caz. Ca ar fi fost posibil sa plece chiar si batut, daca ar fi insistat prea tare. Erau chiar anumite juraminte intre noi, momarlanii. Sa nu stea la vorba cu oameni straini, de frica sa nu-si amestece neamul. Astazi, nu mai e asa. Uite, eu stau acum de vorba cu tine si-ti povestesc despre noi. Asta inseamna ca in neamul nostru s-a schimbat ceva. Si nu neaparat in bine. Pentru ca atunci, demult, toate randuielile noastre se conservau mai bine sub pojghita asta misterioasa. Iar oamenii, mai ales ai batrani, inca mai pun toate schimbarile astea pe seama blestemului lasat de crima lui Pataluca".
Il cheama Petrica Birau. E cel adus pe lume de miracolul cu care Dumnezeu a rasplatit staruinta unei rugaciuni. E fratele lui Mitu, cel omorat miseleste atunci, inainte de Sfintele Pasti. Feciorul nascut pentru a duce neamul si numele candva cel mai vestit mai departe. Scund, dar vanjos, cu privirea vioaie si cutezatoare, imi povesteste cu un avant ametitor. Nu vrea sa scape nici un detaliu, nu vrea sa uite nimic. Stie tot, nu e poveste cu momarlani pe care sa n-o cunoasca, nu e taina pe care sa n-o limpezeasca. In casa lui batraneasca, unicul vestigiu al unei averi uriase, stau inghesuite prin toate odaile vrafuri intregi de dosare. Toate pline cu documente, poze, scrisori sau povesti scrise de mana lui. E singurul depozitar al unor marturii despre neamul lor, al momarlanilor. "Din pacate, nimic nu mai e cum a fost. Pana acum cativa ani, toate casele momarlanilor erau simple, fara brizbrizuri sau vreo impletitura la stalpi. Simplitatea asta austera era mostenita de la daci. Era o forma de izolare, prin care reuseam sa ne pastram neamul si traditiile. Astazi, tinerii care muncesc pe-afara vin si darama casele astea. In locul lor, inalta cutii din beton, vopsite in mov sau roz bombon. Au inceput apoi sa lucreze la mina, sa se lase de oierit. Asta, pentru ca oricat de mari averi avea, momarlanul era tare sarac atunci cand venea vorba de bani.Chiar eu am avut socul asta pe la 16 ani. Aparusera prin sat primele casetofoane, si intr-o zi l-am rugat pe taica-meu sa se indure sa-mi cumpere si mie unul. Si-atunci, tata mi-a zis ca asa ceva nu se poate, ca toata averea noastra e doar in pamanturi si animale, nu si in bani. Asta m-a convins si pe mine sa las oieritul si sa ma angajez ceva mai tarziu la mina. Iar dupa vreo 20 de ani de minerit, m-am apucat de desen. Am facut Arte Plastice si-acum predau desenul intr-o scoala din Petrila. Vezi? Cam asta-i drama noastra. Vremurile ne-au cam ispitit, si pana la urma ne-au distrus traditiile. Si cu asta, s-a cam dus lumea noastra". Zambeste trist, cu privirea cazuta. Isi aminteste apoi de-un vecin, nea Ilie Drojdaru, care s-a tinut tare si nu s-a lasat niciodata convins sa lucreze la mina. Inainte de '89, avea cam o suta de oi, bani multi la CEC si vreo doua masini. Apoi, cand n-a mai putut sa munceasca, toate s-au imputinat. Feciorii au plecat la oras, femeia a murit, iar cand l-a ajuns batranetea, nu mai avea de nici unele. A inceput sa cerseasca si sa-si inece zilnic amarul cu sticle intregi de posirca. Era de batjocura satului, scuipat si bestelit de toata lumea. Iar cand vreun flacau de momarlan nu prea avea chef sa mearga la mina, era numaidecat evocata jalnica soarta a batranului cersetor. "O sa ajungi o pocitura de om, de toata rusinea, ca nea Ilie Drojdaru". A murit acum vreo trei ani, l-au gasit inghetat bocna in zapada. Dar povestea lui inca ii mai sperie pe momarlanii mai tineri si fara avant. Candva, mai demult, cea mai mare rusine pentru ei era sa se amestece cu barabele, adica cu minerii veniti aici de pe alte meleaguri. Sa se casatoreasca cu fete din alta parte ori sa munceasca la mina. Acum insa, vremurile parca s-au razbunat. Rusinea e doar pentru cei care vor sa duca mai departe traditia.



Vanatorul de strigoi

Dintre toate randuielile lor stravechi si ciudate, doar una pare sa mai staruie pe alocuri si astazi: inmormantarile din gradina casei. Nu-i curte in care sa nu vezi macar un mormant. Iar asta inseamna ca ei nu-si lasa nici mortii sa plece departe de casa, si ca pamantul asta al lor nu poate fi instrainat niciodata. "Se pare ca si dacii aveau langa casele lor o livada in care-si ingropau mortii. Iar langa mormant, sadeau si-un copac roditor".In ochii lui vad din nou sclipiri de exaltare, iar glasul parca i-ar reinvia. Sare ca ars de pe scaun si scoate din dulap un dosar. "Trebuie sa vezi asta, e o poveste uluitoare". Rasfoieste iute printre hartii si scoate de-acolo fotografia unui barbat cu privirea aspra si buzele ascunse sub mustata. E Rudi Benke, candva, cel mai cunoscut vanator de strigoi, omul cel mai de temut, calaul satului, sperietoarea copiilor. De natie ungur, se pripasise pe-aici inca din copilarie, cand tatal lui s-a pus sluga la un momarlan. Cand se facu flacau, luase apucaturi cam macabre. Se ascundea noaptea prin tufe si speria trecatorii, se imbraca intr-un cearceaf si batea la ferestrele fetelor, urland ca fantomele, lega matele cu o sfoara de crucile mormintelor. Ce mai, inca de-atunci era spaima satului. Stiindu-l atat de deprins cu asemenea deprinderi sinistre, stapanul lui ii porunci intr-o noapte sa ia o lopata si-o furca si sa-l insoteasca pana in gradina, la mormintele familiei. L-a pus sa sape sub o cruce noua, din piatra, pana cand o sa simta ca lopata se poticneste in ceva tare. Au scos apoi impreuna sicriul, au deschis capacul, si dupa ce stapanul i-a pus furca in mana, i-a poruncit s-o implante toata in inima raposatului. Oricat de neinfricat ar fi fost el cu povestile astea macabre, tot nu putea sa ramana de piatra intr-un asemenea moment.A inchis ochii, a strans furca tare, a ridicat-o deasupra capului si a infipt-o cu putere, pana cand a ramas intepenita acolo, in maruntaiele mortului. Stapanul statea acolo, pe marginea gropii, si privea multumit. "Iarta-ma, tataie! Ca sa mori iar si sa fii linistit. Sa nu ne mai oropsesti casa!". Au ingropat apoi sicriul la loc si s-au intors acasa. Stapanul impacat, ca dupa un ritual implinit, iar flacaul uluit de-o grozavie ca asta. Multe si urate cosmaruri a avut el in noptile care-au urmat! Dar toate framantarile astea, pana la urma, l-au calit si mai tare. Si cum povestea cu pricina s-a raspandit iute in tot satul, ba chiar si mai departe, pana spre Campul lui Neag, oamenii au inceput sa-l caute tot mai des pentru asemenea ritualuri. Se stie ca momarlanii sunt oameni mandri si neinfricati. Si totusi, de cand se stiu ei pe meleagurile astea de vis, se tem de strigoi. De sute de ani se tot spune ca acei oameni care obisnuiau sa blesteme ori, mai rau, se ocupau cu magia, dupa moarte se prefaceau in strigoi. Ca bantuiau apoi prin sat, ca niste fantome, vazute, cateodata, de unii. Ca voiau sa-i ia cu ei, pe cealalta lume, pe toti aceia pe care, cat timp au trait, ii iubeau foarte tare. Iar asta insemna ca bietii raposati nu murisera de-a binelea. Si-atunci, negresit, era nevoie de vanatorul de strigoi. Iar cel mai dibaci era chiar Rudi Benke. Pentru el, un asemenea ritual devenise deja o rutina. Era mic si sfrijit, n-ai fi dat doi bani pe vigoarea lui. Si totusi, ceva mai tarziu, si-a depasit masura si a omorat un om. Dadea mereu tarcoale pe langa femeia lui si, la o nedeie, l-a casapit cu o ghioaga in cap. L-au condamnat la ani grei de temnita si munca fortata.A ajuns la Canal, iar acolo mureau multi oameni. Prin urmare, si-a implinit mai departe vocatia. S-a oferit sa se ocupe de ei. Sa le vare o tepusa in picior, sa fie sigur ca-s morti. Apoi sa-i urce in caruta si sa-i duca la groapa. Cand s-a intors acasa, era in mare forma. Lumea insa il cam uitase. Erau alti vanatori cu faima. Asa ca s-a hotarat sa faca si lucruri mai bune. S-a apucat sa fabrice fluiere, iar ceva mai tarziu, chiar taragoturi. Toti momarlanii cumparau de la el. Era dibaci tare, iar oamenii i-au cam uitat asprimea si povestile lui macabre. Doar ai mai batrani inca il mai priveau cu teama sau suspiciune. S-a prapadit de curand, pe la 80 de ani, fara sa lase pe nimeni in urma. "Astea erau povestile satului. Eram parca vrajit cand le ascultam. Astazi, toti copiii vorbesc despre jocuri pe calculator si desene animate. Pacat! Mare pacat!". Totul, in casa asta, miroase a vechi, a trecut, a istorie. Astazi, chiar si el, Petrica, momarlanul, nu e decat un simplu profesor de desen. Nici vorba de oi sau ciurde de vite. Nici pomeneala de ciobanit sau sarbatori romanesti. Toate astea sunt doar dulci amintiri, pe care el le aduna cu o tenacitate aproape tragica, in maldarele astea cu mii de hartii. In gradina din spatele casei stau randuite patru cruci. Acolo odihneste familia lui: bunicul, parintii, adica Marina cu Patru, si bietul de Mitu, fie-le tarana usoara!

O istorie in ruina

Strabat alaturi de Petrica Birau colinele blande de la marginea satului. In zare, vad crestele inalte ale masivului Sureanu.Acolo, undeva, se inalta Muncelul Biraoanilor. Adica muntele lor, al neamului Birau. Candva, peste vara, toate culmile astea erau impanzite cu oi. Astazi, daca mai vezi doua, trei stani. Maiaproape, dincoace de Sureanu, se vede o coama mai scunda, invelita toata de-o pajiste dumnezeiasca. Se numeste Muntele Fataciuni, adica locul in care primavara oile fata. Aici poposeau stanile inainte sa urce la munte. Pe coamele astea, momarlanii isi tineau o a doua gospodarie. Inaltau mai intai o coliba, ca o casa mai mica din lemn, cat sa incapa doi oameni in ea. Apoi ridicau un grajd pentru vite, un adapost pentru oi si, la urma, sadeau o livada si isi sapau o gradina. Cat era primavara de lunga, nici ca mai coborau prin sat. La capatul verii, coseau iarba pentru fan si ingropau cartofii in pamant. Era un obicei de-al lor stravechi, sapau mai multe gropi adanci, aruncau cartofii acolo si-apoi acopereau gaura cu scanduri late peste care asterneau pamant. Iar peste iarna, cartofii aveau aceeasi aroma, ca si cum abia atunci ar fi fost smulsi din tarana. Toti muntii astia erau intesati cu colibe si impanati cu cartofi. Acolo, sus, momarlanul avea de toate. Traia zi si noapte fara griji, cu gandul doar la Dumnezeu. "Cum sa nu fie mandru momarlanul cu atatea minunatii langa el? Inainte, murea cu tine de gat daca-i atingeai demnitatea. Era mandria aia curata, a omului care stie ca-i pe drumul cel bun. Pai, care indeletnicire era mai neaosa decat cea a oieritului? Cine era cel mai aproape de Dumnezeu, daca nu el, care traia tocmai acolo, sus? Cine-au fost primii oameni pe meleagurile astea? Si-atunci, cum sa te-atingi de ei? Astazi, nu prea mai au constiinta asta, si de-aia nici mandria lor nu mai e ce-a fost".
Dupa vreo doua ore de urcus istovitor, ajungem aproape de creasta, la Fataciuni. Am crezut ca o sa gasesc aici adevarate crampeie de rai. Livezi minunate, gradini manoase, case frumoase, palcuri de oameni chipesi si tihniti. Descopar insa o priveliste jalnica, de parca nu demult colinele astea ar fi fost invadate de hoarde intregi de salbatici. Pustiu cat vezi cu ochii, zeci de colibe gata sa cada, grajduri hodorogite, parcele intinse de gradini ticsite cu balarii, garduri prabusite, peste tot doar ruine. Atat a mai ramas din decorul unei istorii vechi de sute de ani. "E trist, foarte trist. Ce n-au reusit sa faca hunii, tatarii, turcii, rusii, germanii sau comunistii am reusit sa facem noi, cu mana noastra. Sa punem capat unei istorii fara seaman si sa distrugem un neam. Imi aduc aminte de fiecare loc de-aici. Veneam de la sapte ani, cu tata. Stateam cu lunile, fara sa mai coboram in sat. Tin minte ca ne-a prins odata o ploaie care nu s-a mai indurat sa se-opreasca vreo saptamana. Da, o saptamana intreaga n-am vazut soarele pe cer. Eram doar in opinci, niste nadragi si o camesa subtire ca tifonul. Eram ud fleasca tot timpul. Si totusi, acolo, sus, nu m-am imbolnavit niciodata. Dumnezeu ne tinea pe toti sanatosi. Munceam tot timpul, din zori pana noaptea. Cand ieseam sa strunesc vitele, se intampla sa ma mai sprijin de vreun brad si, usor, usor, alunecam cu spatele de copac si adormeam acolo.Cand ma trezeam, saream ca ars, speriat foc ca-mi intra vreun sarpe in gura. Asa umbla vorba printre ciobani, ca daca adormi la pasune iti intra sarpele prin gura si se opreste in stomac. Si nu-l mai scoti de-acolo decat daca stai aplecat deasupra unui blid plin cu lapte. Ehei! Ce de povesti mi-au mangaiat copilaria! Imi vine sa plang, zau asa, cand vad cum arata acum locul asta". Face doi pasi in fata si isi ascunde chipul. Ramane o vreme tacut, cu spatele la mine si cu capul ridicat, privind parca la creasta ce se inalta deasupra noastra. Acolo e Muncelul Biraoanilor, adica muntele neamului sau. Demult, toata coama aia mirifica clocotea, respira, era vie, vuia de-atatea cantece de fluier, strigate si talangi. Acolo, taica-sau si-a ocrotit cu strasnicie o viata intreaga sutele lui de oi si rostul lui pe pamant, acolo s-a luptat cu ursul, a pus lupii pe fuga, de-acolo l-a plans singur, nopti la rand, pe Mitu, bietul lui flacau omorat miseleste, de-acolo l-a strigat doi ani la rand pe Dumnezeu, rugandu-l sa-i mai dea un fecior, de-acolo i-a multumit apoi tot restul vietii, pentru darul cu care i-a rasplatit staruinta. Iar Petrica Birau, darul acela al lui Dumnezeu, sta acum in fata mea si isi plange amarul si dorul dupa o lume care s-a stins. Muntii astia sunt acum aproape pustii. Nu se aude nici o talanga, nici un glas omenesc, nici un cantec de fluier. Doar un vuiet usor, ca un suspin, mai adie dinspre padure.

Mitu din perete

Emilia si Ilie Balanesc. Ea are 74 de ani, el 76. Traiesc impreuna de peste jumatate de veac si au doi stranepoti. Sunt momarlani sadea, din Cimpa, satul blestemat de crima lui Pataluca. Au vrafuri intregi cu albume pline de fotografii, toate vechi, cu momarlanii de altadata. Acolo sunt amintirile lor. Doar cu ele isi mai amagesc viata. De cand se stiu, au muncit pe rupte. Aveau oi multe, vite, cai si sute de pogoane de pamant. Primavara urcau cu oile pe Fataciuni, la coliba lor. El ramanea acolo zi si noapte, se ingrijea de gradina, de livada si de animale. Ea cobora in sat dimineata si pana seara sapa gradina de-acasa, ingrijea de copii, hranea porcii si pasarile. Apoi urca iar, doua ore, pana la coliba, si-acolo se apuca de gatit, de muls oile, de fiert laptele. Nu se culca decat dupa miezul noptii, cand ispravea cu toate. Dimineata o lua de la capat. Lua ciubarul cu zer pentru porci si cobora iar in sat. Si tot asa, zi dupa zi, an dupa an, o viata intreaga. Batranul rasfoieste albumul cu poze si zambeste ghidus. "Uite, aici eram flacau, cu tata, la stana. Valeu, ce zdravan eram! Aici, tot eu, cam la 40 de ani, la coasa, la Fataciuni. Am avut mult fan, in multe locuri prin muntii astia. De cum se facea ziua, mergeam la coasa. Atunci eram tare, puteam mult. Dadeam pana scapara coasa pe pietre. Mergeam si la oi, n-aveam ce face.Mergeau toti barbatii, cu schimbul. Cand iti venea randul, trebuia sa te duci. Nu puteai sa te faci de rusine. Ca la noi rusinea era cea mai grea pedeapsa". Astazi, i-au cam lasat puterile si nu e nimeni sa-i ajute. Copiii s-au dus cu totii la oras. Acum un an au platit un om sa le coseasca fanul, dar au dat cat nu face. Nici fructele din livada nu le mai pot culege. Raman acolo, agatate in pom, se coc si-apoi putrezesc. Sus, la Fataciuni, le-au spart coliba de sapte ori, ultima data chiar acum doua zile. Le-au furat tot, haine, lana, vase. N-au ce face, nu prea mai au vlaga sa urce pana acolo. Intr-o zi, o sa le fure poate si barnele sau sindrila. "Se duce totul de rapa. Muntii astia is numai cu ruine. Tinerii nu mai merg cu oile, le e rusine sa mai tina randuiala. Se gata batranii, se gata si traditiile. Gandesti ca a trecut razboiul p-aici". Se misca doar pe langa casa, cu treburi marunte. Uneori, seara, inainte de rugaciune, mai rasfoiesc prin albumele cu fotografii. Zic ei ca amintirile astea le mai sting amaraciunea si le indulcesc somnul. Tin in perete si astazi poza cu chipul bietului Mitu Birau, cel ucis miseleste in noaptea Invierii. Dupa atatia ani, inca o mai pastreaza acolo. Poate ca semn de alean si respect pentru istoria lor apusa.

Fotografiile autorului