Scara mantuirii
Sta in fata mea, mandra ca o regina, cu capul drept si zambet subtire, abia inflorit pe obraz. Si privirea ii este regala: puternica, otelita, fatisa. In spatele ei, pe perete, se afla o icoana pe care o desprinde si o aseaza pe masa. Icoana copilariei. Zestrea sfanta pe care a deschis ochii rugaciunii, in satul Ieud, din Maramures, in familia lui Ioan si a Marcutei Iusco, oameni credinciosi, cu opt copii. E o icoana in culori sterse, in care Maica Domnului Il tine in brate pe Pruncul Sfant. In spatele ei e desenata o scara ce urca la cer. "Scara nevointelor si suferintelor peste care trebuie sa treci ca sa te poti inalta la lumina. Scara mantuirii. Daca ar sti omul cum se urca si cand se termina scara asta, bine ar fi. Pentru mine, ea a inceput in bucataria din Ieud, intr-o seara, in timp ce noi, toti copiii, insirati in genunchi, spuneam rugaciunea dinaintea somnului. Aceasta este prima amintire a mea despre familia in care m-am nascut. Am invatat rugaciunea unul de la altul, cei mai mici de la cei mai mari, cei nestiutori, de la cei mai rasariti. In vremea aceea, ma strigau Palaga. Asa erau numele pe-atunci: Palaga, Doca, Marie. Mai tarziu, cand am aflat de Sfanta Pelaghia, mi-am dat seama ca numele meu este luat de la o sfanta. Nu stiu unde sunt eu pe scara asta catre cer, unde am ajuns, dar cat am trait pana acuma, m-am straduit sa nu fac numele sfintei de ras. Cateodata, mi-i dor sa ma mai strige cineva cu numele vechi, Palaga, Palaguta. Ei, dac-am putea intoarce timpul inapoi..."
Un vis sfaramat
Ma straduiesc s-o ajut pe femeia din fata mea "sa intoarca timpul inapoi" si sa-mi povesteasca. Ii spun si eu amintiri de razboi din neamul meu, povestite de bunica mea, ii spun ca sunt si eu maramureseanca si ca, traind in Bucuresti, mi-e dor mereu de casa copilariei. Si ea incepe, mai intai timid, apoi cu mai multa putere, sa-si aminteasca de sfarsitul razboiului, cand s-au refugiat in padure din calea rusilor, de ploaia grozava care i-a prins acolo pana sa apuce sa-si ridice un bordei, de mama ei, care a stat deasupra copilasului de cateva luni, pentru a-l apara cu trupul de furia ploii, si de boala de plamani care a chinuit-o apoi toata viata. Povesti din Ieudul de-acum mai bine de o jumatate de veac, cu oameni pierduti in amintiri. "Pe-atunci, fiecare-si muncea pamantul si se chivernisea in gospodaria lui, in asa fel incat sa aiba tot ceea ce-i trebuia, de la mancare, pana la panza de haine. Putine lucruri se cumparau de la pravalia din targ, si foarte rar. Nu ieseau oamenii din sat. Satul era ca o familie mai mare, ne stiam toti, aveam grija unii de altii, ne respectam si respectam toate obiceiurile legate de sarbatori. Tot satul eram greco-catolici. Biserica ne conducea spre impacare cu toti. De dragul bisericii si-al credintei, am hotarat sa ma duc, impreuna cu doua verisoare, la manastire. Ne-am gandit sa ne ducem la Bucuresti, sa incercam sa intram in congregatia "Notre Dame de Sion". Acolo nu trebuia sa ai avere ca sa te primeasca".
Pana aproape de Cluj cele trei fete au mers pe jos, trecand Gutaiul cu o traista in spate, in care era o bucata de panza din care calugaritele sa le faca si lor camasa de calugarire. De la Cluj au luat trenul pana la Bucuresti, "pe strada Pache, la numarul 78, aproape de Piata Obor, langa scoala "Mihai Viteazul", unde era cladirea congregatiei". Ca incepatoare, aspirante la calugarire, au fost puse mai intai la toate muncile, la bucatarie, spalatorie, in gradina de zarzavaturi, la calcatorie. Congregatia "Notre Dame de Sion" avea clase de scoala pentru fete aduse din toata lumea, se vorbea numai in limba franceza si li se asigura viitoarelor maici o educatie foarte serioasa. Dar visul calugaririi s-a sfarsit mult prea repede, dupa alungarea Regelui si instaurarea regimului comunist, care a desfiintat multe manastiri si a scos in afara legii greco-catolicismul. "Mi-aduc aminte si acuma dimineata in care am vazut portretul Regelui scos de pe perete, aruncat langa un zid si inlocuit cu pozele unor oameni straini. Am simtit asa, un fel de spaima, fara sa stiu ce poate sa insemne asta, apoi, cand au desfiintat institutul, am priceput ca nu degeaba m-am temut. Fetele celelalte au plecat in tarile din care venisera, pe la manastiri de-acolo, pe noi ne-au trimis acasa. M-am intors in sat, impreuna cu verisoarele mele, dar acolo lumea era la fel de rasturnata ca la oras. Aparusera "Sumanele negre", care agitau lumea, niste tineri puneau mereu noaptea afise prin sat si-i indemnau pe oameni sa nu se supuna comunistilor. Unii, care aveau arme pastrate din razboi, au luat calea padurilor, cu gandul sa se organizeze acolo mai bine si apoi sa actioneze. Intr-un cuvant, nu mai era satul pe care-l lasasem inainte sa plec la Bucuresti. Apoi, oamenii au fost obligati de comunisti sa treaca la ortodoxie, iar pe mine si pe verisoarele mele, fiindca trecusem pe la congregatia din Bucuresti, ne-au arestat, spunand ca reprezentam un pericol pentru ordinea de stat. Nu stiu ce credeau ei ca am invatat noi la institutul acela francez, dar, oricum, politica n-am facut si nici nu aveam de ce face. Credinta era singura noastra politica".
Cu fata la zid
Pelaghia Iusco a ajuns la inchisoarea din Oradea chiar pe 4 mai, de ziua sfintei al carei nume il poarta. Nu poate uita momentul arestarii: "In dimineata aceea, boactarul de la primarie a venit sa ma cheme. Atunci am vazut-o pentru ultima oara si pe maicuta mea. Nu apucase sa faca mamaliga si m-a intrebat daca nu stau sa mananc mai intai, dar am zis ca o sa mananc la intoarcere. Am luat-o prin gradina, si pana sa ajungem la vranita, boactarul s-a uitat la mine si mi-a zis ca ma asteapta, totusi, daca vreau sa mananc. Pesemne ca el stia ce urmeaza, dar eu de unde sa fi stiut? Cine s-a gandit la arestare? M-am mai intors acasa tocmai peste aproape patru ani. Mama murise, din cauza vechii raceli la plamani, si tata, bietul, ramasese sa ingrijeasca singur sapte baieti".
Pelaghia a fost arestata impreuna cu cele doua verisoare ale ei. O zi intreaga a fost tinuta cu fata la perete in primarie, apoi aruncata intr-o duba, alaturi de alti detinuti, dusa la Sighet, la securitate, si de acolo la Oradea. "Era plina duba de oameni, n-aveam aer. Cand am ajuns la Oradea, eram moarte pe jumatate. Cand ne-au coborat din masina, am lesinat. Sa stai inchis fara aer, sa te calce in picioare o multime de oameni disperati, care se inghesuiau toti sa prinda cumva o gura de aer in plus. Femei si barbati la gramada, ca pe animale ne-au dus. Unii mai slabi si-au facut nevoile pe ei, altii au lesinat, unii strigau, cei mai slabi n-aveau putere nici sa geama". La Oradea a fost izolata doua saptamani, timp in care nu a vorbit cu nimeni. Apoi a fost anchetata. I se cerea sa spuna unde sunt ascunsi preotii greco-catolici care n-au vrut sa treaca la ortodoxie, i se cerea sa spuna cine este autorul afiselor si manifestelor imprastiate prin sat. "De unde era sa stim noi asa ceva? Eram niste biete copile, de nici optsprezece ani. Ce-avea credinta noastra cu toate astea? Era un capitan care avea niste ochi asa de crunti, ca parca baga cutitul in tine, atunci cand te intreba ceva. Ne-au tinut acolo, cu mancare groaznica, o zeama usturoiata, ce ne ardea stomacul. Dupa cateva luni de foamete si de spaima, eram atat de slabite, ca nici macar nu mai eram bolnave asa, ca femeile, luna de luna. Ni se miscau dintii in gura, gingiile sangerau, pielea de pe degete se desprindea, nu mai puteam sa tinem urina pana ne venea randul la toaleta. Ne grabeau ca pe vite si ne tineau in celule in care nu se deschidea niciodata fereastra. Asa am trait cateva luni".
De la Oradea, cele trei verisoare au fost duse la Cluj, pentru proces, si condamnate la trei ani de inchisoare. Inainte de a fi trimise la Mislea, au avut voie sa primeasca de acasa "o bucata de slanina, un colac si niste haine. Vai, vai, vai, ce a urmat! Nici nu se poate povesti. Credinta ne-a intarit. Ne-am resemnat cand am vazut ca am primit o pedeapsa de numai trei ani, caci am vazut pe altii care numai pentru o banuiala au luat cate zece, cincisprezece ani de puscarie".
Scoala de la Mislea
La Mislea au fost duse sub escorta. In inchisoare au fost izolate de detinutele de drept comun. Erau considerate "politice", tradatoare de tara, condamnate pentru "uneltiri contra ordinii sociale". Pelaghia a fost repartizata in asa-numita sectie a tineretului, alaturi de studente, invatatoare, profesoare, aduse din toata tara. "Mai erau printre noi si doamne mai in varsta, cum a fost, de exemplu, Aspazia Otel, care m-a impresionat pentru totdeauna cat de tare si hotarata era. Cat traiesc n-am sa uit exemplul ei de darzenie. O femeie cu totul aparte. O izolau mereu la "neagra", caci vedeau gardienii ca ne influenteaza prin taria ei. Facuse studii la Cluj, trecuse si prin inchisoarea de la Miercurea Ciuc, unde au fost tinuti legionarii, avea de facut paisprezece ani de inchisoare, dar in nici o clipa nu s-a vazut ca ar fi disperata pentru acest lucru sau ca se teme ca nu ar putea rezista pana la sfarsit. Tot timpul era cu zambetul pe buze, desi eram mereu infometate si suferinde. Traieste si azi. Vorbim la telefon, din cand in cand. O intreb daca mai tine minte rugaciunea noastra - "Cred Doamne, dar fa sa cred mai cu tarie..." - si-o spunem amandoua, impreuna, la telefon, si dintr-o data, ziua mi se lumineaza.
Eram optzeci de persoane in camera. La inceput, stateam toata ziua pe niste rogojini, asezate langa o sobita. Povesteam cate in luna si in stele. Fiecare spunea cate ceva din viata de dinainte de arestare. Am invatat acolo poezii, rugaciuni noi, cantece, am aflat lucruri pe care n-as fi putut sa le aflu daca ramaneam in sat. Si pentru asta nu-mi pare rau. Dar cu cata suferinta.... Dupa o vreme, au facut ateliere de tesut, cusut, tricotat, unde ne duceau ziua, la munca. Daca-ti faceai norma la lucru, aveai dreptul sa primesti pachet de acasa. Totul se impartea. Fiecare primea cate o bucatica, uneori cat unghia, din ceea ce primise colega de inchisoare. Dar cat de mult conta asta! Cu o bucatica de zahar tineai aniversarea zilei de nastere, o pereche de ciorapi impletiti era un cadou nesperat, la care contribuia fiecare, cu cateva fire de lana, o imbucatura de paine in plus, pe care o primeai de la o tovarasa de celula te ajuta sa treci peste o zi in care se parea ca neputinta te va coplesi. Am invatat la Mislea ca unirea, solidaritatea dintre oamenii aflati in suferinta, este mai puternica decat o armata intreaga de gardieni. Mislea a fost o scoala a darzeniei, a tinutei drepte si a credintei. In camera in care am stat, la etajul doi, cum intri pe usa, in stanga, rugaciunea nu s-a oprit nici o clipa. Faceam cu randul si ne rugam zi si noapte. Nu conta ca erai ortodoxa sau catolica. Ne rugam aceluiasi Dumnezeu, pentru eliberarea noastra, pentru usurarea suferintei si pentru liniste in tara. Ne rugam pentru cei de afara, pentru familiile noastre, care nu aveau prea multe vesti de la noi. Erau femei condamnate la multi ani de inchisoare, cincisprezece, douazeci, pentru apropierea de miscarea legionara. Aveau in ele o credinta si o tarie pe care nu le-am mai vazut la nimeni inainte. In scoala te invata cum sa traiesti, sa scrii si sa citesti. La Mislea am invatat de la aceste femei, mai inainte de toate, cum sa nu ne dam batute, cum sa nu renuntam la crezul nostru, cum sa-L pastram pe Dumnezeu in mintea si in inima noastra, chiar daca eram inchise, chiar daca ne spuneam rugaciunile in fata unei sobite, pe care o impodobeam ca pe un altar cu chipul Maicii Domnului cusut pe o panza. Si tot acolo am inteles cat de mare dar ne-a dat Dumnezeu cand ne-a lasat sa ne nastem si sa ne curatam de pacate prin suferinta".
Rozarul alb
Iesim la plimbare, dupa ce matusa Pelaghia isi imbraca "sfeterul cel bun, verde inchis". Trecem mai intai prin gradina si-mi arata straturile ei cu rasaduri, ceapa si morcovi, aliniate ca la carte. Nici o buruiana, nici o iarba in plus, parca-s crescute toate masurat, toate la fel. Mergem apoi pe ulita satului, ocolim biserica veche, dupa cum ne duce drumul, trecem podul peste Valea Ribitei, inainte de a se varsa in Cris. Ne indreptam spre marginea satului, catre padure, acolo unde locuieste fratele ei, Grigore, cel care i-a fost sprijin cata vreme barbatul i-a fost la inchisoare. Marturisirile se lasa mai usor rostite in ritmul pasilor, povestea e mai usor de dus, privirea ei pare mai senina. Imi vorbeste despre credinta ei si despre rugaciune: "Rugaciunea rozarului are mai multe taine. Este un rozar de bucurie, legat de Nasterea Domnului, un rozar de durere, acela al rastignirii, si unul de marire, al Invierii. Eu cred ca mai este si unul de lumina, rozarul vietii de zi cu zi, in care prin tot ce faci trebuie sa aduci lauda Creatorului, multumire ca te poti bucura de inca un rasarit de soare. Eu am invatat rugaciunea rozarului de copila, dar intelesul tainic al ei l-am deprins mult mai tarziu, dupa ce am fost arestata a doua oara si deportata, "ca element periculos", tocmai in celalalt capat de tara, in colonia de munca de la Agas, langa Moinesti."
Dupa prima inchisoare, Pelaghia Iusco a stat acasa, la Ieud, aproape un an, apoi a fost arestata din nou, cu motivul ca au gasit la ea un rozar alb, pe care se ruga. De fapt, incepusera miscarile din Ungaria, din 56, si securitatea se temea sa nu porneasca ceva si la noi. De aceea i-au arestat din nou aproape pe toti cei care facusera inainte inchisoare politica. "Numai ca eu nu ma pricepeam deloc la politica si nici nu ma interesa. Aveam alte griji. Politica mea, asa cum am mai spus, era credinta".
Pelaghia Iusco vorbeste calm si asezat, ca si cum ceea ce-mi spune este o lectie pe care o stie bine. Numai din cand in cand, din inflexiunile vocii, care parca se subtiaza fara vrere, inteleg, banuiesc emotia ce-o incearca. Ca sa ascunda acest lucru, mainile se agita fara rost, isi aranjeaza fara sa trebuiasca manecile hainei, isi potriveste rochia pe langa trup. Hotarat lucru, femeia aceasta subtirica, dreapta ca o lumanare, fragila la prima vedere, a invatat sa fie de fier, acolo in inchisoare, si nu lasa sa se vada ca-i este greu. Trebuie sa invat de la ea.
Imi povesteste, apoi, cum a fost dusa din post in post, pana la Agas, si cum a facut tot drumul pana acolo plangand, de mila tatalui vaduv, ramas sa-i creasca singur pe cei sapte frati ai ei. Nu-si plangea suferinta ei zilnica, cat o chinuia gandul ca acasa ramasesera toate imprastiate.
La Agas, Pelaghia l-a cunoscut pe viitorul ei barbat, adus si el cu domiciliu fortat, dupa ce facuse patru ani de inchisoare si aproape cinci la canal. Era invatator si simpatizase cu miscarea legionara. "Cand a aflat ca sunt din Ieud, mi-a povestit ca el a mai cunoscut oameni din satul meu, pe-acolo prin inchisorile prin care a trecut, si ca a fost impresionat de darzenia si credinta lor. Mi-a povestit cum ieudenii se ajutau intre ei, si cat erau de semeti, de mandri, chiar daca erau incaltati cu opinci din saci de hartie. Cat erau de demni in suferinta lor. Si dupa o vreme, dupa ce ne-am mai vazut, mi-a spus ca i-ar placea sa ma ia de nevasta".
Dragoste furata
"Doua ciocane se bateau in capul meu. Cum sa ma casatoresc? Eu ma pregatisem pentru altfel de viata, ma dusesem doar la manastire, la Bucuresti. Imi doream o viata curata, inchinata rugaciunii. Pe de alta parte, ce sa fac eu singura, in gospodaria de la Ieud, dupa ce moare tata, asa ma gandeam. Am vorbit cu fratele mai mare si el mi-a spus ca daca eu vreau sa nu ma marit, el ma poate primi la el in gospodarie, sa-l ajut sa-si creasca pruncii, adica sa fiu un fel de slujitoare. Am cerut sfatul preotului de acolo, din Agas, care-l cunostea pe barbatul meu, pentru ca el era cantaret in strana, cand mergea la biserica, si preotul mi-a spus ca ar fi bine, totusi, sa ma marit cu el, ca e un om de mare omenie".
Preotul din Agas i-a si cununat, le-a facut fotografii si le-a dat si cadourile de nunta: o bucata de panza pentru o rochie, un batic si o fata de masa. Multa vreme, Pelaghia le-a pastrat ca pe cele mai de pret daruri, apoi vremurile au silit-o sa le foloseasca. Din toate au ramas numai doua fotografii, in care cei doi miri surad stingher. Le am in fata si ma gandesc la bucuria sau la nelinistea si indoiala pe care le traia ea atunci.
Dupa ce s-au casatorit, cand li s-a incheiat condamnarea, s-au stabilit la Ribita, langa Brad, in casa socrilor. Dar liniste tot n-au avut, pentru ca parintii barbatului ei au fost declarati chiaburi si li s-a luat toata averea, iar in casa lor s-a facut scoala. "Eram gravida de trei luni, cand pe barbatul meu l-au arestat iara si l-au dus. N-aveam nimic, de niciunele, casa fusese confiscata. Fratele lui mi-a dat un pat, in care sa dorm, intr-o camera cu socrii mei. Timp de cinci ani, nu am stiut nimic de barbatul meu, daca traieste, daca l-au omorat. Nimic, nimic. Am nascut baiatul si eram disperata, atat de disperata, ca mi-am zis ca si daca moare copilul, nu-mi pare rau, daca barbatul meu nu mai vine acasa inapoi. Poti sa intelegi dumneata cat de mare era disperarea mea, numai daca te gandesti cat de grozave vorbe ti-am spus. Serviciu nu aveam, despre el nu stiam nimic, cumnata mea se purta rau cu mine, voia sa ramana stapana peste tot ce mai ramasese din avere. Nu mai stiam ce sa fac. N-aveam pe cine intreba de soarta lui. Erau vremuri in care si pentru o intrebare erai bagat la inchisoare. Cu voia socrilor, am adus la mine pe un frate al meu, cu care m-am ajutat tare mult, o nepoata, fata fratelui mai mare, caci el avea noua copii si-i era tare greu. L-am mai luat si pe fratele mic, care a ramas orfan de mama cand avea doar cinci ani. In familia asta oarecum reunita, desi ne-a fost tare greu, am indurat parca mai increzatori greutatile".
Dupa multa asteptare, Pelaghia a gasit de lucru la scoala. Un neam de-al sotului ei a pus o vorba buna impotriva celor care spuneau ca are barbatul "periculos politic". "Au facut sedinta de partid si m-au discutat ca pe hotii de cai, caci fusesem si eu doar in inchisoare, dar nu mi-a pasat, mi-a parut bine ca aveam unde lucra. Numai ca atunci cand a venit barbatul meu acasa, m-or tapat afara si-or angajat pe unul de-al lor, de la partid".
Prezicerea parintelui Arsenie
"Ma gandeam, uneori, ca poate toate greutatile ce mi le-a dat Dumnezeu sunt pedeapsa ca am abandonat calugaria si m-am maritat. Ca maritisul meu este pedeapsa pe care Cel de Sus mi-a trimis-o pentru pacatul ca am renuntat la curatia mea. Ce fericita eram daca ramaneam calugarita! Multa vreme mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu este un pacat sa te mariti. Despre barbatul meu n-aveam vesti. Eram ca nebuna, dar ce puteam sa fac? S-au dus doua femei la Parintele Arsenie Boca si eu le-am rugat sa-i povesteasca de mine si sa ma ajute cu un sfat. Si el mi-a trimis vorba sa stau linistita, pentru ca sotul meu traieste si se va intoarce acasa. Si s-a intors. Mai mult neom decat om. Numai el stia, bietul, prin ce trecuse acolo. Rareori cand mai scapa cate o vorba si-mi povestea ce chinuri a trait. S-a intors, dar parca nu-l mai interesa nimica, nici ce manca, nici ce imbraca. Atata era de emotionat ca-l vede pe baiat, ca nu se mai despartea de el. Parca voia oarecum sa recupereze anii in care n-am mai stiut unii de altii nimica. Eu sunt o femeie simpla, dar nu pot sa nu judec grozavia care s-a petrecut in inchisorile comuniste. Nu pot sa nu ma gandesc la vietile distruse pentru totdeauna. Nu viata unui singur om, ci viata a zeci, sute de familii intregi.
M-am dus la Brad si, din putinii bani pe care-i aveam i-am cumparat haine, l-am imbracat din cap in picioare, ca sa-l fac oarecum sa se bucure ca e acasa. Abia peste o jumatate de an si-a gasit de lucru la mina, la cantarit vagoanele cu minereu. Asta a ajuns el, din invatator stralucit, un vagonetar.
Cum am trait cu el mai departe? Bine am trait. M-a pretuit, mi-a pretuit familia, era credincios tare, s-a intors si mai credincios din inchisoare, unde a fost inchis cu preoti si episcopi greco-catolici. Am invatat sa facem rozarul impreuna. Aveam un rozar pe care ne rugam impreuna. Era tot alb, ca si acela pentru care am fost arestata demult. Acuma stiu ca rugaciunea unei femei, spusa impreuna cu aceea a barbatului ei, le intareste dragostea. Se spune ca un barbat se mantuieste prin femeie, eu cred ca ma voi mantui prin barbatul meu. Ne-am completat unul pe altul, cat am trait impreuna. Daca eu n-am putut face ceva, a facut el. Casatoria noastra a fost ca un juramant, asemanator cu acela de calugarie. L-am respectat amandoi pana la sfarsit. Am suferit tare mult cand a murit. Am ajuns la spital de atata suferinta. Dar apoi m-am resemnat si mi-am zis ca toate sunt de la Dumnezeu. Am in schimb bucuria unei familii, am urmasi, un baiat, o fata, nepoti, iar bucuriile si supararile mele se impletesc zilnic cu ale lor. Cateodata, parca mai visez zgomotul pe care-l faceau lanturile inchisorii, usile de fier trantite, pasul greu al gardienilor, si tresar. Dar ma gandesc apoi ca Dumnezeu ne da fiecaruia numai ceea ce putem duce, si, de la gandul acesta, ma intorc inapoi in lume si pot sa primesc fiecare dimineata zambind linistit".
Fotografii de ANDREI CHERAN