NUNTA IN CER

Cititor Formula AS
Buna ziua, milioane de cititori va fac complimente (atat de bine meritate) si nu stiu ce-as putea spune in plus... Poate doar "MULTUMESC".

Este un cuvant banal, dar cand vine din suflet, este poate cel mai potrivit...
Indraznesc sa va trimit o poveste de dragoste, cu sentimentul unei datorii ("un devoir de memoire") trecute... Poate ca nu este cu nimic mai presus de o oarecare alta, dar as dori sa transmit cititorilor revistei dvs. un indemn: acela de a-si asculta batranii. De multe ori, inainte sa moara, dragii de ei simt nevoia sa-si povesteasca viata sau un eveniment deosebit, si cum sunt convinsa ca nimic nu este intamplator pe lumea asta, poate ca e de datoria fiecaruia sa duca mai departe, sa impartaseasca povestile de viata, ca un remediu impotriva uitarii...

Bunica Batrana mi s-a aratat in vis. Tinea in mana o hartie si-mi spunea: "Citeste Arinuta, citeste!". Era o foaie alba. M-a obsedat mult acel vis. Aveam senzatia ca era un mesaj pe care trebuia sa-l descifrez. Mi-am rememorat multe intamplari, si astfel mi-am amintit de o promisiune mult timp uitata, pe care am facut-o la 18 ani. La varsta aceea, mi se parea ca timpul e infinit, ca nu voi uita nimic, ca aveam toata viata inainte si-mi voi putea permite luxul de a alege la "momentul potrivit" cele mai frumoase cuvinte pentru a povesti ceea ce mi-a fost incredintat atunci.
Acum am 40 de ani si simt cum timpul e ca nisipul care se scurge printre degete. Poate ca a venit acel "moment potrivit" sa umplu o foaie alba, chiar daca cele mai frumoase cuvinte par ferecate, inaccesibile, mult prea sarace. Asadar...
Era o zi de vara fierbinte. Mirosea a fan proaspat, a catina, a sanziene, si timpul parea incremenit in acel colt uitat de lume - paradisul copilariei noastre: "La Bunici". Aproape toata familia era reunita in jurul mesei, sub umbrisul de vita-de-vie, facut cu maiestrie de Bunicu, anume pentru noi, pentru a ne putea refugia de arsita zilei. Se vorbea mult, se radea, veselia era in toi.
Bunica Batrana, strabunica mea, micuta si firava, asculta tacuta si cuminte. Fericirea se citea pe fata ei brazdata de riduri adanci. Fericirea de a ne mai avea o data in jurul ei...
Intr-un tarziu, am simtit mana ei pe brat, si cu o voce abia perceptibila, mi-a spus: "Ma duc sa ma hodinesc oleaca". Si-a luat toiagul de care nu se mai putea desparti. Miscarile ii erau lente, usor tremurate. S-a agatat de bratul meu si am condus-o in "odaia din sus", unde era racoare si mirosea frumos, a placinta cu mere. Am ramas cu ea o vreme, mangaindu-i mana colturoasa, cu piele fina, aproape transparenta. Am stat asa, una langa alta, fara sa ne spunem nimic, incercand sa prelungim clipa aceea de liniste si de tandrete. Cand credeam c-a atipit, m-am ridicat usor, sa n-o trezesc, dar ea mi-a spus: "Mai stai Arinuta, nu pleca, ca nu dorm". M-a intrebat ce voiam sa fac in viata, daca eram fericita, daca iubeam pe cineva. Nu-mi aduc aminte ce i-am raspuns, ci doar ca, la un moment dat, strabunica cea tacuta, atat de zgarcita la vorba, care graia rar, dar cu intelepciune, cu rost, a inceput sa povesteasca.
Ea, Ileana lu' David, era o fatuca vrednica si se spunea ca era foarte frumoasa. Micuta, vioaie, plina de viata. Avea parul negru si stralucitor, pielea alba si ochi albastri - "un albastru infinit". Era curtata, dar ea il iubea pe Ghita, tanar preceptor la primaria din sat. Se intalneau duminica la hora si nu aveau ochi decat unul pentru celalalt. Voiau sa se casatoreasca, faceau planuri pentru un viitor pe care nu si-l imaginau decat impreuna. Intr-o buna zi, s-a pomenit cu mama lui Ghita in curtea casei. Voia s-o vada. Venise sa-i ceara ca Ileana sa-si ia gandul de la feciorul ei, ca el trebuia sa plece la studii si sa se insoare cu o fata de rangul lui. "De rangul lui" - trei cuvinte otravite, umilitoare, care aveau sa-i pecetluiasca destinul.
Suparata, jignita profund, Ileana nu s-a mai dus la hora. Vara a trecut. Indragostitii nu s-au mai vazut. A venit toamna si Ghita a plecat la oras la studii, mahnit, fara sa stie, fara sa inteleaga de ce Ileana refuza sa-l vada, de ce-l evita... Ceea ce a urmat a fost suferinta, valtoare, lacrimi. Ileana se ofilea vazand cu ochii si trebuia maritata, ca sa si-l scoata din inima pe Ghita. Parintii i-au ales mire si ea a acceptat fara impotrivire, cu resemnare si amaraciune. S-a facut nunta frumoasa si bogata. Ghita, disperat, planuise cu prietenii din sat sa vina calare, sa fure mireasa, s-o faca nevasta lui, dar prietenii l-au tradat, dandu-i sa bea "pentru curaj", peste masura, evitand astfel ca nunta sa se transforme in drama, "ca sa nu se lase cu moarte de om". Astfel, destinul, parintii, diferenta sociala, mentalitatea vremurilor au despartit pentru totdeauna doi tineri care se iubeau.
Intr-o zi, la bacanie, o femeie straina, cu ochi mari si verzi, de vrajitoare, s-a apropiat de Ileana si i-a spus: "De ce n-ai venit Ileano, la mine? I-as fi pus lui Ghita "gatul de lup" si azi ai fi purtat in pantece copilul lui". "Gatul de lup", "copilul lui", ochii patrunzatori si uimitor de verzi ai strainei... Buimaca, Ileana a fugit acasa, neintelegand cuvintele vrajitoarei, dar cu o indoiala amarnica infipta in inima, ca "ceva" ar fi putut-o salva de la casnicia nedorita, ca "ceva" i l-ar fi adus pe Ghita inapoi... La putin timp, si-a dat seama ca astepta primul copil (pe Maria, cea care avea sa devina Bunica mea, minunata mea Bunica). De unde stia femeia aceea povestea ei, durerea ei, faptul ca era insarcinata?
Timpul a trecut, Ileana avea trei copii cand, intr-o sambata, in timp ce se pregatea sa plece la o nunta, sotul ei a venit si i-a spus asa, intr-o doara, pe un ton rece si detasat: "Stii, Ileana, c-o murit Ghita? S-o ucis intr-un accident de motocicleta". Inima ei a impietrit. Pamantul i s-a parut unduitor sub picioare. N-a spus nimic. A continuat sa se spele pe fata, incercand sa ascunda lacrimile care curgeau navala, lacrimile adunate in toti acei ani de durere tacuta, nemarturisita, ascunsa. Nimic nu le mai putea opri, nici ratiunea, nici pudoarea de a nu plange pentru un altul in fata barbatului ei, nimic.
In clipa aceea, Bunica Batrana a incetat sa povesteasca. Pe obrajii ei siroiau lacrimi mari, uimitor de mari. Plangea. Femeia aceea mandra, puternica, respectata de toti, trecuta prin doua razboaie, ramasa vaduva foarte tanara, care si-a crescut singura copiii si care si-a condus gospodaria cu mana de fier, care nu vorbea niciodata despre ea, care nu se plangea de nimic, niciodata, plangea. O durere ascunsa, imensa, o rana nevindecata de mai bine de 60 de ani. Plangea, de parca nimic nu alinase marea ei suferinta. Plangea, de parca in clipa aceea retraia cu aceeasi intensitate drama vietii ei, iubirea ei pierduta. Nu am spus nimic. Cuvintele erau de prisos. Bunica parea plecata intr-o alta lume, departe, departe, in timp.
In luna noiembrie a aceluiasi an, Bunica Batrana s-a stins din viata, fiind constienta pana la sfarsit. "Sa nu plangeti la moartea mea. Am trait destul. Mi-am sfarsit rostul pe lumea asta. Ma duc in pace".
Eram din nou cu totii. Gabriel, varul meu, abia venit de pe mare, a ajuns ultimul, cu trenul de noapte. Chipul strabunicii s-a luminat si se citea pe el o serenitate profunda. Eram cu totii in jurul ei. Pielea ii devenise neteda, straniu de neteda, de parca ar fi fost tanara si senina. Una din matusile mele o bocea, si-n tanguiala ei a spus: "Doamne, Bunica, ce frumoasa esti! Parca ai fi o mireasa!". In clipa aceea am simtit o liniste adanca, ciudata, o alinare de nedescris. Am avut sentimentul ca Bunica Batrana ne parasise linistita, atat de senina, libera, pentru o nunta in cer.

ARINA RIVIERE - Franta