Catalin Manole
Buletin de Mesteacan
Mi-am luat buletin de Mesteacan. Casa mea este la opt kilometri de cea mai apropiata dunga de asfalt, intr-un sat in care mai locuiesc doi oameni. Pentru a putea cumpara casa si terenul de acolo am vandut, in urma cu doi ani, apartamentul din Bucuresti. Cu tot ce era in el, fara nici un regret.
Sigur, pot sa spun foarte usor ca m-am saturat pana peste cap de Bucuresti. Aici as aduce o tona de argumente, pe care toata lumea cred ca le stie deja. De la aerul poluat si aglomeratie, la dezavantajele statului "la bloc". La fel de usor as putea sa aduc argumentul avantajelor traiului la sat. Aerul e curat, linistea "ma incarca" de energie, pajistile sunt nesfarsite, si dimineata pasarile ma trezesc cu un concert sublim, ascunse in frunzele verzi ale padurii de langa casa. Dar o astfel de comparatie ar fi cumva lipsita de fair-play. Intotdeauna viata la tara, aproape de natura, va castiga competitia cu orasul. Si asta mai ales pentru ca satul in ziua de azi poate avea avantajele orasului (televizor, internet, doctori, scoala), in timp ce orasul nu va avea niciodata avantajele satului. Se poate trai la sat, aproape de natura, bucurandu-te in acelasi timp de ceea ce are totusi bun modernitatea. Satul nu mai inseamna astazi neaparat o ulita prafuita, purici si apa carata cu galeata de la fantana din vale, asa cum era pe vremea bunicilor si chiar a parintilor mei. Ceea ce m-a convins sa ma mut la sat este insa dincolo de polemica "viata la sat" - "viata la oras".
M-am mutat la tara, nu doar pentru ca nu imi mai place Bucurestiul. Nu imi mai place orasul in general. Nu m-as muta nici in Brasov, Constanta sau Timisoara, desi poate e un pic mai bine. M-am saturat de oras, pur si simplu. Orasul, ca emanatie a unei modernitati obosite, nu imi mai ofera nimic. Dimpotriva. Aerul e otravit, mancarea e artificiala, apa nu se poate bea. Ne imbracam ca la televizor, ne purtam ca la televizor, conducem masini ca la televizor. Si totul, in goana nebuna a consumului. Cantitati cat mai mari, cat mai ieftin si cat mai rapid. Banca, banii, serviciul, masina sunt subiecte de discutie, de care nu scapi pe nici o terasa, in nici o cafenea. Intreaga lume pare sa fie in pragul depresiei, pentru ca vrea mai mult, mai ieftin, mai repede. Copiilor nu le place laptele de tara pentru ca are un gust "ciudat", ouale sunt privite cu suspiciune cand sunt galben-portocalii, orice insecta trebuie omorata imediat, tinerii stiu sa-ti spuna zece marci de masini, dar habar nu au sa recunoasca doua plante crescute in fata blocului. Imi pare ca viata adevarata a fost expulzata din oras, ca singura realitate care conteaza este cea inventata. Nu sunt impotriva progresului, dar cateodata un pas inapoi inseamna doi pasi inainte. Castig mai mult pentru a putea cheltui mai mult este un Caritas existential. In ultimii 20 de ani, Romania nu a facut altceva, din pacate, decat sa se conformeze depresiei mondiale, crizei de identitate ce scutura, in acest moment, planeta din America, prin Europa, pana in Iran. M-am mutat la Mesteacan, pentru ca orasul este cazanul in care fierbe aceasta criza. Imi pare cateodata ca emana din el miasme, din blocurile de otel si sticla, pline cu angajati ai companiilor multinationale, din turnurile televiziunilor si din antenele pentru telefonie mobila, din asfalt, din beton, pe tevile de esapament ale masinilor. Pana si dragostea a ajuns o caricatura sexuala a erosului, in timp ce natura e materie prima, buna de exploatat.
In secolul ce tocmai a inceput, va fi o intoarcere masiva catre viata la tara. O intoarcere la cumpatare, echilibru si prietenia sincera cu pamantul. Un trai simplu, asa cum aveau bunicii nostri. Mutarea mea la Mesteacan este doar un simptom microscopic al crizei umanitatii.
Fluturar
Lasam coasele langa noi si ne intindem in iarba moale, la umbra nucului. Nea Ionel isi ridica palariuta pe varfului capului, isi sterge broboanele de pe frunte. Se-aseaza lungit, sprijinit pe-o mana. Rupe un fir de iarba si il tine tacticos in coltul gurii.
- No! Daca vrei sa te tii de cosat, tre' sa iti iei o cosa pe masura ta! Asta de-o ai ii cam mare. Te-nvata mosu' cum sa faci. Iti ia mosu' o cosa, de numa'! Merem la piata si alegem o lama care sa sune subtire, a fier bun. Apoi coada ti-o fac eu, sa fie cat tine de inalta. Si-abia apoi ii potrivim manerul. Sa iti fie manerul la brau, ca altfel tragi rau la cosa si obosesti de numa'. Cand ai cosa buna, sa vezi cum mere treaba, ca singura. Iarba numa' fasaie cand se culca. Vezi, iarba si florile nu-s ca noi. Iaca mor, le taiem dintr-una si ele nu se vaita si nu tipa. Numa' fasaie, asa, ca daca ai asculta numa' fasaitu', ai adormi. Omu' cand moare atata sa vaita inainte si se temeFanu' ii mai destept ca omu'Heee !
La picioarele noastre, in vaioaga, este drumul. Si dincolo de drum, este casa lui Babu, singura casa de caramida din Mesteacan. Babu e plecat la Hateg, sa se opereze. Ultima oara cand l-am vazut era incaltat intr-un picior cu un adidas rupt si in celalalt picior cu un pantof fara sireturi. Avea palaria arsa de soare, cu boruri strambe. Venise sa imi aduca o cana de lapte proaspat si cativa cartofi copti in cuptor. A stat un timp pe prispa casei cu mine si am inteles ca venise, de fapt, sa isi verse oful.
- Am dat oile. Nu mai poci. Gata. Ma dor salele si nu mai pot sa umblu cu ele. Am umblat destul, le-am plimbat pe toti muntii astia, imi spunea si lacrimile i se rostogoleau pe obraji, apoi se pierdeau printre firele de barba aspra, nerasa. Oitele mele Le-am dat jos, in Rachitova Mai am iapa Manjii i-or mancat lupchii asta vara Sa dau si iapa, vecine, ce zici?
Iapa o mai vanduse o data unui taran din satul vecin. Dupa cateva nopti nedormite, s-a dus la el, i-a intins banii inapoi si i-a cerut iapa. A spus ca are treaba cu ea. Omul a injurat, a luat banii si i-a dat calul inapoi.
Acum e liniste in curtea lui Babu. La poarta stau uscate crengile de mesteacan de asta-primavara. Le-a pus in martie, dupa obicei, ca sa stie primavara ca e primita cu bucurie in ograda lui.
- Ce-a facut Babu cu iapa lui, pana la urma? il intreb pe Ionel.
- Pai ce sa faca? A luat-o cu el la Hateg, da' pana la urma i-a vandut-o lui Siminic. A zis ca macar iapa sa stea aci, in sat, daca el nu mai poate. Sapte milioane i-a dat pe ea. Caii zice nea Ionel si da ganditor din cap, cu privirea in gol. Am iubit si io caii la viata mea! striga si se plezneste cu palma pe piept, in dreptul inimii. Cat mi-or placut caii la viata mea, of, Doamne! Si-acuma as lua sa tin unu', da' nu ma lasa copiii, ca am aparat la inima. Da' capestrele-s lustruite, tot. Ca nu se stie.
Si Ionel incepe sa imi povesteasca despre caii lui, despre cum ii cumpara, cum ii invata in buiestru, cum ii facea din martoage zmei, cum e stiinta de-a cobori cu o caruta plina de lemne pe Rapa Rea, fara sa omori calul sau fara sa te omoare el pe tine.
Taranii stiu inca sa-l gaseasca pe Dumnezeu sub orice piatra. Nu au dezvrajit lumea. Ii lasa mereu o particica neexplicata, neincadrata in nici o forma. Nea Ionel, Babu sau Siminic isi iubesc pamantul, pentru ca e bun. Nu s-ar gandi niciodata ca pamantul e bun pentru ca il iubesc ei.
Ariciul Nici doarme in hambar. Pe pajistea din fata casei sunt sute de fluturi. Danseaza delicat si imprevizibil. Daca ar fi dupa mine, as numi luna iulie Fluturar. Anul asta nu se fac prune, poate doar ceva mere. Sus de tot, printre ghemotoace de nor alb, planeaza o acvila de munte. Ma intind mai bine in iarba moale, inalta. Iau un fir si il trec in coltul buzelor.
De asta am buletin de Mesteacan!
Matei Florian
O liniste care nu e liniste
Am si uitat de cand sunt in satul asta de pe dealuri, in satul asta dintre munti si paduri. Lucrurile s-au sters incet si n-a mai ramas decat un fel de liniste, n-a mai ramas decat un soi de singuratate. O liniste care nu e liniste si o singuratate care nu poate fi singuratate. Si cum ar putea fi linistea liniste, cand in ea freamata, acum, chiar acum, cele mai felurite si mai nebunesti insecte, cand frunzele mestecenilor susotesc ceva in vant, ceva tainic si felurit intr-o limba pe care am uitat-o de mult? Cum ar putea fi linistea liniste, cand e de-ajuns sa asculti cu luare aminte, ca sa auzi toate acele pasari - cinteze si pitigoi, cotofene si gaite, soimi si ulii - vorbind ceva nedeslusit despre o alta lume, la fel de apropiata si la fel de vie ca toate lumile de pe pamant? Linistea asta de aici, din satul Ciocanu, comuna Dambovicioara, e o liniste asurzitoare, simpla si complicata; si e simpla, pentru ca nu e nevoie de cuvinte ca sa o pricepi; si e complicata, pentru ca nici cele mai viclene sau adevarate cuvinte n-ar fi in stare sa spuna despre ce e vorba. Aici, in satul asta, nici singuratatea nu poate fi singuratate. Singuratatea e in alta parte, in acele locuri cu oameni multi care nu-si vorbesc unul altuia, in acele locuri cu oameni multi care se prefac ca isi vorbesc unul altuia. Singuratatea miroase a esapament, singuratatea e furie, e un zgomot ciudat, continuu, pe care nu-l mai auzi, pe care nu-l mai intelegi. Singuratatea e in alta parte, se naste in acele locuri in care privirea nu poate trece de blocul din fata, in care metroul, tramvaiul, autobuzul sau masina te poarta dintr-o parte in alta, fara pauze de respiratie, de tihna, de gol. Aici, in satul asta, e greu sa ramai cu adevarat singur, atata vreme cat norii isi schimba forma si culoarea de la o ora la alta, atata vreme cat iarba, florile si copacii te napadesc cu totul, atata vreme cat privirea iti pleaca departe, foarte departe, inspre Bucegi si Leaota, inspre Piatra Craiului si muntii Iezer, atata vreme cat oamenii se furiseaza pe dealuri departe si dispar in vreo odaie cu fan.
Aici sunt aceiasi oameni care fac aceleasi lucruri. Si ii cunosti pe toti. Tu, doar tu, cel care se plimba in Poiana Lunga si in Piatra Galbena, in Secatura si in Podurile de sus, esti singurul fara un rost anume, singurul care nu poate explica ce cauta, singurul care nu poate raspunde sincer si fatis la cea mai simpla si mai complicata din toate intrebarile lumii, buimacitoarea si neinduplecata: "Ce faci?". Pentru ca nu-i poti raspunde lui Nea Gheorghe "ma plimb". Nea Gheorghe are optzeci de ani si nu se face sa-i trantesti in fata o prostie asa de mare ca asta. E limpede, un om sanatos la minte trebuie sa faca ceva, iar plimbarea, de cand e satul Ciocanu sat, n-a fost si n-a insemnat nimic. E cel mult un moft, o ciudatenie, o pierdere de timp. Ceva neserios, al naibii de neserios. Si oare cum poti sa te incumeti sa-i raspunzi ca ai plecat sa cauti ceva, o liniste care nu e liniste si o singuratate care nu e singuratate? Cum poti sa-i spui omului asta ca satul lui cu fan, vaci, oi, caini, caprioare, vulpi, iepuri si lupi, satul asta al lui pe care il cunoaste de optzeci de ani, e un sat vrajit, poate singurul sat din lume in care linistea nu e liniste si nici singuratatea singuratate? Cum poti sa-i explici lucrurile astea, fara a fi ridicol, ciudat, nebun, cand nici tu, ratacitul, oraseanul, strainul, nu iti poti deslusi tie intrebarile si nevoia asta? Cum poti sa-i spui ca linistea care nu e liniste si singuratatea care nu e singuratate, printr-un soi de asteptare senina, te vor face sa scrii, cum poti sa-i spui ca scrisul, chiar si cel mai indaratnic si sfasietor cu putinta, e doar bucurie, bucurie si atat? Cum poti sa-i spui ca pentru bucurie merita se renunti la tot ce ai stiut, la tot ce ti s-a spus pana acum? Cum poti sa-i spui ca orasul te indeparta de toate lucrurile astea, cum poti sa-i spui ca asta e adevarul si ca nu gargaunii sau sminteala te-au facut sa crezi asta? Cu riscul de a ramane mai departe un aiurit intre doua lumi, lui Nea Gheorghe n-am curajul sa-i spun nimic. Imi spun asta cel mult mie, atunci cand incep sa uit mai mult decat ar trebui. Iar singurul lucru pe care il tin foarte bine minte e de cat timp n-a mai venit apa. S-au facut deja doua saptamani si jumatate.
Dia Radu
Cum am invatat sa scriu
Nu, nu ma batea gandul sa ma calugaresc, asa cum au spus gurile rele atunci cand am decis sa stau o vreme departe de oras. Fuga mea a inceput de fapt cu o vacanta de vara. Nu voiam excursii cu muzee, printre turisti ametiti, si nici zile petrecute la plaja, in vuietul discotecilor. Voiam ceva mai simplu. O vacanta ca in vremea copilariei, cand timpul nu mai avea nici o noima. Pe atunci, zilele saptamanii erau doar niste mazgaleli in calendar, iar orele le ghiceam dupa cat de foame ne era si dupa umbrele tremuratoare care se mutau de pe un deal pe celalalt. Satul bunicilor mei ma chema la el cu toate bunatatile lui, promitandu-mi sa ma vindece de ceva mult mai grav, o boala perfida si inselatoare, pe care nici n-as sti cum s-o numesc. Sa spunem doar ca ma facusem mare. Nu te umple de glorie sa-ti dai seama ca de foarte multi ani faci lucrurile exact la fel: acelasi serviciu, aceleasi gesturi mecanice, acelasi drum spre metrou, aceeasi viata saracita de orice miracol, aceiasi ochi obositi, care nu mai stiu, ca altadata, sa se mire, vegheati acum de o adancitura subtire - oare chiar e un rid? - care-ti strabate fruntea si-ti intristeaza privirea. Cat de departe eram de cum ma vedeam la 17 ani! Varsta ultimei vacante adevarate! De prea mult timp alergam de colo-colo, intr-un oras imbacsit, cu oameni transformati in masini, traind viata la mana a treia. Trecusera niste ani si nici nu stiam cand.
Stiam doar ca e iulie, ca la Sirnea dealurile rasuna toate de greieri si cosasi, ca acolo inserarile sunt cand galbene, cand albastre, dar ca ele coboara intotdeauna molcom si invaluitor. Si mai stiam ca trebuie neaparat sa pun in bagaj si lanterna, termosul si ghetele de urcat pe munte, foarfeca de strans plante medicinale si briceagul de curatat ciuperci.
A venit deci si a trecut vacanta aceea luminoasa, tihnita, naucitor de intensa, una dintre cele mai frumoase din viata mea. Apoi a venit si toamna. La Bucuresti ploua si masinile inotau prin siroaie murdare. In putinele zile libere, fugeam la Sirnea, unde ceata cobora tiptil peste sat, si casa mea, pierduta intr-o mare de alb, mi se parea ca prinde aripi, ca-ntr-o poveste. La Bucuresti se alegea presedintele, se schimbau prim-ministri, la Sirnea dealurile tepoase se gateau cu primele ace de gheata. Alergam intre un loc si celalalt, schimband trenuri si autobuze satesti, facand cu mana la ocazie, inghetand sub ploaia maruntica si rece de toamna. Nu mai stiu cum, dar atunci, intre o gara si cealalta, fugind de un Bucuresti care nu mai insemna pentru mine decat obligatii, in inima mea a incoltit firav si temator un gand, crescand apoi tot mai mult, odata cu zilele ce se adanceau in iarna. De sarbatori mi-am facut bagajul, mi-am platit facturile, mi-am cumparat bocanci de iarna, mi-am strans cartile cele mai dragi si m-am mutat la Sirnea. Pentru un an.
Au trecut sapte luni de atunci si o sa ma intrebati, probabil, ce mi-a adus bun, daca mi-e bine, daca am castigat ceva, daca nu mi-e dor de oras, daca nu ma simt singura, daca nu ma plictisesc. Dor de oras nu mi-e. Cum mi-ar putea fi, cand acum stau la gura focului si afara e ceata, iar in Bucuresti, asfaltul se topeste la 40 de grade? De plictisit nici atat. Sunt zile in care mi-e greu sa ma hotarasc daca sa ma duc dupa ciuperci, ca a plouat cu o zi inainte, sau mai degraba dupa sovarf, ca mai e putin si se trece; daca sa urc pana la stana, in Grind, sa mananc un bulz ciobanesc, sau sa ma ascund intr-o odaie parasita, cu o carte in brate; daca sa ma cufund in bucuria scrisului si a lumilor care se nasc din el sau sa ies in curte, pentru ca ploua cu soare si un asemenea curcubeu dublu n-am mai vazut niciodata. Si nu, nici de singuratate nu mi-e frica. Uneori e lunecoasa si toropitoare si mi-e bine asa cum e, n-as schimba-o pentru nimic in lume. Alteori, ce-i drept, e trufasa si ma apasa ca norii de furtuna. Dar atunci vine Trisica si mi se freaca de picior si ridica o labuta, doar una singura, ca o mana de ajutor, si vad in privirile ei pisicesti ca sufar de mofturi si fandacsii. Ca viata e tare frumoasa, si singuratatea la oras are gust de cenusa, ca pe lume sunt, vai, oameni mult, mult mai singuri ca mine. Si stiu, atunci, ca si pe unii din voi va apuca uneori cate o seara mai trista, mai ploioasa, cand fumati mai mult si zambiti mai putin. Si voi nici nu o aveti pe Trisica!
Imi place la Sirnea, pentru toate lucrurile pe care mi le scoate in cale. Am descoperit, de exemplu, ca viata nu e niciodata gri, ca avem in noi destule culori s-o facem sa lumineze, doar ca le gasim mai usor cand privim o frunza sau un carabus. Aici graba nu e binevenita decat in drum spre biserica, pentru ca lucrurile cele mai adevarate nu fug nicaieri si nici nu se schimba. In timp ce la Bucuresti te tot pregatesti sa traiesti si astepti sa fii fericit, de parca viata ar intarzia sa inceapa odata cu adevarat, aici traiesti intens, in fiecare zi, dupa reguli tainice, intr-un timp mult mai mare, unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspin, unde, daca vor, trisicile pot sa-ti dea buna dimineata si sa-ti sopteasca la ureche vorbe ciudate.
Si atunci, daca scrisul e tocmai presimtirea acestor lucruri vrajite, inseamna ca Sirnea, satul bunicilor, cu inserari cand galbene, cand albastre, m-a invatat anul asta sa scriu.
Imagini din albumul "Romania - simplitatea pierduta" de Ernest Bernea, aparut la Editura "Vremea"