Criza economiei i-a facut pe romani mai atenti la actele administratiei si la "performantele" politicienilor. Acestia au devenit ceva mai discreti in "expunerile" lor publice. In statiunile turistice, in cluburi, baruri si restaurante, mai tin afisul doar baietii de fite si starletele de ocazie. Circul lor intereseaza insa pe tot mai putini. Toamna, cu scumpirile anuntate, si iarna, cu preturi uriase la intretinere si alte utilitati, se profileaza amenintator, facandu-i pe cetateni sa nu se mai simta atrasi de scandalurile din show-bizz sau de extravagantele miliardarilor de duzina. Nici macar diversiunile politice, exacerbate de "televiziunile-tonomat", nu mai au ecou. O provocare, precum cea lansata de "specialistul in declaratii soc" Laszlo Tokes, privind "autonomia teritoriala a Tinutului Secuiesc", nu a mai provocat inflamarea emotionala de altadata, desi - pe fondul caderilor economice - ea ar fi "servit" (ca diversiune) atat politicienilor Romaniei, cat si ai Ungariei. L. Tokes a inceput sa plictiseasca opinia publica prin reluarea, monocorda, a aceleiasi teme. Atat romanii, cat si maghiarii, au inceput sa realizeze ca, in UE, se impune tot mai clar principiul autonomiei locale, ceea ce face complet inutila sondarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice. Comunitatile de maghiari din Harghita si Covasna, legate economic de complexul romanesc, nu vor accepta sa-si piarda drepturile la autogestiune locala, in favoarea unui centralism regional cu, in cazul de fata, iz etatist.
Criza economica a gasit clasa politica din Romania total nepregatita pentru adoptarea unor masuri de contracarare. In loc sa provoace o solidarizare consensuala in vederea gasirii solutiilor adecvate pentru atenuarea efectelor dezastrului economic mondial, ea a dus la accentuarea conflictelor intre grupurile de interes, la demolarea rancuniara a oricaror decizii administrative in problema. Un cunoscut economist roman, d-l Mircea Cosea, facea o comparatie intre modul de a reactiona la situatie al clasei politice romanesti interbelice si cel al actualilor reprezentanti ai natiunii. In timpul "Marii Crize" (1929-1933), partidele politice din Romania au inteles sa ajunga la o atitudine responsabila si rationala in asumarea strategiilor de iesire, impunand - prin exemplu - o reactie consecventa pana si zgomotoasei prese de atunci. Acum, partidele de opozitie fac totul pentru demolarea coalitiei guvernamentale, atacand veninos - si inconsecvent, orice decizie a administratiei, legata de criza. Despre contributia lor la potentarea dezastrului nu sufla o vorba. Desi a guvernat si a marit electoral salariile si pensiile - in ciuda prefigurarii colapsului economic international, PNL-ul "nu a mancat usturoi si nu-i miroase gura". Iar PSD-ul nu isi mentioneaza in nici un fel colaborarea cu PDL-ul la inceputul actualei legislaturi, cand a sustinut toate initiativele administrative pe care actualmente le critica. La izbucnirea fatisa a crizei, in contextul unei reactii inertiale a executivului dominat de PDL, presedintele Basescu a propus masurile dureroase, dar temporare, de reducere a salariilor bugetarilor si a pensiilor. Dintre optiunile posibile, solutia (dureroasa, repet) era cea mai rationala pentru ca, mentinand cota unica de impozitare si TVA-ul existent, se urmarea stimularea productiei si a concurentei pe piata, surse de crestere a nivelului de ocupare a fortei de munca (sau, ma rog, a resurselor umane) si de reducere a preturilor (cu o inevitabila marire a consumului). Realitatea TV si "Antenele" au pornit o campanie de linsaj mediatic, de demonizare a "jucatorului", distrugand - in siajul PSD-ului si PNL-ului - orice urma de rationalitate din propunere. "Analisti" de o probata moralitate dubioasa s-au intrecut in acuzarea lipsei de patriotism a presedintelui, in demonstrarea cinismului acestuia. Cresterea TVA-ului sau adoptarea impozitarii progresive pareau, pentru ei, solutiile momentului. Cand Curtea Constitutionala a respins reducerea pensiilor, obligand la masura de compromis a maririi TVA-ului (cu consecinta previzibila a reducerii consumului), aceiasi "analisti" au trecut la blamarea absoluta a deciziei, uitand ca, pana mai ieri, o declarasera salvatoare.
Lipsa de consistenta si patriotism a clasei politice a aparut transant nu numai din excluderea unei solidarizari consensuale in fata crizei. PSD-ul si PNL-ul vor "sa darame guvernul" (adaugand colapsului economic si unul politic), dar nu vor sa preia administratia. Neavand alte rezolvari decat cele intre care a fost obligat sa opteze d-l Basescu (reducerile salariilor si pensiilor sau cresterea fiscalitatii prin impozitarea progresiva si marirea TVA-ului), ele ar prefera ca PDL-ul si aliatii sai sa rezolve situatia, tragand consecintele electorale ale impopularelor decizii. Vor, altfel spus, sa scoata castanele din foc cu mainile altora. Abia apoi ar declansa batalia intre ele, unitatea lor actuala fiind pur circumstantiala, forjata de ura impotriva presedintelui si a partidului sau. Nici doctrinele, nici programele si - evident - nici paturile aferente de "clienti" nu sugereaza un "mariaj fericit" intre cele doua partide ale opozitiei parlamentare. Sondajele - aranjate si aruncate in public de "comanditorii" din conducerile lor - vor, de aceea, sa demonstreze nu numai caderea PDL-ului, dar si faptul ca pot (sau nu pot) sa guverneze separat (sau impreuna). Criza pare, in context, o problema minora, ce nu solicita o preocupare speciala pentru ele, desi televiziunile arondate se intrec in boceli pentru soarta romanilor sarmani. Pentru iesirea din criza nu face, din pacate, totul nici PDL-ul. Cu partidul dominant al coalitiei guvernamentale se petrece, cum au sesizat unii observatori, un paradoxal fenomen de "PSD"-izare. PDL-ul se comporta asemanator PSD-ului la incheierea ultimului sau "mare" exercitiu administrativ, de parca ar veni sfarsitul lumii. Baronii din administratie isi apara cu dintii "feudele", desi sustin in cor reducerea cheltuielilor publice, iar clientela proprie este in continuare "stimulata", desi situatia cere tratarea nediscriminatorie, pe criterii stricte de eficienta, a initiativelor economice. D-l Emil Boc, premierul si liderul partidului, nu reuseste sa-si "disciplineze" egalii si are grave probleme de comunicare. Nu e de mirare ca "generatia noua" a gruparii este nemultumita sau ca partidul isi accelereaza pierderea impactului electoral. Pentru a supravietui si, eventual, pentru a ramane la guvernare, PDL-ul trebuie sa se transforme acum si nu doar pe ici, pe colo. Deja, celebrul semn al scufundarii corabiei, defectorii (si dezertorii) au inceput sa apara.