Biserica Ceaus Radu

Bucurestiul Sfintelor Moaste facatoare de minuni

La doi pasi de centrul vechi al Capitalei, biserica Ceaus Radu se pierde printre case teribil de amestecate si strazi cu nume prea frumoase ca sa fie si adevarate. Pasesc rar, apasat, cu luare aminte, indreptandu-ma spre Hala Traian, cea pomenita in hrisoave uneori ca mahalaua "Ceaus", alteori ca "Targul din afara". Cu greu gasesti un cartier bucurestean mai cosmopolit si haotic, dar asta nu ma impiedica sa-i admir aerul lui usor vetust si tantos, de mahala stilata. Imi place cum arata, cum suna piatra de asfalt sub apasarea piciorului. Strazile vechi din zona au o sonoritate, o melodie a lor proprie. Ca viorile batrane, capteaza un ecou, unfreamat, o vibratie, o sclipire tonala in plus.
Caut biserica Ceaus Radu si nimeni nu pare dispus sa ma ajute. Fie nu a auzit de ea, fie o confunda cu alte lacasuri mai cunoscute din zona, pana o descopar singur, nu departe, la doi pasi, printre acoperisuri de pravalii si case ce mai pastreaza ceva din mica lor pecete medievala - pridvoarele si decoratiunile orientale, stalpii si cornisele brancovenesti, geamlacul si logiile turcesti, orientate spre strada, dupa moda vremurilor din vechime.
Ca mai toate cladirile din cartier, biserica are farmecul ei. Inconjurata din toate partile de o gradina cu platani batrani si palcuri de flori navalnice, usor salbaticite, biserica Ceaus sta asezata sub un clopot urias de liniste si de frumos, departe de intunecatele povesti medievale, cu razmerite, incendii, cutremure sau violente schimbari de domnie. E limpede ca "Ceaus Radu" e o biserica puternica si bine aparata. E limpede ca nimeni si nimic nu se poate atinge de ea. Secretul si taina se afla in ascuns. Nevazut, in pronaosul de la intrare, vegheaza neclintiti - in patru racle diferite, dar sub acelasi baldachin de lemn sculptat - patru sfinti mucenici, canonizati nu demult, in zilele noastre; sfinti pe cat de puternici, pe atat de nestiuti; sfinti dobrogeni aducatori de ploaie si de mare mangaiere sufleteasca: Zotic, Atal, Camasie si Filip. Sfintii de la Niculitel.

"Aici si acolo, sangele martirilor"

E sambata seara, si in biserica nu se aude decat glasul fratelui Visan, care, de la pangar, rosteste intr-o soapta apasata rugaciunile si psalmii de noapte. Fara credinciosi, biserica Ceaus pare cam trista si stinghera.O biserica fara multe icoane, fara inflorituri, candelabre sau alte argintarii trufase, mica, simpla si fara pretentii, asemenea vietii si smereniei martirilor dobrogeni ingropati la Niculitel, sub colbul drumului calcat de oameni si animale vreme de 1.700 de ani, pana ce voia lui Dumnezeu si un potop grozav de ploaie vor dezgoli cupola unui mic paraclis si, in interior, ca un prunc in burta mamei, altarul martiric, cu osemintele asezate crestineste, alaturi de sfanta cruce si o inscriptie cutremuratoare, ca un vers de epopee biblica: "Aici si acolo, sangele martirilor".
Dupa modelul criptei de la Niculitel, la biserica Ceaus Radu, sfintenia se ascunde in straturi succesive, ca liniile de aparare intr-un razboi de durata: racla mucenicilor dobrogeni adusi de la manastirea Cocos; icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, salvata din cumplitul incendiu de la 1843 si asezata acum pe peretele din stanga al bisericii; mormantul unuia din vechii ctitori ai lacasului, care, dorind sa ramana anonim, a sters cu mana sa orice referire despre sine si despre viata lui, lasand un singur indiciu, stiut doar de bunul Dumnezeu si de ingerii din ceruri: Teoharie.



Sfantul de pe stalpul bisericii

Toate aceaste amanunte il uimesc inca si il emotioneaza pe parohul bisericii, parintele Cristian Onea, care nici acum nu poate uita cum a fost primit in parohia Ceausului; cum, obosit de drum si cu bagajele in strada, privea neputincios in jur; cum, neavand nici macar o camera de odihna, cateva zile a trebuit sa doarma, impreuna cu preoteasa, in masina lor parcata chiar la poarta bisericii. Cat de mult si de dureros se framanta parintele in acele clipe ca sa inteleaga ce plan avea Dumnezeu cu el, intrebandu-se tot mai abatut si descurajat ce cauta in Bucuresti, de ce parasise biserica lui din Tulcea, unde slujea ca protoereu in fata a 400 de credinciosi, pentru a veni (cum ii spusese chiar Patriarhul Teoctist) la cea mai grea parohie din Capitala, neajutat de nimeni, decat de un preot de 100 de ani (pr. Grigore Popescu), fara diacon sau cantaret la strana, doar cu trei-patru femei batrane si bolnave, nelipsite de la Sfanta Liturghie.
Cu o parohie saraca, plina de pensionari nevolnici si tineri flusturatici, cu doi copii de gradinita si o sotie (medic stomatolog) care nu-si gasea in nici un fel serviciu, parintele se framanta zi si noapte, nestiind ce sa faca: sa se retraga la Niculitel, de unde venise, ori sa continuie aceasta lupta surda si sacaitoare cu grijile materiale, dar, mai ales, cu cele spirituale, cu lipsa de credinta si cu indiferenta oamenilor, care, de regula, dadeau ocol de departe bisericii sau, cand treceau pe langa ea, nu se oboseau nici macar sa se inchine, daramite sa-i mai treaca si pragul. Apoi, intr-o zi, s-a petrecut ceva greu de cuprins in vorbe - ceva intens si stralucitor, asemenea unei explozii solare. Statea in fata altarului dupa predica de incheiere a Liturghiei, cand ochii i s-au oprit pe stalpul din dreapta al pronaosului, unde candva (nu se stie cand si de ce) un anume mester iconar il pictase singur si intreg, stand in picioare, pe Sfantul Zotic de la Noviodorum (Isaccea). A fost momentul in care, acolo, in altar, parintele s-a cutremurat.Acolo, in fata darzeniei de mucenic a Sfantului, a inteles, in sfarsit, ca nimic din viata lui nu era intamplare, ca mama lui stia prea bine ce face cand il ducea de mic la manastirea Cocos sa se inchine la moastele Sfintilor Martiri, si apoi sa cante la strana, impreuna cu calugarii cei batrani; ca, desi putea sa ramana in Bucuresti ca diacon patriarhal, el a ales, fara sa stie de ce, parohia de la Niculitel, in chiar locul si pamantul stropit de sangele celor patru mucenici dobrogeni.
Dintr-o data, parintele vedea cu ochii mintii ceea ce ochii trupului refuzasera pana atunci sa vada - aproape nimic din viata lui nu-i apartinuse cu adevarat; nici o decizie majora nu o luase de unul singur. Statornic si cu o forta teribila, in momente de bucurie sau de grea cumpana, Sfintii Martiri ii statusera mereu in preajma, discret si cu prea plin de rabdare, asa cum le-a fost intreaga pilda a vietii. Da, Sfintii de la Niculitel prinsesera drag de parintele inca din pruncie, iar acum il insoteau peste tot. Cand in anul urmator, Arhiepiscopia Tomisului va decide sa daruiasca Mitropoliei Munteniei parte din sfintele moaste de la manastirea Cocos, parintele Onea nu va avea nici o tresarire. Deja stia in duh ca cele patru sfinte raclite vor ajunge la "Ceaus Radu", intr-o parohie grea, plina de indiferenta si de pacate, iar el trebuia sa fie veghetorul si pazitorul lor neobosit.

Cei patru martiri

De cate ori vine vorba despre cei patru Sfinti de la Niculitel, parintele coboara usor glasul, intr-un tremur abia perceptibil, de respect si emotie profunda. Are mult drag si multa ravna la sfintenia lui Zotic, Camasie, Atal si Filip. Cei mai modesti si mai putin cunoscuti sfinti romani se tin mereu deoparte si fug de spectacol, de slava trecatoare a oamenilor. Lucrarea lor e mereu asezata in adancul cel ascuns privirii, in gandul tainuit cu grija. O lucrare plina de miracole, niciodata trambitate de pe acoperisul casei, niciodata aratate deplin celor neatenti si caldicei in credinta. "N-avem ochi sa vedem si nici atata dragoste ca sa ne pretuim cum trebuie pe cei cativa mucenici romani pe care ii avem. Daca simturile noastre ar fi intregi si adunate, ne-am minuna in permanenta", zice parintele, amintind despre miraculoasa intamplare ce a facut ca un copil fara prihana sa descopere in 1970 cripta martirica de la Niculitel, iar PS Gherasim sa vina de la Valcea (anuntat in vis de un inger), sa intre in cripta, cu toata opozitia arheologilor, sa toarne ceara de albine si, astfel, sa poata lua cu sine (pe o marama neinceputa) sfintele osemintele, cu putin timp inainte ca activistii de partid sa se dezmeticeasca si sa inchida pentru mult timp incaperea.
E grea povara Sfintilor, dar si ajutorul e pe masura. Parintele stie acest lucru si nu face nici cel mai mic pas inapoi cand trebuie sa lupte si sa dea marturie pentru dreapta credinta. La Niculitel, de pilda, niste evanghelisti straini nu numai ca voiau sa faca o Casa de rugaciune in mijlocul satului, dar cumparasera deja pamantul din preajma criptei martirice, vrand astfel sa se faca stapani peste un trecut si o istorie pe care, altcumva, nu le-ar fi putut cumpara nici cu tot aurul din lume. Tanar si fara prea multa experienta, parintele a asteptat un timp si a rabdat cat a putut numeroase umilinte, incercand sa treaca, iertator si crestineste, peste devastarea crucilor din cimitir sau peste distrugerea masinii personale, dimpreuna cu alte insulte si gesturi obscene, menite a-l face sa plece, sa fuga, sa lase turma credinciosilor de la Niculitel fara duhovnic, fara pastor. "Deja nu mai stiam ce sa fac", isi aminteste parintele. "Sub privirea indiferenta a primarului, amagit de perspectiva unor fonduri si investitii uriase, lucrurile mergeau din rau in mai rau, pana intr-o zi, cand parca nici Sfintii Martiri nu au mai putut rabda si, indemnand pe cineva sa bata clopotul in dunga, i-a adunat pe sateni in fata bisericii, ca la incendiu. Cum toti asteptau cuvant de la mine, eu nu am facut decat sa-i indemn la unitate si sa le cer sa posteasca timp de 40de zile, fara exceptie si fara abatere, pana se vor fi implinit 40 de Liturghii.Asa a avut loc prima minune vazuta de mine, cand, fara sa treaca 20 de Liturghii, sectarii au plecat la fel de neasteptat, pe cum venisera in sat. Au plecat, spunand ca n-au intalnit in viata lor oameni mai indaratnici si loc mai lipsit de credinta. Vorbeau si isi scuturau ostentativ praful de pe sandale, in timp ce stateau cu talpile incaltate pe cel mai sfant pamant din toata Romania - pamant stropit cu sange de martir".
Despre alte minuni nu vrea sa vorbeasca parintele, desi multe lucruri s-au petrecut de-a lungul timpului la racla Sfintilor din biserica Ceaus (de la vindecarea unui copil de epilepsie, pana la recuperarea unui barbat hemiplegic, atins de un sever atac cerebral). Convins ca lucrarea Sfintilor nu poate fi contabilizata si nici luata in usor, ca banal subiect de discutii, isi aminteste, totusi, cum in microbuzul ce transporta racla Sfintilor de la manastirea Cocos la Bucuresti, colegul sau de drum (un tanar altcumva cumsecade si la locul lui) se cam indoia de puterea si autenticitatea moastelor. Nu o spunea direct, pe fata, dar se vedea ca are ceva impotriva Bisericii, gandind ca romanii sunt mai mult superstitiosi, decat oameni ai credintei; ca in tara sunt prea multe moaste, ca toate sa fie si adevarate. Nu a trecut mult timp si, brusc, microbuzul s-a umplut de o mireasma grozava, intensa si invaluitoare. Nedumerit, parintele a oprit masina si a inceput sa verifice fiecare cotlon, fiecare strai preotesc, crezand pe moment ca se sparsese o sticluta cu mir, pentru a descoperi apoi, cu mare uimire si emotie, ca efluviile de arome si de unduiri florale veneau chiar din racla cu Sfintele Moaste. Tanarul a incremenit de uimire si, tot drumul pana la Bucuresti, nu a mai scos nici un sunet, nici macar un oftat.
*
Parintele Onea e tot mai convins ca nimic nu e intamplator, ca numai si numai voia Sfintilor de la Niculitel a fost ca el sa ajunga la Ceaus Radu, in toiul unei batalii teribile, pe viata si pe moarte, in acest cartier pe cat de vechi, pe atat de intunecat si de supus ispitei. De cinci ani, de cand a venit in Bucuresti, parintele s-a otelit. Trecand peste indiferenta unora si amenintarile altora, parintele continua sa lupte cu decaderea si ratacirea tinerilor, continua sa le explice cu frumosul, ori sa-i alunge de-a dreptul din curtea bisericii, unde, de altfel, ii gaseste de multe ori drogandu-se.Evita sa-i judece in vreun un fel. Ii trateaza ca pe niste oameni bolnavi, oameni inraiti de indiferenta celor din jur, de saracie si singuratate, uneori ingrozindu-se sa vada (cum i s-a intamplat de curand) ca o familie statea cu mortul in casa de mai multe zile, pentru ca nu avea bani de sicriu si de toate cele cuvenite inmormantarii.
Tot mai multi credinciosi vin la biserica. Cat poate, parintele Onea le vorbeste oamenilor pe limba lor, incearca sa-i cunoasca, sa le intre in sufletul ravasit, sa-i faca sa se apropie de biserica si de Dumnezeu. Unii il primesc, altii se baricadeaza speriati in casa. Parintele nu se descurajeaza nici o clipa. Continua sa le bata la usa, si daca cineva il ameninta cu sabia (asa cum i s-a intamplat), el se apara cu arma lui - crucea si un psalm de biruinta.
E sambata seara, si rugaciunea usor cantata a fratelui Visan nu poate acoperi golul din jur. Fara credinciosi, biserica Ceaus pare cam trista si stinghera. Singur nu te simti insa nici o clipa. Un intreg alai de ingeri pictati pe cupola sau pe coloane te insoteste cu fiecare pas pe care il faci in plus, cu fiecare vorba pe care o adaugi soptit la rugaciune. Dureaza mult (o vesnicie, uneori) pana parcurgi mica distanta ce desparte pridvorul de racla Sfintilor Martiri. Smeriti, senini si rabdatori, cum stau zugraviti in icoana, te asteapta sa vii, asezand asupra bisericii si a celor care intra in ea un transparent clopot de liniste, de impacare si de frumos.

Fotografii de PETRE COJOCARIU