- Formatie cu state vechi de serviciu si cu valoarea dovedita in timp, COMPACT pare sa nu aiba probleme de existenta, in lumea atat de neasezata a muzicii din ultimii ani. Va considerati niste clasici in viata?
- Compact-ul poate sa-si masoare valoarea prin numarul spectatorilor care vin la concerte. In 31 de ani, am acumulat un public numeros, oameni care ne urmeaza la toate cantarile, oameni care ne scriu pe forum si care ne respecta pentru ca iesim in fata lor netrucati si neinzorzonati. In istoria trupei am avut si suisuri, si coborasuri, dar asta e firesc. Universul intreg functioneaza pe baza acestei ingemanari de plus si minus. Ceea ce conteaza este ca noi inca mai credem in ceea ce facem, inca ne place sa cantam si sa bucuram oamenii. Totusi, schimbarea e un lucru inevitabil, asa ca, am decis sa facem un test, ca sa ne dam seama daca mai suntem doriti pe piata. Am pornit intr-un turneu, dar nu un turneu din acela pe gratis, cu mici si bere, ci un turneu adevarat, cu spectacole pentru care publicul trebuie sa plateasca. Am vrut sa vedem daca inclusiv in contextul acestei asa-zise crize, lumea ne mai iubeste intr-atat, incat sa bage mana in buzunar si sa achite costul unui bilet. Sigur, pretul nu a fost piperat (35 RON). Intentia noastra n-a fost sa ne imbogatim (am venit cu bani de-acasa pentru acest turneu), ci a fost un test necesar de fidelitate. Pana acum, in 85% din cazuri, salile noastre au fost arhipline, iar spectatorii au plecat fericiti de la concerte. Testul a fost pozitiv, ceea ce ne motiveaza sa mergem mai departe. Si a mai fost ceva care ne-a bucurat foarte tare: am remarcat ca publicul nostru este compus, azi, din doua generatii - unii au 18 ani, iar altii au peste 40-50. Cei de 18 ani n-au cum sa fi aflat de noi, altfel decat ascultand muzica parintilor. Dar uite ca le-a placut! Peste tot pe unde am mers, publicul a fost foarte primitor si prietenos cu noi, am simtit ca vrea sa ne vada in continuare si ca ne pretuieste. Cu toate astea, noi, toti cei patru, avem o mare durere in suflet: in Romania, scara valorilor s-a rasturnat. Si nu doar in muzica! Aproape orice ziar ai deschide sau pe orice post de televiziune te-ai uita, vezi doar evenimente si oameni care in mod normal n-ar avea ce sa caute acolo, indivizi care stralucesc prin vulgaritate si incultura, in schimb, rareori ai sa vezi vreun tanar merituos si talentat, unul dintre aceia care castiga olimpiade internationale, care canta divin la pian sau la vioara, scrie poezii minunate sau picteaza cu har. Ma doare sufletul sa spun asta, dar ne-am transformat intr-o societate de second-hand. Tocmai din acest motiv, si aparitiile trupei Compact la televizor sunt foarte rare. De altfel, preferam sa nu ne amestecam printre fetele al caror al doilea nume este "Senzual". In Romania, in loc sa-i vedem pe artistii de teatru jucand in spectacole, ii vedem la televizor frecand maioneza in direct sau invelind sarmalute. Asistam la o situatie totalmente anapoda si care e extrem de bulversanta. Absolut toti suntem afectati de ea. Anormalitatea aceasta devenita acum normalitate ne loveste pe toti fara sa aleaga. Eu, unul, nu pot sa traiesc in varf de munte, pentru ca meseria mea implica expunerea in fata publicului. Noi, artistii, suntem facuti sa aducem bucurie, dar ce bucurie sa simti, cand stomacul ti-e gol, si tie, artist, si tie, public, si nu ai bani cu ce sa-ti platesti facturile? Si mai e ceva extrem de dureros: efectul acesta de turma, care se manifesta la nivelul mentalitatilor. La noi, ca artist, cum ai depasit 30 de ani, gata!, nu mai esti la moda, esti etichetat ca "dinozaur" si respins. In Franta, Charles Aznavour urca pe scena de la Olympia in scaun cu rotile si toata sala se ridica in picioare si-l ovationeaza. Uita-te la Eric Clapton, care e trecut de 60 de ani si face sali pline. Uita-te la B.B. King, care are 85 de ani si oamenii il iubesc la fel de mult. Si noi avem valori - Corina Chiriac, Angela Similea, Mirabela Dauer etc. -, artisti cu voci de exceptie sau instrumentisti fabulosi. Noi insa - si aici ma refer la sistem, la institutii - ii lasam mereu deoparte si aducem artisti din strainatate sa ne cante. Foarte bine, sa-i aducem si pe aceia, dar sa nu ne dispretuim valorile autohtone.
"Ne-am lepadat de prea multe, riscam sa nu ne mai regasim ca romani"
- In ultima vreme, in Romania, a inceput sa prinda contur un val retro. Oamenii se intorc cu bucurie spre muzicienii afirmati inainte de 1989. CD-urile cu muzica lor se vand nebuneste, iar salile de concert sunt luate cu asalt. Cum iti explici acest fenomen?
- In momentul in care te simti invadat de un lucru care nu-ti face bine organic, ceea ce te salveaza este interventia instinctului de conservare. Iti spui: nu vreau sa ma pierd, nu vreau sa ma risipesc, nu vreau sa ma distrug. E ca si cum ai fi la un chef, ai fuma tigari non-stop si, totusi, o voce interioara ti-ar sopti: "Mai, mai opreste-te, ca esti deja pe avarie". Eu cred ca tot acest fenomen retro reprezinta o reactie de aparare. Oamenii simt ca-si pierd identitatea, ca sunt in pericol sa dispara ca indivizi apartinand acestui pamant, acestei culturi. Ne-am lepadat de prea multe - de portul nostru popular, de telemeaua noastra, de palinca noastra - si riscam sa nu ne mai regasim ca romani. Daca nu intervenim, ne vom transforma in mazga. Romanii incearca sa se recupereze revenind la vechile valori, acelea care i-au facut sa se simta bine. Spera ca ele ii vor ajuta sa inlature agresiunile prezentului. Se intorc cu speranta spre acea muzica frumoasa, melodioasa, de suflet, se intorc spre oamenii deschisi la minte, spre prietenii cu care inca mai pot sa comunice. Asta e singura noastra protectie.
- Sa vorbim despre Compact-ul de azi. Asadar, acum va aflati intr-un turneu prin tara...
- Pentru noi, anul 2010 a venit cu multe schimbari. Am pus la punct acest turneu, si iata ca pana acum, din fericire, n-am suspendat nici un concert din lipsa de spectatori. In acelasi timp, lucram si la un nou disc. Iar pentru toamna, mai avem programate si doua turnee in strainatate: in Italia si Canada.
- Si vacanta, deloc?
- Pana in toamna o sa ne luam si o vacanta de 10 zile, in care fiecare o sa faca ce vrea. Eu am sa plec cu fiica mea, Vanessa, la Vama Veche. Am descoperit ca Vama pastreaza spiritul Costinestiului din anii '80. Vreau sa vada si Vanessa ce inseamna un loc cu suflet, cum mi se pare mie ca e Vama Veche.
"Muzica occidentala si parul lung"
- Compact-ul e sinonim cu numele Paul Ciuci. Cum ai descoperit vraja muzicii? Ai mostenit talentul pe linie de familie?
- Mama - Dumnezeu s-o odihneasca! - era corista, si deseori o auzeam cantand prin casa. Si-mi placea. Cand aveam noua ani, tata a murit, iar mama si-a spus probabil ca trebuie sa ma protejeze cumva de trauma aceasta a pierderii tatei si, vazandu-ma tot timpul cu urechea lipita de radio, mi-a cumparat o chitara. Nu m-a intrebat nimic, ci, pur si simplu, intr-o zi m-am trezit cu chitara asta de 300 de lei, ceea ce, pe vremea aia, insemnau bani. Ei, si-am luat eu lemnul ala cu sase corzi si-am inceput sa-l explorez. Ca sa ma apropie de el, mama l-a chemat la noi pe un domn, o celebritate de pe la nuntile din zona. L-a rugat sa ma ajute sa acordez chitara si sa ma testeze daca am ureche muzicala, ritm, etc. Omul a venit, dar cand a vazut ce pusti razvratit eram, n-a stiut cum sa fuga mai repede. I-a zis mamei: "Da, doamna, e foarte bun. Ma intorc maine sau poimaine". Dar nu s-a mai intors niciodata. Si bine a facut. Mai tarziu, mi-am dat seama ca omul acela nu trebuia sa intervina in viata mea. Daca ar fi revenit si m-ar fi invatat sa cant ca el, in acorduri rusesti, drumul meu in viata ar fi fost iremediabil pervertit. Asa ca am invatat sa cant de unul singur. M-am folosit de manualul "Metoda de chitara" al Mariei Boeru (multi din generatia mea stiu cartea asta) si de magnetofon, pe care-l puneam pe o viteza mai mica si copiam solourile de chitara ale unor mari instrumentisti. Am trecut cu bine de marele hop, cand corzile incep sa-ti faca basici la degete, de ai niste dureri de nu le poti duce, si-asa a inceput povestea mea de dragoste cu chitara. Ba chiar bataturile alea mi-au prins bine. La scoala, cand mai faceam cate-o boroboata, ca eram cam nazdravan, invatatoarea ne mai dadea cu linia la palma. De fiecare data, eu ii intindeam mana stanga si strangeam putin degetele, astfel ca nu mai simteam nimic, fiindca linia ateriza direct pe bataturi. (rade) Prima piesa pe care am cantat-o la chitara a fost "Una bambolina che fa no, no, no", a grupului italian I Quelli. M-am plictisit insa rapid de ea si-am inceput sa-mi diversific repertoriul. Incet-incet, m-am atasat asa de tare de instrument, ca toata ziua aveam chitara lipita de mine. Seara o asezam sprijinita de marginea patului, iar dimineata, primul lucru pe care il faceam era sa pun mana pe ea. Asta a fost destinul meu. Eu cred ca fiecare om are un drum al lui. Unii se nasc sa se faca profesori, altii hoti, altii politicieni... Mie mi-a fost data muzica. Dar sa revin. Curand ne-am adunat o gasca de baieti care aveam doua vicii: muzica occidentala si parul lung. Ascultam si cantam impreuna cu mult foc. Foarte repede am si "nascut" prima trupa: Telegraf. Aveam vreo 13-14 ani. Eram eu si Lelut Vasilescu, cu care sunt prieten de cand aveam 10 ani si cu care cant si azi. Asa ne-am inceput noi cariera: pe scenele de la Clubul Muncitoresc si de la Casa de Cultura din Campia Turzii. Am castigat mai multe concursuri, apoi, in 1980, am ajuns la un concurs, la Medias, unde veneau toate trupele din tara. Acolo ne-am intalnit cu cei de la vechiul Compact, care era format din sase membri, iar tobosarul era un negru, student la Medicina la Cluj. Ne-am imprietenit cu baietii si, in toamna, am pus bazele Compact-ului in formula "consacrata", cu care am mers vreo 7 ani: eu, Lelut si Costica Camarasan si Teo Peter, din garda initiala. Si de-aici am pornit in "marea aventura". Am cantat exact ce-am simtit noi, si cred ca tocmai sinceritatea ne-a adus succesul. Cand urcam pe scena, nu ne gandeam ca altii erau mai buni decat noi, noi eram noi si-atat. Am avut incapatanarea si tenacitatea asta de a nu ne lasa nici intimidati, nici rosi de invidie. Noi eram egali cu noi. Minutele petrecute pe scena erau numai ale noastre si asta era tot ce ne interesa.
Visul american
- Si-asa a decolat Compact-ul pe orbita celebritatii. Totusi, dupa niste ani de zile, tu ai renuntat si-ai ales sa te retragi pentru o vreme: ai plecat in America, apoi ai cantat cu Sfinx Experience in Olanda, Belgia si Germania. De ce-ai divortat de Compact?
-La vremea aia, datorita succesului pe care il avea Compact-ul si datorita varstei - aveam 23-24 de ani, deci nu eram prea copti la minte - ajunseseram, toti patru, sa ni se para ca totul ni se cuvenea. Deveniseram aroganti si infumurati. Aveam destui bani ca sa ne permitem rasfaturile epocii: fumam numai Marlboro, beam numai Ness, nu cicoare, ca majoritatea romanilor, iar de Pepsi nu duceam niciodata lipsa. Asadar, o luaseram nitel razna cu mintea. Si, peste toate astea, asemenea tuturor muzicienilor de la noi, eram fascinati de mirajul Occidentului. Lipsiti de orice informatii care sa ne arate realitatea de-acolo - ca nici in Occident nu alearga cainii cu covrigi-n coada -, noi teseam cu osardie visuri legate de o strainatate despre care aveam o reprezentare aproape idilica. Lelut, saracu', a vrut sa fuga din tara pe la Portile de Fier, inot. Eu, care aveam o fixatie legata de America, am gasit o formula mai putin dureroasa: m-am insurat. Si-asa am plecat spre ceea ce eu chiar credeam ca era Taramul Fagaduintei. Sigur ca m-am dezinsurat curand (rade) si nici in America n-am rezistat prea mult. Mi s-a facut dor de tara, de mama, pe care o lasasem singura, si de prietenii mei. Fiindca formatia Compact asta inseamna: un grup de prieteni. Compact-ul n-a avut niciodata un lider. Noi am fost niste oameni care ne-am inteles, ne-am suportat, am comunicat, am dormit impreuna, am mancat din aceeasi oala, am impartit cutia cu pateu de ficat, am rupt tigara-n doua si-am fumat-o impreuna. Nici unul dintre noi n-a fost numarul 1. Ei, asa ca, muncit de alean, m-am intors in tara. Aici insa m-am intalnit cu Misu Cernea si Doru Caplescu, doi muzicieni extraordinari, carora am a le multumi pentru multe, dar in special pentru ca m-au disciplinat. Asta e un cuvant esential pentru existenta mea, fiindca pana in momentul acela fusesem cam naravas. Misu si Doru m-au disciplinat in sensul ca mi-au impus un program strict: de la ora 22 pana la 2 cantam in discotecile din Olanda si nu cantam ce voiam noi, ci ceea ce ne cerea patronul; la 2 plecam acasa, iar dimineata ne trezeam si ne apucam sa ne pregatim melodiile pentru seara. Deci traiam intr-un ritm extrem de strict. Experienta asta a durat pana in '96, cand m-am reintors la Compact.
Ceasornicul din Ardeal
- Esti nascut in Campia Turzii, ai facut scoala la Cluj, iar de ani buni locuiesti in Deva. De ce ai refuzat capitala? De ce-ai ramas in Ardeal?
- Corect, eu locuiesc in Deva, doi dintre colegii mei in Bucuresti si al patrulea in Brasov. Si tot la Brasov e si locul nostru de intalnire, ca e cam la jumatatea distantei pentru toti. Acolo compunem, acolo avem studioul si imprimam, acolo ne facem planurile "de lupta". De ce-am ramas in partea asta de tara? In primul rand, pentru ca eu aici am crescut, fac parte din lumea asta. Desi am avut nenumarate ocazii, niciodata n-am vrut sa ma stabilesc in Bucuresti. In Ardeal oamenii sunt mai linistiti, mai molcomi, nu auzi invective prin tramvaie. In Ardeal, societatea se ghideaza parca dupa un ceasornic mai bine reglat, parca nu-s atatea convulsii si treceri bruste de la o stare la alta. Apoi, imi place ca partea asta de tara are mai multa verdeata si mai putin asfalt decat Bucurestiul. Iar dimineata, inca mai poti sa auzi pasarile ciripind. Cand dorm in casa unde m-am nascut, nici n-am nevoie sa ma dau jos din pat si sa ridic storurile. Mi-e destul sa ciulesc urechile: daca aud pasarelele, inseamna ca pot sa merg la strand. Daca dragele de ele tac, inseamna ca ploua. Am propriul barometru sonor. (rade) Dincolo de asta insa, realist vorbind, nici aici viata nu-i paradisiaca, iar fericirea nu se citeste pe chipurile tuturor. Exista si la noi necazuri si stres si apasari. Era imposibil ca nordul tarii sa scape neatins de mizeria actuala. In fata greutatilor, nici noi n-avem imunitate sau vreun scut de protectie. Saracia, lipsa unor legi coerente in sanatate, cultura ori administratie ne afecteaza si pe noi, in egala masura.
Punctul solar: Vanessa
- Dar cand nu faci muzica, din ce se compune viata ta?
- Draga mea, sunt devorator de filme. Asta e principalul meu "viciu". Cred ca as fi in stare sa ma uit la filme toata ziua. Si apropo de cum se leaga lucrurile: am fost foarte mandru cand domnul Cristian Mungiu a ales melodia noastra, "Fata din vis", si-a inclus-o pe coloana sonora a filmului "4 luni, 3 saptamani si 2 zile". In afara de asta, imi place foarte mult sa citesc. Uite, acum ma simt vinovat ca n-am mai citit nimic de-o luna de zile. Cea mai recenta carte pe care am devorat-o a fost "Ultimul Culianu", a lui Horia Roman Patapievici. Mi s-a parut extraordinar de interesanta, mai ales ca eu sunt fascinat de personalitatea lui Ioan Petru Culianu. Mi-ar placea sa am mai mult timp liber sa accelerez ritmul lecturilor, dar asta nu inseamna ca sunt unul dintre cei care se plang ca 24 de ore nu le ajung. Eu le dramuiesc asa, ardeleneste, si stiu ca sunt lucruri care "daca traba, traba", si-atunci le fac, si lucruri care "daca nu traba", le mai dau deoparte si le mai las o tara. Recunosc ca-mi place sa si lenevesc, ca si lenevia eu zic ca-i o virtute. (rade) Dar, in 90% din timp, preocuparile mele sunt legate de Vanessa. Tot ce ti-am insirat pana acum intra in restul de 10%. Vanessa e reperul principal al vietii mele. Fetita mea are 13 ani, e eleva la liceul de arta din Deva, sectia arte plastice, si are o viziune foarte personala si inedita asupra felului in care trebuie sa se vada lucrurile pe panza. E foarte apreciata de profesori, a castigat multe premii... Sunt foarte mandru de ea.
- Si muzica? Nu te-ai plictisit de atata cantat?
- Sunt dintre cei foarte norocosi, care nu s-au saturat de pasiunea izbucnita in tinerete. Plus ca eu din muzica traiesc. Nu te gandi insa la vreo comparatie intre traiul artistilor din Occident si cel al artistilor din Romania. E ceva aproape imposibil, atat e de uriasa diferenta. Si, pe de alta parte, muzica reprezinta pentru mine si un refugiu. Dar sa nu crezi ca ascult numai rock. Ador muzica simfonica, imi place si muzica populara autentica si ascult cu mare, mare bucurie si muzica usoara romaneasca: Aurelian Andreescu, Corina Chiriac, Mirabela Dauer etc.
- Esti optimist in legatura cu viitorul?
- Eu sunt o fire optimista - dovada ca la 54 de ani am tot mintea de la 18 - si imi doresc ca in Romania lucrurile sa revina macar o tara mai spre normal, astfel ca noi, Compact-ul si artistii, in general, sa putem sa ne continuam traiectoria fireasca, adica sa cantam inca mult timp de-acum inainte, traind in conditii decente. E trist sa vezi ca societatea si statul nu-si protejeaza si nu-si pretuiesc talentele, fie ca e vorba de tineri sau de batrani. Talentul nu se poate cumpara cu bani. Dar in optimismul meu, eu zic ca inca nu-i prea tarziu, ca situatia se mai poate indrepta. In rest... ce sa-ti spun? Acum, la 54 de ani, privesc in urma si nu regret nimic din viata mea.