Antonio Tabucchi e unul dintre scriitorii italieni contemporani cei mai cunoscuti si tradusi. Vreo 26 de carti - romane, nuvele, eseuri - se insira in bibliografia lui pana la 67 de ani, cati are acum. Din care 35 de ani dedicati scrisului, nu ca profesie (preda filologia portugheza la diverse universitati), ci ca pasiune si necesitate spirituala, combinate cu o deprindere a subtilitatilor meseriei, pe care el o aseamana cu aceea a unui ceasornicar. Migala si rabdarea cu care face sa functioneze mecanismele prozelor, originale ca stil si tematica, i-au adus premii mari in Italia, Franta si Portugalia, adaptari pentru cinema, invitatii in multe capitale ale lumii (inclusiv la Bucuresti). De fapt, numele lui a ajuns celebru abia incepand din 1994, cand romanul "Pereira pretinde", a carui aparitie a coincis cu prima victorie electorala a lui Berlusconi, a fost citit ca un manifest al opozitiei intelectualilor fata de acesta. Publicatiile controlate de Berlusconi l-au atacat violent pe Tabucchi, in timp ce publicul s-a grabit sa cumpere cartea si criticii s-au intrecut in laude (romanul a obtinut premiile Viareggio si Campiello). Asa s-a trezit Tabucchi considerat un "scriitor angajat" (dintr-o intamplare), desi isi neaga in interviuri competenta politica. Nu insa si pe cea in probleme etice, precum apararea drepturilor omului in fata puterii arogante, independenta justitiei, coruptia. In dezbaterile pe aceste teme se simte dator sa intervina in presa. In rest, isi vede de profesorat si literatura, in Italia si in patria de adoptie, Portugalia, a carei limba i-a devenit atat de familiara incat a scris un roman ("Requiem") direct in portugheza. Poate de acolo a preluat acel tip special de nostalgie ce-i impregneaza proza, saudade, care e totusi putin altceva decat dorul nostru, si anume, explica Tabucchi: "un sentiment complex, o nebuloasa in care pot coexista regretul, remuscarea, dorinta intoarsa spre ceva pierdut in timp, spre ceea ce ai fi putut face si n-ai facut, spre ceea ce ar fi putut fi". Cred ca oricare dintre noi, mai ales de la o varsta incolo, ne gandim la propriile alegeri si renuntari, cu indoiala ca, poate, cealalta optiune ar fi fost mai norocoasa. In cartile lui Antonio Tabucchi se vorbeste adesea de insatisfactiile si frustrarile implicate de renuntari, de tristetea tarzie a unei sanse respinse. Nu face exceptie nici cel mai nou volum al lui, cel pe care vi-l recomand azi, aparut in original anul trecut. (Macar in paranteza as vrea sa multumesc acelor edituri care, chiar si in aceste vremuri dificile pentru ele, ne dau cu promptitudine versiuni romanesti ale unor carti ce fac valva in lumea larga.) Editura "Polirom", care a publicat in aceeasi colectie cateva romane ale lui Antonio Tabucchi ("Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro", "Se face tot mai tarziu", "Tristano moare"), a tiparit acum, in buna traducere a lui Liviu Ornea, cele noua povestiri adunate sub titlul "Timpul imbatraneste in pripa", imprumutat dintr-un citat atribuit personajului platonician Critias: "Vanand umbra, timpul imbatraneste in pripa". Ideea prozatorului, expusa intr-un interviu, e ca modul oamenilor de a percepe timpul se schimba de la o epoca la alta si ca "azi s-a creat un decalaj enorm intre timpul constiintei, timpul vietii noastre si timpul exterior, cel in care se deruleaza evenimentele numite Istorie. Decalajul intre aceste evenimente si constiinta poate perturba functionarea sociala si chiar economia". Or, cele noua nuvele isi propun sa ilustreze in variate moduri trairea timpului in epoca noastra, mai ales din perspectiva maturitatii si batranetii. Cand cautarea de sine in altii, in intamplarile vietii, in optiuni existentiale capata cel mai adesea raspunsuri triste si dezamagitoare. Enigmatice si cu o stranie poezie (Tabucchi a tradus geniali poeti - de la idolul sau, Fernando Pessoa, la Rimbaud si Emily Dickinson), naratiunile sunt construite fiecare in jurul unei alte forme de percepere a timpului (si contratimpului) de catre personaje aflate intr-un acum in care converg si ieri si maine. Cautarile lor ii fac sa inteleaga relativitatea jaloanelor dupa care s-au ghidat, inconsistenta scopurilor, volatilitatea sentimentelor, propria irosire. O parte din nuvele au drept cadru spatiul est-european, in timpul comunismului si dupa 1990. Exista in volum si o povestire cu titlul "Bucurestiul nu s-a schimbat deloc", pe care va las sa o descoperiti.