Un fluture pe o floare

Ploua.



Ploua cu galeata de zile in sir. Le-am pierdut numarul. Cerul s-a coborat pe pamant, umed, ostil. Chiar si geografia locului s-a schimbat fiindca norii grosi au acoperit muntele, ascunzandu-l, si mi se pare ca stau pe fundul unei caldari uriase. Aerul s-a racit grozav, de parc-ar fi toamna. Ca sa-ti incalzesti un pic inima, este nevoie de foc in soba, ceea ce voi si face, desi suntem in luna lui cuptor. Pe o asemenea vreme nici o vietate zburatoare nu s-a incumetat sa-si paraseasca adapostul. Florile din gradina arata ca vai de lume, aplecate, pleostite de parca plang. Doar petuniile de pe pridvor sunt vesele, ferite de siroaiele de apa si-miinsenineaza privirea. Cred ca cel mai frumos lucru pe care l-a facut Dumnezeu pe pamant sunt florile si poate ca pe ele le-a si creat mai intai. Deodata vad pe o petunie alba un fluture alb cu aripile stranse, indreptat spre rasarit, si nu-mi pot stapani un sunet de uimire. Oare cum a indraznit sa zboare printre picaturile grele? Sa fi ramas captiv pe undeva, pe sub streasina casei inainte de inceperea ploilor, si facandu-i-se foame, a iesit sa se hraneasca? Dar nu mananca. Mediteaza, miscandu-si arar antenele prevazute in capete cu cate o gamalie minuscula. Si nici nu este alb-alb: varfurile aripilor din fata sunt negre, si tot pe ele are cate doua puncte negre ca niste ochi. In sfarsit, isi schimba pozitia inspre nord si desfacandu-si aripile pot observa ca aripa stanga este putin zdrentuita, semn c-o fi fost atacat de vreun paianjen agresiv. Ma bucur ca a scapat cu atat si se leagana acum pe corola florii. Realizez de ce s-a asezat pe o floare alba, cand putea s-o aleaga pe oricare dintre cele viu colorate. Ii serveste de camuflaj.
Este ora zece dimineata si trebuie sa ma duc la munca. Din cand in cand mai fac insa cate o pauza, ca sa-l contemplu pe companionul meu. Cred ca ne privim reciproc aflandu-ne fata-n fata. Sta nemiscat. Ma molipsesc de aceasta incremenire a lui si uit de trecerea timpului. Incet-incet, incep sa-l percep ca pe o persoana cu identitate si cu destin. Un vecin de viata. In cele din urma, plec la cumparaturi. Ma blindez cu o pelerina lunga si cizme de cauciuc. La intoarcere, il gasesc tot pe floare, dar indreptat spre miazazi, pentru ca cerul are o vaga luminozitate intr-acolo. Nutresc speranta ca fluturele meu prevesteste oprirea ploilor. De cand am plecat, a mai facut o miscare in sensul inversal mersului soarelui si din aceasta cauza imi devine foarte drag. Este ca si cum ar cauta in trecut o zi insorita care sa-i dea puterea de a rezista. O amintire din verile de demult.
Pe la cinci dupa-amiaza aprind focul in soba. Lemnele pocnesc si aerul din camera se dezmorteste. Focul este o prezenta binefacatoare. Si totusi, ma mai duc o data sa vad ce-mi face musafirul. Petunia este uda leoarca, vantul a purtat ploaia pana la ea alungand fluturele.
Ma cuprinde o mare duiosie pentru mica vietuitoare ce mi-a distras atentia de la ziua muceda si lugubra, timp de sapte ore. As vrea sa-i multumesc. Dar cum? "De l-as vedea candva, undeva, l-as recunoaste dupa aripa zdrentuita", imi spun. Cam atat as putea face eu pentru el.