Romania crestina se sprijina pe cativa mari duhovnici, ca pe niste stalpi ai lui Dumnezeu. Ei vin din alt veac si din alta lume, purtati de forta rugaciunii lor. Parintele Adrian Fageteanu (98 de ani), parintele Arsenie Papacioc (96 de ani), parintele Iustin Parvu (92 de ani) si parintele Mina Dobzeu (89 de ani) fac parte dintr-o generatie greu incercata, care a platit cu amarnice suferinte iubirea de Dumnezeu. Toti au patimit ani grei in temnitele comuniste pentru credinta lor. Si toti marturisesc ca au scapat teferi, numai prin mila Domnului. Dumnezeu a ingaduit ca ei sa traiasca si azi, pentru a ne fi calauze pe calea mantuirii. Puhoaie de lume ii cauta si le sorb cuvintele. Nu doar ce spun, ci mai ales cum spun starneste emotii mari. Pentru ca in ei, cuvantul arde de credinta, ca o candela niciodata stinsa. Acesti batrani frumosi coplesesc lumea prin darurile lor. Astfel ca orice intalnire cu unul dintre ei devine de neuitat. Cel mai in varsta, parintele Adrian, este si cel mai aspru dintre toti. Insa asprimea sa nu trece de dojana parinteasca. In urma cu un an, pronia cereasca a facut sa ne mai bucuram si noi, o data, "pe viu", de cuvantul sau. Am ezitat sa scriem despre aceasta intalnire, temandu-ne ca nu vom putea reda nici pe departe ce am trait. Dar pana la urma, ne-am zis ca bucuria nu mai e bucurie, daca nu e impartasita cu altii.
Lectia de credinta
Pe dinafara pare mai zvelta, dar inauntru, biserica e pe jumatate garbovita de vreme, pe jumatate parca incovoiata ocrotitor peste batranul preot. Un abur de lumina, strecurat printr-un ochi de geam, mai degraba ascunde chipul parintelui, care sade in strana din dreapta. De jur-imprejur, crestini incremeniti, ca elevii in banci, dinaintea unui dascal sever. Barbati incheiati pana la ultimul nasture, femei cu baticuri si fuste lungi nu-si muta ochii de la duhovnic. Nu li se aude nici respiratia. Picturile naive de pe pereti sunt mai neastamparate decat oamenii care il inconjoara pe preot.
E o duminica obisnuita de vara, dupa Sfanta Liturghie, la Schitul Locurele, intr-o padure deasupra Manastirii Lainici. Si pentru ca parintele Adrian Fageteanu se simte ceva mai bine, sta de taina cu credinciosii care au urcat muntele pentru sfintia sa. Rar mai primeste la chilie, din pricina neputintelor sale trupesti. Dar ii place sa stea de vorba cu mai multi odata. Totul urmeaza un tipic.
O tanara citeste din Evanghelie, clar, fara graba, cu intonatie, semn ca nu e prima data cand are aceasta sarcina. La doua, trei fraze, parintele Adrian o opreste protocolar: "Imi dati voie sa va explic?". Intrebarea e mai degraba o introducere politicoasa decat o interogatie care asteapta vreun raspuns. Totusi, cativa crestini, intr-un cor grabit, incuviinteaza de fiecare data cu aceleasi cuvinte: "Da, parinte". Si parintele talmaceste spusele evanghelistului, cu glasul sau usor metalic, aparent istovit, care deodata se ridica intr-o puternica bataie de aripi, infiorand aerul si inlemnindu-i si mai tare pe credinciosi. Ca niste radacini care cauta lumina, vorbele sale cresc intr-o impletitura halucinanta de istorii personale, pilde de Pateric si interpretari surprinzatoare ale Scripturii. La un moment dat, parintele se opreste brusc, ca in fata unei vedenii negre. Intreaba din nou, putin schimbat: "Imi dati voie sa va ajut?", cu ochii (parintele e aproape orb) atintiti catre o femeie imbrobodita, asezata la doi metri in fata sa, pe un scaun, picior peste picior. "In biserica nu se sta picior peste picior", spune aspru. Tace scurt si continua: "Desi sunt orb, vad toate acestea. Sunt dator sa va invat toate acestea, nu o fac de dragul observatiei". Supararea nu trece pe chipul sau bland. Parintele revine, apoi, la povestea sa: "Tata m-a intrebat odata: "Mai, Alexandre - ca asta era numele meu inainte de calugarie -, pe cine iubesti cel mai mult?". Iar eu i-am spus ca il iubesc pe taran. Tata a fost uimit: "Dar ce ti-a dat tie taranul?". "Nu mi-a dat, dar el munceste din zori si pana-n noapte si nimeni nu tine cu el, nimeni nu-i face dreptate" - i-am zis. Tata mi-a spus atunci ca trebuie sa ma fac avocat, ca sa-l apar pe taran. Si asa am facut". Si parintele continua sa vorbeasca despre credinta taranului roman si despre frumusetea si bunatatea sa.
Iarna sufletelor
Cu un gest scurt, isi indeamna apoi ucenica sa citeasca mai departe. "Rugati-va sa nu fie fuga voastra iarna, nici sambata", glasuieste femeia. Parintele explica: "Nu e vorba de iarna ca anotimp, ci despre vremea cand dragostea crestina se va raci. Va fi atunci un alt fel de iarna peste oameni, un ger cumplit in suflete. Crestinii nu se vor mai iubi ca fratii, ci se vor vinde, se vor uri si se vor ucide". Si iarasi femeia: "Caci va fi atunci stramtorare mare, cum n-a fost de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi...". "Stramtorare inseamna prigoana, chinuri multe... Pe timpul imparatilor romani, cel mai mare chin era sa despici omul in doua de viu. Dar va fi mai rau decat atat, pentru ca vor fi rupte in doua sufletele" - spune parintele, ca unul care a vazut iadul pe pamant. Isi lasa capul in jos, ingandurat, iar femeia citeste: "Indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va intuneca, luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui".
"Se vor zgudui mai mult decat la rastignirea Mantuitorului" - subliniaza parintele Adrian. "Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului".
"Adica, sfanta cruce. Cine poate sa-mi spuna ce intelege prin cruce?" - intreaba, deodata, duhovnicul. Tacere. Crestinii nu stiu daca trebuie intr-adevar sa raspunda sau e vreo voluta oratorica a parintelui. Parintele Adrian curma linistea cu glas ascutit, care creste treptat in sonoritate: "Ce intelegeti prin cuvantul cruce? Ce intelegeti dumneavoastra prin cuvantul cruce? Nimeni nu intelege nimic?". Asprimea se topeste in bunavointa. Se dezleaga vreo doua limbi: "Altarul rastignirii lui Hristos", spune unul. "Arma impotriva diavolului", indrazneste altul. "Biruinta...", se mai aude timid. Cu o voce mai joasa, aproape tandra, parintele Adrian isi duce mai departe rolul de invatator: "Imi permiteti sa va explic?". Si reia episodul in care, inaintea unei batalii decisive, Dumnezeu i-a aratat imparatului Constantin cel Mare crucea pe cer, spunandu-i ca aceasta este biruitoare. "Apusenii sustin ca Dumnezeu a zis: "Sub acest semn vei invinge!" Noi, ortodocsii, credem ca a spus: "Intru aceasta vei invinge!". Caci prin jertfa biruiesti, nu prin semn. Numai jertfa lui Hristos ne-a mantuit, nu crucea de talhari pe care a fost omorat, nu lemnul asezat in forma de cruce", arata parintele Adrian.
Sa nu fii egoist in rugaciune
Incalzit de amintirea acestei jertfe rascumparatoare, parintele vorbeste indelung, cu poticniri - poate de lacrimi macinate in sine, poate de teama care trebuie sa te insoteasca atunci cand incerci sa deslusesti Cuvantul -, despre cruce. "Nu exista cruce, decat aceea cu bratele egale. E-ga-le! Caci crucea este simbol al desavarsirii, se incadreaza in cerc, care n-are inceput si nici sfarsit - deci e simbolul vesniciei. Cand verticala crucii e mai lunga, este doar pentru ca noi sa avem de ce-o tine".
Ca si cum n-ar fi sigur ca am inteles, cere un voluntar dintre credinciosi, pentru a exemplifica. Dupa un moment de stinghereala, se ofera un tanar inginer. Preotul il duce in fata altarului si se inchina impreuna: "In numele Tatalui" - cele trei degete inmanunchiate ating fruntea, "Al Fiului" - mana coboara pana in capul pieptului, "Si-al Sfantului Duh" - traseaza orizontala crucii de la un umar la celalalt, apoi, cu mana pe langa corp, "Amin!". E multumit de inchinaciunea tanarului: "Foarte bine". "Unii pun: "Al Fiului" mai jos de coaste, si-i mare greseala. Tatal ceresc a spus Evei: "Vei naste pe Cel ce va zdrobi capul sarpelui". Dar Eva nu-i facuta la buric, nici mai jos, ci din coasta lui Adam. De aceea, mana trebuie sa coboare numai pana unde se termina sternul cand spunem "Al Fiului". Invatati-i si pe copiii, si pe vecinii, si pe colegii dumneavoastra, cum se face crucea crestina" - ne indeamna.
Parintele se intoarce in scaunul sau si o lasa pe ucenica sa citeasca mai departe despre cum va fi a doua venire a lui Hristos. Un nou prilej pentru batranul duhovnic de a ne invata cum sa ne pregatim pentru Judecata de Apoi, prin curatirea sufletului. "Sa fim buni cu aproapele, sa nu fim lacomi, sa impartim cu cei mai nevoiasi tot ce ne da Dumnezeu. Sa-i dai celui flamand sa manance, celui gol de imbracat... Sau daca nu ai de unde, macar sa-l mangai cu vorba. Si daca nici de aceasta nu ne invrednicim, macar sa ne rugam pentru aproapele: "Doamne, eu nu pot sa-l ajut, ajuta-l Tu!". Rugaciunea n-o faci numai pentru tine...".
Parintele Adrian isi aminteste ca in temnita Aiudului, pe unde a patimit si el din pricina comunistilor, l-a auzit pe un camarad rugandu-se numai pentru sine. "Eram inghesuiti vreo 30 de insi intr-o camera mica, in paturi de fier suprapuse. Si erau cu noi doi oameni cu acelasi nume: Popescu Victor. Unul dintre ei s-a rugat intr-o seara: "Doamne, fie-ti mila, ma asteapta familia, trebuie sa ma intorc acasa, sa o ajut. Ai grija de mine, scapa-ma din inchisoare. Dar Doamne, eu sunt Popescu Victor din patul de jos, nu cel din patul de sus"".
Asistenta rade usor. "Mantuitorul zice clar: cine vrea sa-si salveze sufletul sau il va pierde, numai cine isi va da sufletul sau pentru altii, acela se va mantui".
Parintele ii mai ingaduie cititoarei cateva pasaje si apoi ii multumeste. In timp ce ne pregatim sa luam binecuvantare de la Sfintia Sa, parintele ne rezuma intreaga lectie:
"Copil fiind, am intrebat-o pe mama mea: la ce spui mata cer? Cateodata spui ca s-a ridicat soarele pe cer, alta data spui ca Dumnezeu este in cer. Care-i adevarul? Mi-a raspuns: "Cerul e acolo unde se face voia lui Dumnezeu"".
O viata de jertfa
Alexandru Fageteanu s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in Deleni - Cernauti (Bucovina de nord). A urmat Facultatea de Drept din Cernauti, pe care a absolvit-o in anul 1934. In urmatorii sapte ani a fost comisar de politie in Falticeni, iar apoi seful biroului local al Sigurantei. Era un politist bun si dur. Cariera sa de pana atunci nu prevedea prin nimic intorsatura pe care i-o va lua viata.
Printr-un complex de imprejurari, in februarie 1941, a fost condamnat abuziv la inchisoare, pentru participare la "rebeliunea legionara", desi nu era inscris in Miscarea Legionara si nici nu s-a razvratit. Ceva mai tarziu, generalul Ion Antonescu, conducatorul statului, a dat ordin sa fie eliberati din inchisoare toti detinutii politici care vor sa mearga pe front in linia intai. Alexandru Fageteanu s-a inrolat si a cazut ranit grav la Stalingrad. A scapat printr-o minune divina. Pe cand zacea aproape mort, a fagaduit ca daca va supravietui i se va darui cu totul lui Dumnezeu. In 1943, s-a calugarit la Putna, sub numele de Adrian. A urmat Facultatea de Teologie din Cernauti. In 1947, s-a inscris la Facultatea de Filosofie din Bucuresti si s-a mutat la Manastirea Antim, unde a facut parte din "Rugul Aprins" - asociatie cultural-duhovniceasca animata de ziaristul Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil de mai tarziu). Dupa interzicerea "Rugului Aprins", s-a retras la Manastirea Govora si apoi la Crasna, alaturi de Sandu Tudor. Au fost arestati amandoi in 1950, sub acuzatia ca organizeaza o rezistenta anticomunista. Condamnat la opt ani de temnita grea, la recurs i s-a diminuat pedeapsa. A suferit in inchisorile de la Fagaras, Jilava, Canal si Aiud. Eliberat in 1956, a mers la manastirea Lainici si apoi la Slatina, de unde a fost din nou arestat, in februarie 1958, cu lotul "Rugul Aprins". In 1959, a fost condamnat la 20 de ani de munca silnica. Dupa 1964, cand a fost eliberat, cu decretul de amnistie generala, a trecut prin mai multe manastiri, ramanand mai multi la Lainici, in Gorj, si la Antim. In anul 2003, batran si bolnav, a urcat in munte, la Locurele - Gorj, unde inca se nevoieste.
Cuvinte de folos de la Parintele Adrian
Infranarea
Infranarea si puterea rugaciunii le sunt date tuturor oamenilor. Daca vrem sa ne infranam trupul de la cele necurate si daca vrem sa ne rugam, nu exista "nu pot".
Rugaciunea
Oamenii il cauta pe Dumnezeu numai la necaz, greutati si suferinte. Dumnezeu ne-a spus: "Nu va puneti nadejdea in oameni", si noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Ii sfatuiesc pe toti crestinii sa nu uite de rugaciune nici cand le este bine. Si sa nu puna pe altii sa se roage pentru ei. Sa se roage ei insisi.
Ascultare
In manastire, cel mai greu este de indeplinit ascultarea. In lume, tot ascultarea este cea mai grea, dar ascultarea de Dumnezeu. Ascultarea si implinirea cuvantului Lui. Sa urmam pilda Maicii Domnului, care a spus: "Fie mie dupa cuvantul tau!".
Rostul nostru
Chiar si unii crestini ma intreaba care este rostul vietii noastre. N-avem nici o indoiala. Mantuitorul a spus clar: "Cautati imparatia cerurilor", adica mantuirea.
Mantuire
Numai cei care au capacitatea de a se jertfi pentru ceilalti se mantuiesc.
Duhovnicul
Se vorbeste de mari duhovnici. Duhovnicul, indiferent de pregatirea lui scolara, nu are nici o putere daca nu o primeste de sus.
Marxism
Inainte de venirea comunismului, romanii erau mai credinciosi. Marxismul a reusit sa-l desparta pe om de Dumnezeu. Chiar si multi dintre cei care nu credeau sau nu erau de acord cu marxismul au fost zdruncinati in credinta. Iar cei nascuti in comunism au fost cel mai mult distrusi sufleteste.
Atei
Ateii nu-si dau seama ca sunt nefericiti fara Dumnezeu. Un ateu este ca un paralizat care nu mai simte durerea.
Rugul aprins
Am facut parte din miscarea "Rugul Aprins"; am fost un fel de mana dreapta a parintelui Daniil, fost Sandu Tudor. Pe mine ma punea sa organizez cate o retragere dupa model athonit. Si am facut retrageri din acestea la Manastirea Crasna si la Manastirea Govora. Eram acolo cu multi oameni deosebiti; ne-au arestat sub acuzatia ca aveam "activitate intensa contra clasei muncitoare". Noi doar ne rugam. Ne interesa apararea ortodoxiei. Pe Parintele Daniil l-am reintalnit la Aiud, apoi a fost omorat in bataie.
Temnita
In inchisoare m-am simtit cel mai aproape de Dumnezeu. Cand simti ca toti te urasc, toti te lovesc, toti doresc distrugerea ta, doar atunci poti pretui iubirea lui Dumnezeu. El niciodata nu te paraseste.
Erezie
Acum a aparut una dintre cele mai mari erezii, lumea este dezorientata, crede mai degraba in semne decat in Biserica, mai mult in semne care falsifica adevarul, decat in adevarul dat de Mantuitorul. Un credincios n-are nevoie de semne. Singura nadejde trebuie sa o avem numai si numai in bunul Dumnezeu. Deci sa nu ne facem noi planuri despre cum sa ne scapam. Dumnezeu are grija de toti cei care cred in El si care nadajduiesc in El si care-L cheama.