Oricat de mult ai citi despre Sarmizegetusa Regia si oricat de des te-ai duce sa o vizitezi, nu ai cum sa ii patrunzi toate misterele. Nici dupa ani multi, poate nici intr-o viata. Am fost de-atatea ori in capitala dacilor, cu cartile sub brat, incercand sa inteleg, din umbrele ruinelor, cum arata acel loc acum doua mii de ani. De multe ori am tras cu urechea la comentariile turistilor - adesea exaltate, dar prea arareori documentate. Am urmarit grupurile de "vindecatori" ce se urcau pe monumente incercand sa capteze cine stie ce energii, dar si pe cele de copii jucandu-se de-a "dacii si romanii", adusi de profesorii lor la o lectie de istorie pe viu. Si, in atatea dati cand ajungeam, fie la rasaritul soarelui, fie pe nameti inalti, fie pe ceturi dese, cand turistii nu se aventurau in cetate, am ascultat tacerea locului, privind pietrele ravasite de trecerea romanilor, a timpului si a vizitatorilor moderni. In vara aceasta insa am vrut sa ii ascult pe cei mai indreptatiti sa vorbeasca despre Sarmizegetusa Regia: profesionistii. E vorba de arheologii care, de multi ani de zile, scot de sub pamant cetatea, bucatica cu bucatica.
Scoala clujeana de arheologie
E amiaza unei zile calde de august, iar la poarta de vest a cetatii e vanzoleala mare si multe masini: turistii vin in concediu in numar tot mai mare la Sarmizegetusa. De data aceasta, renunt la traseul obisnuit spre incinta sacra si urc pe langa zid, printre brusturii care inghit cararea, urmarind insiruirea parca fara capat a pietrelor. Monotonia lor e sparta, din loc in loc, de cate un bloc prabusit din zid, lasand sa se vada umplutura celebrului "murus dacicus". "Cozile de randunica" sapate in calcar adapostesc, in zonele mai expuse la soare, soparle iuti, ce tasnesc la orice fosnet. Deasupra, peste ultimul sir de pietre, urzicile inchipuiesc un covor rarefiat si dusmanos. In dreapta zidului, in padure, nu departe de poarta de est, se aud vocile studentilor la arheologie, parca mai mult soptite, sau poate atenuate de vegetatia deasa. Trei baieti se afla intr-o groapa pana la brau, preocupati de ceva ce pare sa se afle pe fundul sapaturii. Sus, pe marginea gropii, la intervale egale, se vad gramajoare de cioburi si alte obiecte marunte. La cativa metri mai incolo, alt grup de studenti tocmai astupa o alta groapa. E sfarsit de campanie si se pregatesc sa-si incheie activitatea si sa se intoarca la Cluj, dupa trei saptamani de practica. Undeva, in marginea luminisului dintre fagi, un barbat avand probabil nu mult peste 40 de ani ii supravegheaza atent, indrumandu-i cu glas calm. Este profesorul lor, noul sef al santierului arheologic de la Gradistea Muncelului, conf. dr. Gelu Florea.
Pe profesorul Gelu Florea il stiam doar din carti. Obisnuita cu figurile mult mai "razboinice" ale arheologilor bucuresteni, intalnirea cu el mi-a readus in minte serenitatea si farmecul vietii universitare clujene, din care gustasem si eu candva. Deschis, zambitor, gata sa raspunda la toate intrebarile cu calm si caldura, profesorul Florea intruchipeaza figura magistrului autentic. Acum este si sef al Catedrei de Istorie Veche si Arheologie din cadrul Facultatii de Istorie si Filosofie a universitatii clujene.
Clujul a fost intotdeauna renumit pentru scoala sa de arheologie. Cetatile dacice din Muntii Orastiei au fost de la inceput in grija lor, si chiar daca au existat perioade grele, traditia nu s-a pierdut. Astazi exista o echipa puternica de cercetatori la Muzeul National de Istorie al Transilvaniei, o a doua la Institutul de Arheologie si Istoria Artei al Academiei, iar varful de lance il reprezinta catedra condusa de profesorul Gelu Florea, care are o sectie speciala de arheologie, prima si probabil singura din tara, completata de programe de masterat si doctorat in arheologie. In plus, in cadrul facultatii functioneaza si un institut de cercetare axat pe arheologia si istoria tracilor si a daco-getilor, "Institutul de Protoistorie si Preistorie". Cei ce vor sa studieze serios arheologie vin la Cluj. Cu atat mai mult, cei ce vor sa studieze arheologie dacica. Si vin tineri din toata tara, de la moldoveni pana la bucuresteni get-beget. De ce Clujul este "inima" arheologiei dacice? Poate pentru ca e mai aproape de locurile in care dacii au creat ce au stiut mai frumos si mai valoros. Poate pentru ca e o chemare a pamantului aceluia, a muntilor ziditi si a raurilor care ii strabat, pe care cei aflati in centre universitare mai indepartate o aud mai greu. Cei de la Cluj au auzit-o si i-au raspuns cum nu au mai facut-o altii.
Viitorul Sarmizegetusei
"Multi turisti ne iau la rost ca inca nu am terminat de sapat, ca nu aducem o armata de oameni sa terminam totul intr-un an", imi povesteste noul sef al Sarmizegetusei. E adevarat, cei mai multi cred ca Sarmizegetusa este doar ceea ce vad intre zidurile cetatii. Insa ea se intinde pe un ax de aproape 4 kilometri, de la confluenta celor doua vai - Valea Alba si Valea Godeanului - pana inspre punctul numit "Caprareata". Arheologia nu se face cu buldozerul, ci pe bucati mici, intensiv, nu extensiv. Uneori, ceea ce se descopera azi se desluseste abia peste 2-3 ani sau chiar mai mult, cand se coreleaza cu ce se descopera atunci. E o munca de mare migala si raspundere, care se desfasoara pe parcursul intregului an, caci arheologie nu inseamna doar sa scoti vestigii din pamant, ci mai ales sa le interpretezi. "Unele cetati au avut mai mult noroc decat altele", continua profesorul. "La cetatea Blidaru, putem considera sapaturile incheiate, desi intotdeauna se mai poate face ceva. La Costesti sunt aproape incheiate, mai e de sapat putin. La Piatra Rosie insa s-a sapat doar timp de trei luni in anul 1949 si inca doua saptamani in 2005. Sarmizegetusa Regia e cercetata nu mai mult de 10%. Inca 200 de ani se mai poate sapa aici". Interlocutorul meu este genul de carturar ardelean modest si discret, parca din alt veac, desi bine conectat la tot ce e nou, si pe care nu ti-l poti imagina batandu-se cu pumnul in piept. Il intreb ce schimbari aduce fata de inaintasul sau, profesorul Ioan Glodariu, si imi spune ca nimic fundamental, poate doar mai multa energie. Dar aflu, apoi, ca au inceput colaborarile cu universitati din strainatate, in primul rand cu Cambridge, ca se pregatesc brosuri pentru informarea turistilor, ca se lucreaza intens la un site de internet dedicat Sarmizegetusei, ca se pregateste o carte cu rezultatele sapaturilor din ultimii ani si, cat de curand, se va face un panotaj modern la toate cetatile dacice, de nivel european, cu panouri in patru limbi, proiect finantat de firma Artex.
O plimbare cu Gelu Florea prin spatiul ceremonial al Sarmizegetusei e ca o vraja, caci inseamna aproape o intoarcere in timp. Imi povesteste despre originalitatea civilizatiei dacice, despre templele care nu prea seamana cu cele greco-romane, ci sunt o creatie a dacilor, cu unele elemente care trimit oarecum spre Egipt si Persepolis, despre cum dacii au asimilat influente din mai multe parti, dar ceea ce au creat este unic. Despre aceste cetati din munti, care au aparut simultan cu aglomerarile urbane ale celtilor, fara sa fi fost neaparat influentate de ele: pur si simplu la acea vreme s-a ajuns in Europa la o maturitate, dupa un sir lung de acumulari. Apoi imi povesteste despre drumul pavat care strabatea cetatea de la poarta de vest pana in incinta sacra, si care acum e dezvelit foarte putin: ar putea fi scos la lumina in intregime si acoperit cu o galerie de lemn, asa cum era in vrema dacilor. "Va dati seama cum ar arata?". Chipul i se lumineaza tot mai mult si ochii ii stralucesc, dar glasul ii e la fel de calm. Ar trebui refacut si zidul de terasa, care venea pana deasupra soarelui de andezit si care avea vreo sase metri inaltime, iar privelistea incintei sacre s-ar modifica semnificativ. Sub vorbele sale, spatiul in care ma plimb pare sa se intregeasca bucata cu bucata, crescand parca inapoi din propriile-i ruine. "Trebuie creata o alee imprejmuita in jurul marelui sanctuar circular, ca sa nu mai intre turistii in el, apoi soarele de andezit trebuie refacut tot, cu andezit, nu cu beton, cum e acum, trebuie ingradit cu o balustrada si acoperit, trebuie amenajata si poarta de vest"... Multe s-ar putea face, iar Sarmizegetusa ar putea arata spectaculos, asa cum merita. Imaginea cetatii reconstituite se afla deocamdata doar in mintea profesorului, dar sper sa devina realitate cat mai curand. La intrebarea de ce nu s-a facut pana acum nimic din toate astea, raspunsul nu e dificil: pentru ca cetatile nu se aflau in administrarea nimanui. Abia acum s-a alcatuit o comisie interministeriala si se va decide cine le va administra, iar sanse destul de mari le are Consiliul Judetean Hunedoara. Lucrurile incep sa se miste, betoanele care au zacut ani de zile in incinta sacra au disparut, Directia de Cultura e permanent in alerta, Administratia Parcului Gradistea Muncelului-Cioclovina pune si ea umarul. In sfarsit, cat de curand, cetatile dacice vor fi scoase din fondul forestier, pentru ca fagii ce au crescut peste vestigii sa poata fi dezafectati si arheologii sa sape acolo unde considera ei ca e necesar, nu acolo unde gasesc un coltisor liber. Bani nu sunt niciodata pentru cultura, dar cand atata energie se pune in miscare, cu siguranta se vor gasi si solutii de finantare. Vestile sunt din ce in ce mai bune din toate directiile si nu cred ca e o coincidenta faptul ca Gelu Florea a preluat tocmai acum conducerea santierului arheologic: a venit momentul sa se schimbe ceva la Sarmizegetusa, iar acest moment necesita oameni pe masura.
Cea mai frumoasa meserie din lume
Studentii au pauza si se intorc de la sapatura, osteniti si ciupiti de tantari, cu uneltele in spinare. Tabara lor este chiar intre sanctuare - aproape 20 de corturi multicolore care iti iau ochii de cum intri in incinta sacra. Unii turisti sunt revoltati de imaginea care li se ofera. "Am pus acolo tabara pentru ca era singurul loc in care nu cad copaci care sa-mi omoare studentii", imi explica profesorul lor. Raman fara grai pentru cateva secunde. La poarta de vest e mlastina si cad copaci, iar alte posibilitati de campare nu exista in apropiere, fiind doar padure. Studentii stau trei saptamani in corturi, fara apa calda, fara curent electric, fara un minimum de confort. Se spala la un izvor, dorm pe pamant, suporta ploaia si arsita. Anul acesta, doi dintre ei au fost spitalizati, din pricina conditiilor precare din tabara. Nici arheologii nu stau mai bine, micul adapost din lemn in care dorm oferind conditii de Ev Mediu. Aprovizionarea e dificila, masini de teren nu au, iar drumul este in continuare prost. Din putinii bani pe care i-au primit de la Ministerul Culturii isi pot prepara o masa calda in fiecare zi, dar cheltuielile cu masa ajung cam la 6 lei pe zi de persoana. De sapat sapa tot studentii, pentru ca sunt mai interesati si mai atenti, iar satenii cer oricum prea mult pentru ziua de munca si nici nu sunt multi doritori, caci zona s-a depopulat. Nu beneficiaza de protectie nici arheologii, nici munca lor, si s-a intamplat chiar zilele trecute ca niste turisti sa dea buzna peste ei si sa-i trateze cu injuraturi. Cam astea sunt conditiile in care muncesc arheologii intr-unul din cele mai importante situri arheologice din Europa, in capitala Daciei preromane. Si totusi, studentii au entuziasm si fac sacrificii, sperand ca viitorul va fi de partea lor, caci pentru ei, arheologia e cea mai frumoasa meserie din lume. Anul acesta chiar au inceput sa se simta unele schimbari. Un deputat local le-a facut cadou un grup electrogen, deci au avut lumina. Pana la anul, vor avea o cabana de 60 de locuri, in care vor sta omeneste.
Tinerii au mereu ceva de facut, si in pauza, si dupa program. Aplecata deasupra unor gramajoare de cioburi, pe care tocmai le-a spalat de pamant, studenta in anul I Iulia Petrariu le pune etichete si le aranjeaza cu grija. E o fata frumoasa si delicata, cu parul aranjat cu carare pe mijloc si prins la spate, parca abia coborata de pe Columna lui Traian, dintr-un grup de femei dace. O pasioneaza istoria antica de cand era in clasa a patra, si a venit la Cluj tocmai de la Campulung Moldovenesc, ca sa faca arheologie dacica. O intreb cum de s-a hotarat sa se ocupe de daci si nu de romani, greci sau migratori. "Pentru ca mai e mult de aflat despre civilizatia dacilor. Grecii si romanii sunt mai bine cunoscuti. Si este o civilizatie foarte interesanta, daca pot folosi acest cuvant. E necesar sa fie scoasa la iveala". Iulia vorbeste incet, mai mult soptit, parca temandu-se sa nu tulbure somnul cine stie carui duh stravechi adormit printre pietrele cetatii. "Pentru mine e un mare privilegiu sa pot sapa aici, la Sarmizegetusa. E greu, conditiile sunt dificile, in plus eu nu prea am practicat sport si munca aici te oboseste, dar satisfactiile sunt mari." O intereseaza mai cu seama religia dacilor si scrierea lor, semnele pe care le-au lasat dacii pe pietrele din zidul cetatii, dar deocamdata e in perioada de acumulare de informatii. "Pot sa spun ca am o inalta consideratie pentru tot ce s-a creat aici. Nu mi se pare de-ajuns sa-i compari pe daci cu romanii si cu grecii. Era o civilizatie foarte bogata in gandire". In trei saptamani de santier, Iulia a invatat multe, de la cum se traseaza o sectiune, pana la cum se inchide si ce se intampla inauntru in acest timp. Desi e obosita, pe chipul ei se vede satisfactia celui care stie ca deslusind tainele trecutului poate descoperi sensul unui prezent, care multora le scapa.
Dacii, metalurgii Europei
Cele mai albe tample din intreaga echipa de arheologi le are dr. Eugen Iaroslavschi, seful Sectiei de Arheologie din cadrul Muzeului de Istorie Nationala al Transilvaniei din Cluj Napoca. Sapa la Sarmizegetusa Regia din 1969, an de an, si este legendar prin lucrarile sale despre metalurgia fierului la daci. E un om deschis, energic si hatru, atasat de studenti, pedagog si povestitor plin de farmec. Alt ardelean pe care ai sta sa-l asculti cu orele. Are in fata o bucata de fier brut, numita in termeni arheologici "lupa", o "mamaliga ruginie" cum ii spune cu umor, in greutate de 15 kg, scoasa de curand din pamant. Prima intrebare pe care i-o adresez este daca civilizatia dacilor era, intr-adevar, inferioara celei greco-romane sau altor civilizatii asa-zis "barbare", asa acum scrie in unele carti. "Vedeti, eu ii iubesc pe daci in asa hal, ca ma revolt cand ii aud pe unii ca spun asa ceva", imi raspunde arheologul, iar in vocea lui se simte, intr-adevar, atasamentul pentru lumea aceasta fascinanta a dacilor. "Nu era cu nimic inferioara celei din lumea clasica greco-romana. Am studiat civilizatia dacilor sub diverse aspecte si nu este inferioara nici in ce priveste tehnica de producere a uneltelor, nici, de pilda, in cea a abordarii problemelor internationale ale epocii. Dacii erau foarte priceputi. Faceau la fel de bune arme ca romanii sau grecii, faceau la fel de bine comert ca si ei, din confruntari nu au iesit intotdeauna prost - evident, in final a castigat cel ce avea forta mai mare". Vocea povestitorului devine aproape incantatorie, iar in jurul mesei saracacioase, de lemn, se strange tot mai multa lume, si ne trezim in mijlocul unui curs inedit despre daci. "Dacii au fost foarte strans legati de ceea ce-i inconjura. Eu va spun ca atunci cand pun in balanta realizarile dacilor cu ale altor neamuri, imi dau seama ca Dacia era foarte armonios incadrata in schimbul de valori al Antichitatii. Chiar daca nu erau mai puternici decat unii vecini de-ai lor, ei au stiut sa-i cantareasca pe acestia, sa vada ce este mai bun in lumea greceasca sau elenistica, in lumea celtica sau romana, si din trei optiuni au stiut sa aleaga ce li se potrivea, ceea ce era mai bun pentru ei. Uitati, suntem aicea in fata unei marturii de metalurgie: n-au facut nici ca celtii, desi au imprumutat cate ceva de la ei, n-au facut nici ca romanii, desi s-au inspirat fara indoiala de la ei, au avut si mesteri romani pe care i-au platit, pe care i-au angajat sa lucreze pentru ei. In acest fel, si-au creat o anume originalitate, inspirandu-se din ceea ce era superior in civilizatiile antice".
Dacii nu au invatat prelucrarea fierului de la celti, asa cum spun cele mai multe manuale. Metalurgia pe acest teritoriu era dezvoltata de timpuriu, iar cata vreme au existat buni meseriasi care sa prelucreze cuprul si bronzul, era normal sa se descurce singuri si in prelucrarea fierului, chiar daca tehnologia era diferita. "In prelucrarea fierului, aportul civilizatiilor vecine nu este decisiv. Uitati, lupa asta de fier. Dacii obtineau aceste lupe in cuptoarele lor de forja, prin reducere, iar fierul continut are o puritate de 99,9%. Ceea ce este interesant este ca aceste lupe, mira sau nu, apar in Europa mult mai tarziu. Dacii formeaza, ca sa zic asa, un cap de serie. Nici o piesa nu este nicaieri datata mai timpuriu decat cele de la noi. Ele apar in alte parti mai tarziu, in epoca romana, apoi sunt in mediul scandinav, prin secolele XVIII-XIX, dar in total sunt vreo 36 in toata Europa, pentru intreg intervalul secolelor I-XIX. Iar noi avem numai la Sarmizegetusa, pentru perioada secolului I, vreo 500-1000 de bucati. (Am auzit ca cineva a dus la un moment dat un camion de astfel de lupe la fier vechi!) Ceilalti aveau metode diferite, care insa implicau o etapa intermediara, iar fierul care rezulta avea o puritate scazuta in comparatie cu cel dacic". Zona in care au aparut cetatile dacice este renumita pentru bogatia sa in fier, si nu e o intamplare ca acest loc a fost ales pentru a se construi capitala. "Motivul religios a fost foarte important in alegerea locului, dar si cel economic, aceasta bogatie a subsolului. Stiti ca aicea, la Sarmizegetusa, cum cobori la vale, s-au gasit 27 de nicovale de fier, unele de cate 50 de kg? Daca fiecare atelier are nevoie de o singura nicovala, inseamna ca in acest perimetru avem o adevarata zona siderurgica".
Turistii vin de multe ori cu o informatie precara si adesea sunt violenti, atat fata de arheologi, cat si fata de monumente. "Nu sunt pregatiti sa asculte, cei mai multi vin aici pregatiti sa-ti dea lectii. Ei stiu mai bine, ei au citit undeva, ei au auzit nu stiu ce. Daca ar veni, nu neaparat cu umilinta, dar macar curiosi...". O umbra de tristete se asterne pe chipul arheologului. "Vedeti, civilizatia dacilor nu este inteleasa in toate aspectele ei. Nu-s de vina doar oamenii. Nu este suficient inteleasa, pentru ca oamenii sunt deja cumva formati. Cinematografia, televizorul ne formeaza intr-un anume fel. E mai comod sa-ti extragi informatiile de la televizor, de exemplu. Nu poti sa ceri cuiva sa citeasca o carte, cand este mult mai simplu sa cauti pe internet. Eu regret tare mult ca tinerii nu mai citesc. Ce placuta era emotia lecturii, cand te simteai personaj in cartea aia, fie ca era de vitejie, fie ca era de dragoste, ca vedeti, mai plang si baietii...".
Zambeste nostalgic, si cred ca prin mintea sa se perinda imagini dragi, din anii in care a inceput sa iubeasca aceasta meserie. Totusi, nu este sceptic. Studentii or sa vina in continuare, entuziasm exista. Astazi se lucreaza mai eficient decat inainte, exista aparatura moderna, contactele cu cei din afara nu mai sunt o problema, valorificarea informatiei de santier este mai buna si mai rapida. Chiar daca este o meserie slab platita, arheologii vor avea de lucru de acum inainte, pentru ca astazi nimic nu se poate construi, fie ca e vorba de o cladire sau de o autostrada, pana nu se face descarcarea de sarcina arheologica. Astazi, rezultatele se vad mai greu, fata de perioada de dupa razboi, cand entuziasmul era foarte mare si pretentiile in domeniu mai scazute, iar Daicoviciu a stiut sa-si atraga finantatori, oameni cu bani. O suma consistenta, de pilda, a donat-o un general care a vrut sa ramana anonim. "Eu sunt sigur ca la un moment dat vor lua din nou amploare sapaturile. Daicoviciu si cei care l-au succedat au sapat marile monumente, dar s-au inventariat aici peste 200 de terase antropogene, dintre care au fost sapate probabil vreo 30". Deci, e posibil ca surprizele sa apara abia de acum incolo.
"Tot timpul vorbim de daci, crezand ca ei exista doar de la momentul in care Herodot ii mentioneaza ca atare. Pai ei sunt daci sau, daca vreti, indigeni, locuitori ai acestor meleaguri, cu mult timp inainte, dar izvoarele nenumindu-i astfel, nici noi nu ne permitem sa le spunem daci. Dar civilizatia neolitica de pe teritoriul carpatin, civilizatia extraordinara a epocii bronzului de pe teritoriul tarii noastre, in mod firesc au concurat spre ceea ce a fost apogeul civilizatiei indigenilor in secolul I. De acest lucru mi-ar placea ca turistii care vin aicea sa fie constienti. Nu dorim sa subliniem neaparat ce este senzational. Multi ziaristi vin grabiti si ne intreaba care e cel mai important lucru din lumea dacica. Sa fiu sincer, eu as ezita sa numesc unul, pentru ca sunt foarte multe".
Incantatoarea lectie de istorie se incheie dupa aproape doua ore. Ii invidiez, in sinea mea, pe tinerii aceia, pentru ca au parte de astfel de profesori si de o asemenea meserie. Cred ca, pentru ei, totul e important in lumea dacilor, caci ei si numai ei au privilegiul de a citi intr-un simplu ciob de oala povestea unei intregi lumi apuse.
Profesorul Gelu Florea ma conduce spre iesirea din cetate. Turistii care se invart prin incinta sacra par din departare niste mari pasari colorate, ce vin, se rotesc putin in jurul pietrelor, apoi pleaca, ramanand permanent in afara peisajului. El insa pare sa faca parte din priveliste, la fel ca siluetele gorunilor din marele sanctuar circular. Poate pentru ca paseste atat de neauzit printre vestigii, incat nu deranjeaza nici greierii din iarba, sau poate pentru ca, dupa atatia ani de complicitate cu acel loc, omul si locul au ajuns sa se inteleaga unul pe celalalt. Fara nici o indoiala, pentru Sarmizegetusa Regia vin vremuri bune.
Fotografiile autoarei