Cand intru in biserica manastirii parca il vad si acum, alb ca o statuie greaca, luminand prin stravezimea fetei coltisorul de biserica in care spovedea. Statea pe scaun mereu aplecat cu urechea spre credincios, ca o pasare atintita spre un adanc de apa, gata sa prinda orice suspin, orice soapta sau murmur care putea vadi indreptarea. Adasta asa ore in sir, ascultare pietrificata, neclintita de varsta si nici de orele tarzii din noapte. Ultimul credincios parasea biserica tarziu, mult dupa miezul noptii, uneori la ora 2 sau 3 dimineata. Atunci pleca si parintele, desi pe umerii sai apasau peste 80 de ierni si multi ani de inchisoare.
Spinarea sa, de om batran, nu l-a urmat insa mereu in ravna. Vesnic indoita spre ascultare, s-a frant! Din ea s-a smintit un disc, apoi parintele a paralizat si din acea paralizie s-a ridicat temporar, numai pentru a pleca la ceruri, in dimineata zilei de 14 septembrie 2002, chiar in timp ce in biserica se savarsea Liturghia praznicului Inaltarii Sfintei Cruci. A fost pomenit de doua ori la ectenii, o data ca staret al asezamantului, la vii, si apoi la morti, trecand spre cer in sunet de psalmodie. Am putea spune ca parintele Sofian a murit de pe urma scaunului de spovedanie, ca un mucenic fara sange care din dragoste de oameni nu si-a ascultat trupul bicisnic si neputincios, ci inima incalzita de har, ce nu imbatraneste niciodata. Dupa plecarea sa la cer, discutam cu arhimandritul Grigorie Babus, prietenul sau de o viata, care il "certa" uneori pe avva ca nu scurteaza sederile la spovedaniile nocturne. Smerit, parintele Sofian i-a raspuns ca nu e trist ca sunt multi la spovedit, trist ar fi daca nu ar mai veni nimeni sa se marturiseasca... Cuvintele acestea reprezinta, intr-un fel, crezul sau de o viata. Sanatatea, propria persoana, nu contau in ochii sai. Calugar din frageda copilarie, el s-a daruit total lui Dumnezeu, arzand ca o lumanare in altarul bisericii; a stiut doar de Hristos si de pastorirea credinciosilor.
Basarabeanul "exilat" in patria mama
Parintele Sofian a venit pe lume in anul 1912, in Basarabia, un pamant care a dat ortodoxiei romanesti multi alti mari duhovnici, dintre care am putea sa ii amintim pe parintii Roman Braga si Felix Dubneac, ambii apropiati ai sai. Despre plaiul natal, parintele vorbea cu drag; atunci cand auzea de Republica Moldova, intervenea brusc: "Nu exista un astfel de stat, Basarabia este pamant romanesc."
Parintii sai, tarani credinciosi, i-au dat la botez numele de Serghie. Nu se stiu multe despre copilaria sa, care a culminat cu intrarea in manastire, la Schitul Rughi, inca de la 14 ani. Dupa absolvirea unei scoli de cantareti va veni la Seminar la Manastirea Cernica, unde se va imprieteni cu Grigorie Babus, colegul sau de banca. "Ma ruga uneori sa ii citesc lectiile, pentru ca avea o problema la ochi, dar, desi eu i le citeam, el lua intotdeauna zece, iar eu sapte, opt", avea sa isi aminteasca parintele, ani mai tarziu. Dupa absolvirea seminarului, tanarul monah Sofian se intoarce in Basarabia, unde nu ramane mult. Anul 1940 reprezinta ocuparea tinutului sau natal de catre sovietici si refugierea multor calugari in tara. Parintele vine impreuna cu staretul sau si se aseaza la Manastirea Caldarusani, inscriindu-se la Academia de Belle Arte si apoi si la Facultatea de Teologie, devenind pictor, dar si cunoscator al Sfintilor Parinti. In teza de licenta avea sa scrie: "Dintr-un indemn tainic al inimii mele, de mult caut Fata Domnului. O caut pentru indeletnicirile mele de umil iconar, dar si pentru cerintele sufletului meu de crestin si monah".
Aceasta cautare avea sa isi afle implinirea in valvataile "Rugului" aprins la Bucuresti de Daniil (Sandu) Tudor si calauzit duhovniceste de parintele Ioan Kulighin, un umil preot celibatar, initiat in tinerete in tainele vietii isihaste, la Manastirea Optina din Rusia, si refugiat in Romania din calea bolsevicilor impreuna cu mitropolitul Nicolae al Rostovului, al carui duhovnic era. Parintele Ioan, "Strainul", cum avea sa fie supranumit blajinul rus cu parul blond si ochii albastri, era tare smerit. Cand a sosit la manastirea Cernica, in iuresul acela de oameni si bagaje al suitei mitropolitului, calugarii romani au uitat sa il cazeze. Avva nu a spus nimic, dar cand vladica l-a intrebat unde doarme, a raspuns senin ca isi gasise o banca in curtea manastirii. Daca de fervoarea intelectuala a miscarii "Rugul Aprins" de la Bucuresti sunt responsabili oameni de cultura (printre ei un Vasile Voiculescu, Ioan Marin Sadoveanu sau Alexandru Codin Mironescu), pentru profunzimea duhovniceasca, parintele Ioan Kulighin este de asezat la loc de cinste.
Parintele Sofian il gazduia noaptea in propria chilie, pe care o primise la Manastirea Antim, si astfel i-a devenit si ucenic. Atunci cand imi vorbea de rugaciunea lui Iisus, de felul in care ea trebuie rostita, de ispitele care il pandesc pe lucrator, parintele nu uita sa imi spuna ca asa invatase si el de la parintele Ioan. "Dansul avea rugaciunea neincetata, si se ruga oriunde si oricum, chiar si in somn", avea sa imi marturiseasca, atunci cand imi povestea de darul lacrimilor neincetate pe care "Strainul" le avea si pentru care purta la el un prosop cu care se stergea mereu, chiar si cand statea intins, pentru a se odihni. Din cand in cand, acesta trebuia stors, pentru ca plansul duhovnicesc il podidea napraznic, si biata carpa nu mai facea fata. Parintele Ioan traia in mijlocul "pustiei" citadine ca un sfant isihast si se bucura de harul dumnezeiesc la fel ca cei ce se insingureaza in desert. Cred ca aceasta experienta este responsabila si pentru tot destinul parintelui Sofian, care avea sa caute "fata lui Dumnezeu", ramanand in mijlocul lumii, mereu la dispozitia semenilor, si totusi departe de aceasta si de pacatele ei.
Temnita
Mitropolitul Bartolomeu Anania spunea despre parintele Sofian ca a fost unul dintre oamenii pe care inchisoarea nu si-a pus deloc amprenta. Cand imi povestea despre temnita, relatarile sale erau foarte sumare si aduceau, paradoxal, a viata de manastire. Intr-un interviu, avea sa spuna ca... s-a simtit bine acolo, pentru ca s-a putut interioriza, iar in altul declara, senin, ca in temnita a facut ce facea si in libertate - slujbe si rugaciuni! Faptura lui nu putea concepe raul, cred ca pur si simplu fiinta sa luminoasa nu il "procesa". Despre prigonitori spunea doar: "Ne-au luat si ... ne-au pazit vreo cativa ani". Nimic despre torturile pe care, cu sufletul la gura, asteptam sa mi le dezvaluie pentru a putea sa il incununez, cu o stupida ravna, cu aura de "marturisitor in viata".
Nimic mai nefiresc pentru parintele. Traind mereu cu lucrarea ne-judecarii, el nu numai ca isi ierta semenii, dar ii si iubea, stergand raul cu buretele. As indrazni, chiar, sa spun ca in inima lui nici nu incapea acel rau facut de oameni; asa cum nu l-am vazut niciodata mahnit de altceva decat de pacatele fiilor sai duhovnicesti, tot asa cred ca nici in inchisoare nu punea la inima vreo ocara sau bataie. De aceea, pentru dansul, nu cred ca au existat tortionari. Si vad aceasta memorie mult mai vie, mai cuprinzatoare de suflete si iradianta de bine, decat acel "te iert, dar nu te uit pentru ceea ce ai facut neamului meu", sub care multi si-au ascuns neputinta de a iubi pe deplin si senin.
La mai bine de 30 de ani dupa eliberarea din 1964, parintele avea sa scrie: "Aici, ca si in viata de celula, afara de ochii necrutatori ai temnicerilor, care ne urmareau plini de dusmanie, ne veghea zi si noapte Ochiul cel atoatevazator si inima plina de bunatate a Parintelui ceresc. De la El ne venea rabdarea si pacea care ne-au insotit de-a lungul celor mai bine de sase ani de inchisoare".
Smerenia - libertate si creatie
Iesit din inchisoare, parintele va picta, pe ziduri si pe oameni, chipul lui Hristos. Bisericile manastirilor Darvari si Radu Voda din Bucuresti, Agapia Veche din Moldova, Deir el Harf din Liban sau Hama si Horns din Siria vor iesi de sub penelul sau. Intr-o neincetata si framantata rugaciune, plin de ravna pentru Domnul si frumusetea lacaselor sale, parintele nu era niciodata suficient de multumit de ceea ce lasa in urma. Poate ca aceasta este explicatia tacerii sale care acopera decenii. Cu greu gasesti cuvinte ale sale sau articole. Nu a scris nici o carte, nu a editat volume de predici. Personalitatea sa duhovniceasca a crescut aproape in anonimat, la fel ca zugravii de odinioara, care nu se semnau pe fresca, pentru ca socoteau ca toate le-au primit de la Domnul. Cand i-am spus, odata, ca sunt chinuit de mandrie, parintele s-a mirat. "De haina de pe tine nu esti mandru? De buna seama ca nu. Doar e facuta de niste croitorese la fabrica. La fel si cu orice calitate pe care crezi ca o ai, sa stii ca e data tie de Domnul. Nu tu ai zamislit-o, ai primit-o in dar la nastere". Unei ucenice care se plangea ca cineva o insultase facand-o "proasta", avva i-a spus: "Nu esti nici proasta si nici desteapta. Esti asa cum te-a facut Dumnezeu. Iar oamenii nu au cum sa adauge sau sa stirbeasca ceva din tine. Asa ca nu ai de ce sa te superi".
Toata aceasta atitudine de viata era rodul lucrarii rugaciunii isihaste, caci parintele repeta necontenit rugaciunea lui Iisus, asa cum il invatase Ioan cel Strain. De altfel, acesta a fost dorul intregii sale vieti. La implinirea virstei de 80 de ani, mai multi tineri din ASCOR l-au intrebat ce isi doreste de la Domnul. Atunci parintele le-a povestit de o intamplare a Patericului, in care un monah viziteaza un pustnic, caruia ii spune ca oamenii sunt necajiti in lume, pentru ca nu ploua. Sihastrul i-a intrebat de ce nu se roaga, la care monahul a raspuns ca fac asta de mai mult timp. Atunci pustnicul si-a ridicat mainile la cer si din degete i-a iesit un suvoi de lumina. Imediat a inceput sa ploua. Apoi raspunsul parintelui a venit simplu si duios de smerit - "Acum, la 80 de ani, vreau sa invat sa ma rog!".
Prezenta unei taceri
Dupa o astfel de lectie, singura atitudine posibila era tacerea. O tacere pe care parintele nu o lasa suspendata, asa cum, uneori, intre noi oamenii se intampla adesea. Langa el nu aveai senzatia aceea sfarsita, pe care lipsa cuvintelor o sapa. La parintele ne-grairea facea mai mult decat o mie de cuvinte. De buna seama ca dansul stia de Sfatul Sfantului Isaac Sirul, care spune ca "tacerea e limba veacului ce va sa fie". Un veac in care avva se mutase deja discret. Si de acolo, din pregustarea imparatiei, se revarsa asupra ta, ca ucenic, o prezenta nepamanteana, o lumina nevazuta, care stralucea undeva, adanc, descoperindu-te asa cum esti. Niciodata, nici o clipa din rugaciune, nu m-a descoperit asa nevolnic precum a facut-o parintele. Pentru ca el nu propovaduia smerenia, ci o impartea darnic, stiind ca ea singura poate linisti sufletul.
Poate ca din aceasta pricina, putini pot spune ca parintele a facut minuni. Era atat de discret in viata de zi cu zi, incat cred ca si daca ar fi inviat un mort, nu ar fi aflat nimeni ca el este autorul. Persoana sa este asemenea unui film negativ, in care ghicesti trasaturile privind fundalul. Figura in sine se lasa doar ghicita, e ca un abur fin care te invaluie, ca o mireasma discreta de care iti dai seama doar dupa ce a trecut. Sfintii, in fond, nu sunt prezente evidente. Diavolul singur este cel care inspaimanta si se vesteste cu surle si trambite, incercand sa impresioneze, sa incante. Parintele era strain de toate acestea. Chiar si atunci cand il intrebam ceva zabovea mult in tacere, parca nu s-ar fi socotit vrednic sa imi dea sfat. Apoi rostea cateva cuvinte sfioase, de care te rusinai. Era imposibil sa il contrazici, nu pentru ca nu lasa loc de asa ceva, ci dimpotriva, parca astepta sa ii spui ca nu are dreptate pentru a rasufla usurat, soptind in sine - "Stiam eu!". Or, tocmai aceasta negare continua in care isi cladea raspunsul te bloca. Cuvinte sale erau absolute pentru mii de oameni, dar pentru sine nu reprezentau mai nimic! Daca la spovedanie parea ca te clatini si nu primesti ceea ce iti spunea, parintele intervenea spasit, parca cerandu-si iertare, si te sfatuia sa cauti pe altcineva care te-ar putea zidi in Hristos, spunand ca iti da binecuvantare sa mergi la alt duhovnic. Daca il intrebam despre un sfat al unui sfant, era contrariat: "Cum poti sa ma intrebi pe mine de cuvantul unui sfant? Poti doar sa il implinesti". Odata, in chilie, dupa o lunga convorbire telefonica impreuna cu o ucenica, avva s-a rezemat in scaun si s-a uitat la mine, cu o mirare sincera: "Ma suna oamenii de parca as fi cine stie ce carnat!". Eu am pufnit in ras, dar parintele a ramas serios. Pentru el era o mirare ceea ce pentru noi, ucenicii, aparea drept evidenta.
Plecarea
Cu putin timp inainte de a muri, parintele era deja foarte bolnav. Hernia de disc l-a tintuit multa vreme, iar revenirea a fost de scurta durata. Nu incetase sa isi primeasca ucenicii mai apropiati, pe care ii spovedea, nevoindu-se sa coboare din pat. Cum se chinuia de fiecare data, l-am rugat sa ramana intins si sa vorbim asa. Ochii sai parca priveau dincolo, rasuflarea curgea lin, de parca dormea. Conversatia, punctata rar de cuvinte, se purta intre inimi. Am indraznit atunci sa il tulbur, intrebandu-l daca a trait vreodata la rugaciune unirea mintii cu inima. "Mai greu". Am insistat pentru a afla ce se intampla atunci, daca se mai rostesc cuvinte, daca rugaciunea insasi se mai deapana. "Rugaciunea se mai spune, dar este si o stare generala a ei. Rugaciunea este depasita de marginile ei". L-am rugat sa imi dea un sfat pentru vremea cand nu va mai fi. Mi-a spus ceea ce imi spusese de mii de ori - sa nu judec. Apoi parintele a tacut. Mult.
La cateva luni dupa acest dialog, pe 14 septembrie, in ziua in care Patriarhul Ierusalimului a inaltat Sfanta Cruce descoperita de Sfanta Imparateasa Elena, parintele trecea dincolo, catre acel "mai aproape" al nostru, in care ne putem intalni grabnic, doar daca ne rugam... Imi spusese de mai multe ori ca cel care dobandeste rugaciunea neincetata intra inca din aceasta viata in imparatia cerurilor.
Nu cred ca il pot descrie pe parintele Sofian. Si nici sfaturile sale nu cred ca reusesc acest lucru deplin. Pentru ca faptura sa era mai larga decat ele si, in acelasi timp, mai discreta decat va puteti inchipui. Cine poate descrie astfel de realitati? De buna seama ca, vorba Sfantului Isaac, doar tacerea intru care vom putea vorbi intre noi si dincolo.
Cuvinte pentru vesnicie ale avvei Sofian
* Nu dispretui ceea ce nu cunosti.
* Pe Dumnezeu foarte greu il intuiesc oamenii.
* Smerenia, asa cum o aflam in Pateric si Filocalie, este mai greu de dobandit pentru ca nu este din lucrarea omului.
* Daca starea normala a omului este cuviinta, smerenia trebuie sa o dobandeasca.
* Smerenia si dragostea nu cad niciodata. Sunt doua calitati recomandate de Mantuitorul care apartin lui Dumnezeu. Diavolul nu poate sa fie nici plin de dragoste, nici smerit.
Mantuitorul, stiti, ne recomanda in privinta aceasta, cand e vorba de smerenie, un cuvant special, spunand asa: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna pentru sufletele voastre", adica de la El sa invatam. Mantuitorul Hristos, si Dumnezeu Tatal si Sfantul Duh, sunt smeriti, numai diavolul este mandru.
* Cere ajutorul lui Dumnezeu ca El are de toate si, cand vede ca apelam la El, ne ajuta.
* Raporturile noastre trebuie sa fie de buna cuviinta si de bun simt, daca le avem pe acestea razbim in viata.
* Omul trebuie sa fie indumnezeit ca sa ajunga smerit si plin de dragoste, ca aceste doua insusiri (smerenia si dragostea) sunt insusirile lui Dumnezeu. Omul indumnezeit nu poate sa minta si nu poate sa se mandreasca.
* Dumnezeu este foarte prezent in viata noastra si atuncea oriunde suntem ne putem adresa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este prezent mereu si ne asculta. Insa cu aceasta incredere in Dumnezeu, cu aceasta credinta puternica, nu cu o rugaciune formala.
* Daca nu te rogi continuu, cu incredere, cu smerenie inaintea lui Dumnezeu, nu-ti raspunde Dumnezeu.
* Dumnezeu este sfintenie, este cumpatare, este tot ce e mai curat in viata aceasta din preajma noastra.
CRISTIAN CURTE