* Cand a emigrat cu parintii ei in Canada, avea 19 ani. Ca sa se adapteze mai repede a incercat sa se rupa din radacini. Acum, radacinile romanesti ii dau putere si identitate *
Artista Floria Nica-Henneke din Koln face parte dintre cetatenii europeni fara granite. In urma cu doar cativa ani, putea fi numita o tanara emigranta, mai cu seama ca prima tara straina in care s-a stabilit si a studiat a fost Canada. Dupa absolvirea Liceului de muzica "George Enescu" din Bucuresti, in anul 2001, si dupa ce obtinuse premiul intai pe tara la un concurs national de chitara, o hotarare cutezatoare a parintilor sai a facut ca tata, mama si cei patru copii sa ia drumul "negrei strainatati", aterizand la Toronto, in plin necunoscut. In scurt timp, toamna anului 2002 o gaseste pe Floria studenta a Universitatii din Toronto. Dupa un concert al bobocilor, impresioneaza pe toata lumea si primeste o bursa acordata celor mai buni studenti din anul intai. Incurajata de primul succes, incepe sa ia lectii private, de la unii dintre cei mai importanti profesori de chitara din Canada. Prin interpretarea ei de exceptie, Floria a fost vazuta drept unul dintre cei mai promitatori tineri chitaristi de peste Ocean. Primeste nenumarate oferte de bursa, dar luata de "ale tineretii valuri", pleaca in Germania, unde se casatoreste cu Markus Henneke, un tanar studios din Koln. Se inscrie la Hochschule fr Musik, unde-l are ca profesor pe celebrul Roberto Aussel. In paralel cu chitara clasica, Floria Nica imbratiseaza muzica populara romaneasca veche, in special repertoriul Mariei Tanase. Publicul ei exclusivist este cucerit de frumusetea si universalitatea sonoritatilor folclorice din Carpati, care stau bine langa repertoriul clasic al artistei. In Canada, a castigat o multime de premii prestigioase. Anii 2008 si 2009 i-au adus consacrarea si in Germania. A sustinut recitaluri in Koln, Menden, Meckenheim-Altendorf, Aachen, St. Augustin etc. Vorbind despre cele trei patrii ale personalitatii sale, Romania, Canada si Germania, Floria Nica-Henneke, parafrazand un poet, obisnuieste sa spuna: "Sufletul meu are trei invelisuri...".
"A fost un mare curaj din partea parintilor mei sa paraseasca, la 50 de ani, tot ce-au cladit pana atunci"
- Erai deja adolescenta cand ai emigrat cu intreaga familie in Canada, lasand in tara colegi si prieteni. A fost grea adaptarea?
- Cel mai greu le-a fost parintilor mei. Cand am sosit in Toronto, am luat-o de la zero. Pentru noi, copiii, a fost mai usor, mai ales ca stapaneam limba binisor. Tata stia cat de cat, dar mama doar cateva cuvinte. A fost un act de mare curaj din partea lor ca, la cincizeci de ani, sa paraseasca tot ce au cladit pana atunci si sa se arunce in necunoscut. Totusi, in acesti noua ani de zile, am reusit sa ne integram si sa cladim o noua viata. Tata este inginer mecanic, mama, care a invatat foarte bine limba, desfasoara activitati neobosite de promovare a valorilor culturale romanesti. Surorile mele, Ana si Irina, ca si fratele meu, Mihail, au ramas in Canada, alaturi de parinti, iar eu m-am mutat, dupa terminarea universitatii, in Koln, unde ma lupt cu mine si cu patimile mele muzicale.
- Cum te-ai descurcat in sistemul canadian de invatamant, venind din cel romanesc?
- Cred ca cea mai mare problema a fost lipsa de gandire practica, la obiect, si mai ales lipsa rigorii logice. Canadienii sunt foarte practici. In scoala participi la multe proiecte, se dau multe teme, se fac excursii, se discuta. Temele nu constau in a inmagazina informatie - cum ni se cerea in Romania - ci in a analiza si in a procesa informatia.
"Oriunde as fi, nu pot scapa de identitatea mea de roman"
- Cum te-ai descurcat cu imaginea pe care o au altii despre romani? Ti-a fost greu sa invingi barierele de mentalitate?
- Cred ca exista intotdeauna o bariera intre emigrant si autohton. Este pur si simplu instinctul de conservare in fata necunoscutului. Dar aceste bariere exista de ambele parti. De aceea, am muncit din greu toti cei din familia Nica, pentru a ne afirma, pentru a fi recunoscuti. Bineinteles ca exista si prejudecati create mai ales prin presa si televiziune, dar in situatiile concrete, cand ai cunoscut pe cineva, aceste prejudecati sunt in cele mai multe cazuri inlaturate, dupa primul contact. Iar noi am facut mereu efortul de a aduce la lumina ceea ce este sclipitor in cultura noastra. Imi amintesc, de pilda, o prezentare pe care am tinut-o in clasa, despre mitologia la romani, discutand Miorita si impactul universului folcloric asupra lui Brancusi. Profesorul si colegii mei au fost impresionati, m-au bombardat cu intrebari. Am incheiat apoteotic, cantand din repertoriul Mariei Tanase.
- Te-ai simtit vreodata nesigura in patria ta de adoptie? Ai trecut prin crize de identitate?
- Oriunde as fi, oriunde as canta, oriunde as studia, nu pot scapa de identitatea mea de roman. M-am stramutat in doua culturi: canadiana si germana, iar asta m-a dus in mod normal la niste crize de identitate. Poate suna pompos, dar nu este un lucru usor sa stergi cu buretele ceea ce ai, ceea ce ai fost, si sa te arunci in necunoscut, intr-un prezent si-ntr-un viitor in care singura cunoscuta esti tu insuti. Cand am plecat in Canada (nu voi uita niciodata momentul in care avionul s-a desprins de la sol), abia atunci am realizat, intr-adevar, ca ma arunc intr-un gol, ca-mi lepad pielea in care am crescut pana atunci, si ca trebuie sa-mi formez alta. A fost o panica in tot corpul, pe care am reintalnit-o cand m-am mutat in Germania, de data asta singura, si fara sa stiu limba. In ambele tari, prima reactie a fost dezradacinarea voita de tot ce a fost romanesc. Intarzierea si dorul dupa trecut sunt fatade pentru un emigrant. Mi-a luat ceva timp sa inchid acest capitol. Au fost ani de framantari si nelinisti. Dupa mutarea in Koln, am trecut inca o data pragul acestor framantari ale apartenentei. M-am simtit fara gravitatie, fara radacini care sa ma sustina, nu am stiut ce anume inseamna "acasa". Si, de fiecare data, cred ca limba a avut un mare rol in aceste procese de constiinta. Cand treci de la o limba la alta, pe de o parte orizonturile se deschid, pe de alta se ingusteaza. De altfel, nu m-am stabilit in nici o limba. Pendulez intre cele trei, fara sa dainui in nici una. Pe de alta parte, imi surade deschiderea si intelegerea intuitiva a altor culturi. Cred ca limba oglindeste cel mai direct fiinta unui popor, si eu am talentul... gustativ al unei limbi. Nu ma gandesc la regulile gramaticale, la vocabular; este ceva metalingvistic in fiecare limba, ceva ce-ti da o anumita traire, un suflet si un caracter propriu. Traiesc si nu traiesc in romana, traiesc si nu traiesc in engleza sau germana... Cum spuneam, mi-a fost necesara distantarea si dezradacinarea, uitarea voita, pentru a avea o intelegere si o revenire mai profunda asupra identitatii proprii, asupra apartenentei mele la fiinta romaneasca. Iar acum o am din plin: stiu ce sunt, stiu cine sunt... Pretuiesc spatiul launtric al copilariei, caci pe scheletul lui m-am dezvoltat. Iar acest spatiu este dealul din Danciulesti, mamaia Caterina si mamaia Codina, ulita si copiii cu care m-am jucat, munca la camp pe arsita, scoala cu problemele si cu necazurile ei. Pe de alta parte, cred ca distantarea imi da o perspectiva mult mai frumoasa si ampla asupra a ceea ce numesc romanesc. Decantarea a ceea ce simt ca este esential si unic in cultura si orizontul romanesc a venit tocmai in urma distantarii voite de la radacinile mele.
"Nu cred ca ma simt vreodata mai libera si mai acasa decat atunci cand cant"
- Ai cantat muzica Mariei Tanase in medii intelectuale germane si canadiene. De ce crezi ca le-a placut?
- Cand am parasit Romania, am luat o caseta cu cantece ale Mariei Tanase. Abia atunci am devenit interesata de cantecele folclorice. Vocea si personalitatea ce se simt vibrand in aceste cantece m-au atins, mi-au adus aminte de Maria Callas - amandoua emana o putere si o sinceritate care imi dau fiori. Fiecare cantec mi s-a parut fantastic, pentru ca in fiecare Maria canta o urgenta a fiintei umane; nu sunt cantece de distractie, ci sunt "cantece de-a fi" - jale, dragoste, bucurie... Prima oara cand am cantat Maria Tanase in public, eram imbracata cu un costum popular si aveam picioarele goale. Am cantat "Cine iubeste si lasa" si "Aseara ti-am luat basma". Cred ca pentru colegi a fost o privire intr-o lume dramatic diferita de ceea ce cunosc ei. Si asta este, in general, efectul acestor cantece. Creeaza un moment magic, o lume atat de prezenta si in acelasi timp exotica. Cred ca strainii carora le-am cantat au inteles ca legatura omului cu natura trece ca un fir rosu prin folclorul romanesc. Apoi, si-au dat seama ca forma cea mai inalta de cultura la romani s-a materializat in arta populara, secole de-a randul. De aici profunzimea si bogatia ei. Sunt fericita sa pot purta straiele cantului popular romanesc. Nu cred ca ma simt mai libera si mai acasa decat atunci cand cant.
Fotografii de Collin Cregg
Floriei Nica ii puteti scrie la e-mail: floria_nika@yahoo.com