"Infricosatu-s-a inima mea"
In fiecare zori de zi, cam pe la ora cinci-sase, batrana Floarea iese din casa si porneste incetinel pe o poteca pe care o numeste "sfanta", spre capatul gradinii sale. Acolo se afla o casuta alba. Un bordei lunguiet, cu acoperisul valurit, incovoiat de apasarea vremurilor. Pereti c-o crusta alba, umflata, scufundati in pamant... Femeia se aseaza in genunchi in fata usitei facute chiar de mosu Stere Popa, bunicul sau de pe mama. "Doamne, Puternicule, nu ma lasa Doamne, nu ma parasi Doamne, infricosatu-s-a inima mea de atata singuratate...". Asa-si incepe ziua. Mereu cu aceleasi cuvinte, in fiecare dimineata. Apoi "pupa clanta usitii", cea care-a fost atinsa de-a lungul vremurilor de atatea si atatea palme dragi. Pe urma, si lemnul rosu-intunecat al usii. De parc-ar fi sarutat pe rand mana si vesmantul unui preot. "Doamne, Puternicule, ada-mi un ajutor pe batatura, ada-mi Doamne un sprijin la usa, cu frica de Tine, Doamne!...". Sunt rugaciunile ei personale, cuvinte pe care le repeta soptit, ore in sir, cat deretica prin casuta scunda, le-ngana cu buzele, in timp ce atinge cu grija fiecare lucru vechi, unul dupa altul. "Mereu am rugaciunea asta in suflet si-n minte. E rugaciunea mintii. Cand ai vazut ceva, mintea imediat si-a adus aminte. Si se roaga. Casa asta e pentru mine biserica".
E biserica. Asta zice, simte si crede, neclintita. In casuta asta a trait intreg neamul Floarei. Generatii, cu zeci si zeci de frati. Doar ei au fost zece copii, toti nascuti-crescuti intre acesti pereti albastrii, ai unei camerute de doi metri pe trei. Un veac si jumatate. O casa de chirpici rezistenta, pastrata neschimbata de la inceputuri. Floarea a ramas ultima din acest neam numeros. Cea mai mica dintre cei zece. Fara barbat, copii, fara nimeni. Ea singura a tinut in viata casuta. O varuieste, o curata, ii intareste mereu zidurile si acoperisul, cu niste eforturi si cheltuieli foarte mari, care altora li se par chiar absurde. Toate lucrurile dinauntru le-a pastrat intocmai acolo unde erau in ziua cand "s-a pomenit". Exact in aceleasi locuri. Albia de lemn in care a fost scaldata atunci cand s-a nascut, inconjurata de trei ursitoare "cisnovate", adica care se jeleau permanent, cantand tanguit si profetind... Patul unde dormea de-a curmezisul, impreuna cu toti fratii sai, inghesuiti intre mama si sora cea mai mare... Oglinda cu rame sculptate frumos, in care surorile se priveau inainte de-a merge la bal... Lampa cu gaz nichelata, veche de-o suta de ani, pusa pe-o ferestruica din interior, dintre odaia lor si cea a tatalui, care dormea in pridvor, pe-un patuc de-un metru jumatate, caci era "om mititel, dar solid si gros ca un tauras". "Eu pastrez casa asta, ca si cum ar fi si acum toti langa mine. Ii vad. Traiesc cu ei si acuma. Cu totii sunt dusi acolo unde-s ei. Da' eu, daca pun mana pe lucruri vechi, de-ale lor, parca-i ating si pe dansii. Le simt mainile pe mainile mele. Ii vad pe toti. Eu nu pot sa traiesc fara casa asta. Ce sa fac, asta-i "lozinca" mea. Casuta asta-i tine pe toti. Peretii astia ma sustin in viata. Daca s-ar narui maine, tot maine as muri si eu...".
Peretele cu fotografii
Nu sunt chiar un naiv. Doua zile am stat alaturi de femeia aceasta si am observat-o atent, eliminand orice urma de patetism sau exagerare: intr-adevar, ea chiar n-ar mai putea supravietui fara casa aceea alba. Viata ei s-a mutat in trecut. Singurul loc in care poate scapa de singuratate. Locuieste in orasul Alexandria, pe-o strada numita "1907", e divortata demult, barbatul a parasit-o, cel mai probabil fiindca ea nu a putut avea copii, iar dansa a suferit foarte mult dupa el, desi recunoaste asta cu greutate. Dar amintirea lui este acolo, in casa cea veche, la un loc cu "spiritele" celor dragi de odinioara. Dar trecutul in care traieste nu o face pe Floarea nostalgica. Ultimele trei dati cand a fost la medici, toti i-au spus ca nu pot sa creada c-are 86 de ani, ci maximum 75. Intr-adevar, parul i-e argintiu, insa foarte des, cu fir viguros, ochii limpezi, sticlitori, neosteniti. Dar mai ales mintea - teribil de agera. Batrana isi aminteste cu precizie nu doar faptele importante din copilarie sau tinerete, ci exact ce-a facut ieri, acum o saptamana, o luna, in data de, la ora de... In afara de un accident pe care l-a avut in ograda, cand a alunecat undeva pe langa cismea si a cazut, fracturandu-si rotula, nu are absolut nici o boala. E increzatoare in ea, in puterile ei, in mintea sa care deocamdata nu da semne de slabiciune. Isi aduce aminte toate detaliile fiecarei zi a vietii sale. Cand intram in casuta cea batrana, parca se metamorfozeaza. Intinereste. Isi cheama mortii de pe lumea cealalta si vorbeste cu ei. Bunicul, de pilda. Floarea si-l aminteste stand intocmai in aceeasi odaie cu cea de acum. Cateva din pozele inramate de pe peretii albastri sunt din veacul al XIX-lea. Si tatal ei, la scoala de ofiteri in anul 1903. (E al saselea din randul trei.) Il stie dupa cum statea intotdeauna la poze, avea obiceiul sa ridice barbia sus, "fudul, batos, artagos si cam sever"... "Acest tablou a fost facut mai mult din dorinta fiecaruia din camarazii mei, spre a poseda fiecare din noi figura acelora cu care am urmat scoala ofiterilor. 8/7/1903", scrie caligrafic, ingrijit, pe verso. Apoi, fratii ei, frumosi ca niste actori americani, purtandu-si parul dat cu briantina si o batista de matase in buzunarul de la piept al costumului. Cel mai mare, Stefan, nascut tocmai la 1898... Floarea are acum un nepot de 78 de ani, fiul unei surori pe nume Chirachita. Locuieste la bloc si nu o viziteaza deloc, deoarece i-e jena ca ea pastreaza casuta veche si astfel - zice el - "face de rusine toata familia". "Chiar vrei sa afle toata lumea ca am fost neam de mahalagii, care-am crescut intr-un bordei, ca niste sarantoci?", ii reproseaza mereu. De altfel, aceleasi acuze le primeste si de la vecinii ei de pe strada. "Rade toti de mine: "Pana cand o sa tot tii hodoroaga aia de casa?!" Cica le stric "imaginea" la strada lor, cu bojdeuca asta a mea. De ce, daca ea-i pe pamantul meu, platesc pentru ea impozit de doua milioane sase sute, la fel ca pentru casa ailalta, aia mare? Mie-mi pare ca-i frumoasa asa. Unii a venit odata sa mi-o ia si-a zis ca vrea s-o faca muzeu. N-am dat-o. Ca ea nu-i pentru facut muzeu din ea. Este casa la parintii mei si trebe sa ramana pe loc, in vatra, aicea. Nici nu poti ca s-o muti, ca se farama toata. Uitati la zidu' asta din fata, eu l-am lipit cu chirpic si am bagat si ciment dedesubt, ca sa-l tin. Scuzati-ma acuma pentru deranj. Am adunat toate lucrurile in mijlocu' odaii. Maine vine zidaru' Marinica, sa facem putin la zidu' din spate si sa mai varuim o data. Cheltuiesc mult cu casuta asta, sa stiti. Cateodata nu mananc, ca sa strang bani pentru ea. Ma chivernisesc toata. As vrea acuma sa-i pun var albastru mai mult, sa fie mai albastra. Asta-i lozinca mea. Imi place albastru la pereti. Si-mi mai place si galbenu'. De aia mi-am luat eu si pisoiu' asta galben de-aici, vargat, cu ochii tot galbeni. Vorbesc cu el ca c-un om. Motanelu' asta-i asa, ca un frate de-al meu mai mic. Of, Doamne. Of, Doamne Puternicule, infricosatu-s-a inima mea de atata singuratate...".
Cocosatul cu palarie englezeasca
Cei zece frati ai Floarei au cu totii cate o poveste. Stefan, baiat de pravalie, s-a stins de plamani, in anul 1924, chiar in ziua in care ea se nascuse. Apoi Chirachita, femeie cu par buclat, modista de palarii de dama la Bucuresti. Imi arata cu amandoua mainile "cartea de calfa, cu pregatire de mestesug" a ei, din anul 1935. Si Aurelia. Surorile astea doua au murit destul de batrane, amandoua de congestie pulmonara, indata se fac sapte ani de cand le-a ingropat. Pe urma cocosatul Mihail, tot de sapte ani decedat. Il vad intr-o poza, cu esarfa de satin peste cravata groasa, palarie englezeasca si-un zambet ironic, intr-un colt al gurii, de parca, intr-adevar, ar sfida pe toata lumea. Pe cocosatul acesta, mai mare cu 16 ani decat ea, Floarea l-a iubit cel mai mult dintre toti fratii. El a invatat-o tabla inmultirii, sa teasa la gherghef, sa vorbeasca elevat in public si inca foarte multe lucruri. "Gina", asa ii zicea. "Gino, Gino, daca nu ma-ngrijeai tu, n-apucam eu 96 de ani niciodata...". A murit usor, la 98, intr-o dimineata de primavara a anului 2003. In ziua aceea s-a intamplat ca Floarea sa nu fie acasa, ci plecata cu niste treaba. "Gino, Gino!....", striga el din pat, sfarsit. A fost nevoie de o vecina care sa o caute si sa o cheme acasa urgent. "Gino, tine-ma in brate ca acusica mor", a spus el, cand a vazut-o intrand. Era absolut lucid, stia exact ce simte, ce vede, ce are de facut. Ea l-a strans in brate pe cocosat si nu i-a mai dat drumul. Stia prea bine ca daca intorci cu fata-n jos muribundul, atunci se va chinui pe lumea ailalta. "Nu putea muri fara mine, de doispe ore. Eu l-am luat in brate si l-am imbratisat si l-am sarutat pe ochii lui, a trebuit sa stau linistita, sa-l legan pe fratele meu, cocosatul. Si cand el a vazut ca il tineam, a inchis ochii, a zambit oleaca si a murit. Numa' atata a zis: "Gino. Gino... Iti multumesc Gino..." Si gata".
Mama cea maroasa
A mai fost Elena Patrita, probabil cea mai frumoasa sora dintre toate, decedata la 14 ani si o zi. Pe urma o alta Elena, moarta la 16. Tot de plamani, la fel ca ceilalti. "Nu stiu ce-am avut noi in neam, am fost cam fragili cu plamanii...". Apoi doi fratiori blonzi, Albu si Andrei, amandoi morti la varsta de exact un an. "Inainte se murea "de falca", adica nu stii ce boala are copilul. Nici burta, nici stomac, nici cap si nici plaman. Si-l lasai sa moara asa, de la sine, ca n-aveai ce-i face. De falca. Nu era doctori, spitale, era pe vremea regelui, femeile nastea cu moasa de pe strada. Asa si mama. Ea nu prea m-a iubit bine pe mine, c-am fost cea mai mica si mai slaba de inger, da' mie nu-mi parea rau. O-ntelegeam. Cand iti ingropi un copil, viata ta e altfel. Gata, s-a terminat. O tin minte uneori, diminetile, cand isi striga copiii morti prin batatura, si se-nvartea, se-nvartea, si tot zicea cu glas incet: "Ce mai faci Albule?... Unde esti Patrito? Unde esti Marine mama, baietelu' meu?..." Si se-nvartea, se-nvartea, si vorbea cu ei... Era napadita, saraca, de-atata suferinta... Si mie nu-mi parea rau ca ma obideste, fiindca primise venin in suflet, saraca... Devenise o femeie "maroasa", umbla pe ulita satului numai cu fruntea-n sus, ca o regina, rece, nu vorbea si nu saluta decat pe putina lume. A avut parul lung si negru, pana in ziua mortii, doar putin albit aicea, in mijlocul fruntii. Si-l tinea mereu coc, legata c-o basma tot neagra, nu umbla niciodata cu capul gol. Vedeti liliacul ala din stanga casei? O suta de ani are. Cand infloreste e moviu, asa, e din ala mai raru. Sub liliecut era scaunul mamii. Statea acolo vara, la racoare. Sedea acolo, sub liliecut, langa fereastra, si se uita la noi cum ne jucam "palma neagra". Era un joc asa, o manevra sa fugi unul dupa altul si sa dai cu palma, asa. Iar mie imi placea sa fug pe langa mama, ca sa vada ce agera sunt. Si cand batea vantul, se miscau perdelele, ca aveam perdele din alea "transperante", din panza, care se infiorau ondulat si eu ma bucuram cand le adia vantul blande, albe si moi... Uitati-le, si acum le pastrez la fereastra. Cateodata, cand le vad cum se mai misca in vant, eu ma gandesc la mama mea. Saraca, zece ani a stat mai mult pe scaunu' ei si in pat, nu prea mai putea merge, ca facuse pareza. Ea a fost croitoreasa. Venea cate o femeie la poarta: "Onita! Onita!...". Onita, asa ii zicea, desi pe ea in buletin o scria Ioana. Si ea abia mergea pana la poarta, s-o bage in curte, deoarece atunci aveam caini cam rai. "Onita, hai sa imi faci si mie un matineu..." Matineu se zicea la bluzele alea peste fusta, crete la mijloc si cu manecuta pan-aicisa. Mama intindea materialu' pe pat, aici, ca sa croiasca. "Onita, cat imi iei?", zicea muierea. "Cinci lei!". "Apai ii preaaaa mult, am sapte copii acasa, Onito....". Si ea lasa mereu la patru lei. Nu ca era miloasa. Da' era maroasa si nu-i placea sa se tocmeasca la lucruri atata de marunte, precum banii...".
Cenusareasa
In unele amieze calduroase, Floarea intra si se intinde pe patul parintesc. Inchide ochii si isi aminteste. O masa cu trei picioare le punea mama fratilor in pat, pe plapuma, si mancau cu totii dintr-un singur blid, caci nu era loc in odaie si nici n-aveau cum sa aiba atatea scaune. Numai Patrita manca in picioare. Ea nu mai incapea in pat fiindca deja "se dezvoltase". Si ii punea sa "legumeasca", adica sa-ti potrivesti imbucaturile ca sa-ti ajunga toata mancarea pana la final: "O gura de branza, una de pita. Nu sa mananci toata branza si sa lasi pita neterminata...".
Floarea a fost mereu un fel de "Cenusareasa" a familiei. Isi da seama de acest lucru si chiar isi intelege parintii. Nu s-a suparat niciodata c-a fost tratata asa. Nu mai putea nici mama sa, dupa atatea nasteri, greutati, atatia copii morti... Cu ultima nascuta, nu mai poti avea atata rabdare. A tinut-o pe langa casa, n-a lasat-o "sa-si ia zborul", ca pe ceilalti frati. Asa cum se intampla adesea cu mezinii de la tara. "Am fost cam neglijata, de mica. Ceilalti frati erau mai frumosi, mai imbracati, cocheti, mai coconesti. Parintii ma mai si bateau, ma trimiteau peste tot, da' mie nu-mi parea rau. Ii intelegeam, saracii. Cand intreba mama: "Cine se duce la bacanie?", nimeni din frati nu raspundea. Numai eu ma ridicam si ma duceam. La scoala mergeam ca vai de mine. Cu un ghiozdan de carpa, cu niste tarlici albi in picioare, care ma bateau. I-am purtat doar pe aia, in toate cele patru clase primare. In recreatie, cand venea covrigarul, numai eu nu luam nimic, ca nu-mi dadeau nici un ban si nici pachetel de acasa. Doar cateodata, dimineata, mama imi zicea: "Vezi c-o sa te-ntalnesti cu taica-tu pe drum si-ti da un coltuc...". Iar eu eram multumita ca mi-o zis mama s-o iau pe strada cutare sa ma intalnesc cu tata, ca sa-mi dea coltucu' de paine. Il iubeam pe tatal meu, cand aparea. Eram fericita, ma bucuram de parintii mei, ca ii am, ca exista...".
Cand Floarea s-a maritat, parintii nu i-au facut casa noua. Au prelungit casa veche cu inca doi metri, facand la capatul ei o odaita scunda si ingusta, cat un cotet. Acolo a trait Floarea cu barbatul ei, Ion (dar toata lumea ii spunea Jean), cinci ani de zile, pana ce el a parasit-o. Cocioaba aia lipita de capatul casei e atat de distrusa, ca nu mai ai cum s-o refaci. Peretele din spate e darapanat tare, acoperisul se prabuseste si el maine-poimaine, ploua printr-insul. Dar Floarea inca o varuieste si-o carpeste cu lut, ba mai si asterne patul uneori, asa, ca odaia sa arate frumos. Ca sa para macar putin, cumva, la fel cum era inainte...
Cufarul cu bani
Vad o poza cu Floarea la tinerete. Mi se pare, sincer, mult mai frumoasa decat alti frati. Sta si ea cu capul intors intr-o parte, cu aceeasi batista de matase in buzunarul unei camasi cadrilate, baietesti. "Nu, nu eram chiar foarte aspectuoasa. Eram asa, mai buzata...", spune ea. "Asa-mi zicea toate surorile astea mai mari: "Esti buzata ca unchiul Oprea..."." Ii zic ca nu mi se pare deloc ca-i buzata, ci foarte frumoasa, dar ea ma contrazice: "Eeei, totusi, eram un pic... Semanam cu el tare...".
Acest unchi Oprea e o alta legenda a familiei. Fratele tatalui ei. Inramat intr-un medalion dintr-un tablou foarte mare, cu mustata groasa, incheiat la tunica militara pana-n gat si cu parul negru, injumatatit de-o carare perfecta pe mijlocul capului. Fix in anul 1919 el s-a intors din Basarabia locotenent, intr-o masina neagra cu botul bombat, cum nu mai vazuse nimeni vreodata in Alexandria. Purta pe bancheta din spate un cufar cat un pat, legat cu sfori de masina, "plin ochi cu bancnote din alea mari, ca puteai cumpara patru strazi de case din banii aia...". De unde facuse el rost de atata banet? Ce misiune avusese el pe acolo, pe la Tiraspol si Crimeea?... Nimanui nu i-a zis vreodata. Spune-se ca ii fusesera dati de unitatea militara, ca sa se intoarca in Baragan si sa-i investeasca in niste culturi cerealiere ale armatei. El insa, din jumatate de bani, chiar de la inceput, a deschis un restaurant tip cazino. Venise cu o rusoaica dupa el, roscata si pistruiata, cu ochi verzi, superba la chip, care statea alaturi de dansul in automobil, mandra ca o principesa. Tusa Nadia. Cand au ajuns amandoi in oras, s-au apucat de petreceri si de bautura. Mai ales sampanie beau, la inceput. Apoi votca racita cu gheata. Casa lor de pe Viitorului era singura cu doua etaje din imprejurimi. Dadeau baluri si isi invitau toti prietenii. Se iubeau ei, unchiul Oprea si "tusa Nadia". Dar ea era "predispusa". Ea l-a invatat sa bea votca, atunci cand il iubea salbatic. Dar il si respecta! El insa n-a rezistat. Pe la vreo 40 de ani, veneau slugile langa el la pat sa ii aduca votca racita intr-un pahar de cristal cu picior, fiindca nu mai avea puterea sa se mai ridice si sa mearga. A murit tanar, la vreo jumatate de an dupa ce a venit in oras si a cheltuit absolut toti banii din cufar, in timp ce Nadia cea frumoasa statea la sfarsitul patului si ii saruta picioarele, plangand. Ea s-a casatorit apoi cu un birjar de pe strada Balanescu si a murit de batranete, la 103 ani. Cufarul cafeniu cat un pat, cu incuietoare evazata de argint, este de trei sferturi de secol in odaita din bordeiul alb. Tatal sau l-a carat singur, in spinare, de pe strada Viitorului si pana aici, fiindca nu voia sa se piarda si singura amintire de la fratele sau aventurier, dar cu suflet mare. "Ca Domnul Iisus, cum isi ducea Crucea, asa il cara tata pe drum, prin praf si prin soare...", zice batrana Floarea si il deschide acum in fata mea. La fundul lui se afla doua perne, o icoana, o naframa, o patura veche si atat.
Gangsterul cu mustata ca vrabia
Si ar mai fi doar povestea cu dragostea suprema a inimii ei. Povestea de iubire a Floarei. El era cu opt ani mai mic, avea 18, dansa 26. "Gangsterul", asa i se zicea. L-a luat fiindca era frumos, ocheat, puternic fizic si destul de putin betiv. Dar, din pacate, avea un mare succes la femei. Innascut! "Din ochi le lua, gangsteru'. Din ochi! Lesina toate dupa el. Era sprancenat. Paru' ca pana corbului, des, mustacioara despicata ca doua vrabiute. Cand se uita pe sub sprancenele alea a lui, se topeau toate. Pe cuvant. Aicea am trait cu el si nu-mi pare rau de nici o zi. Aici, in camera asta...". Intru si eu in odaia adaugata la bordeiul batranesc. Maximum un pas poti face in stanga si-n dreapta patului vechi, in care ei au dormit, au planuit si s-au iubit intens. Si el a pretuit-o mult, insa il obseda ideea zamislirii de prunci. Altminteri, crede ca n-ar fi inselat-o sau parasit-o niciodata. Intr-o zi, pe 22 iunie 1967, pe la amiaza, Floarea a plecat pe bicicleta ca sa il pandeasca, cand iese de la serviciu. Simtise ceva. L-a vazut pe drum, alaturi de o bucatareasa, pe care a luat-o o data, pe dupa umeri, mergand. Acest simplu gest a facut "sa se prabuseasca cerul" pe dansa. N-a avut niciodata vreo dovada clara ca a inselat-o. Si nici nu i-a zis vreodata ceva despre asta. "Nu l-am reprosat, ca nu mai avea rost, nu mai aveam putere, eram atata de amarata in inima, ca nici soarele nu mai rasarea pe cer dimineata pentru mine...". Doar a intors bicicleta si-a mers acasa, cu ochii secatuiti de lacrimi. Acolo, tatal ei era pe moarte. S-a intamplat, culmea, chiar in acea zi, plina de atatea dureri si de adanca gelozie... De dimineata, tatal fusese perfect sanatos, constient, nu daduse vreun oarecare semn de boala. Mama statea langa dansul, pe pat, paralizata, nu se putea misca, si de aceea nu-l putea ajuta cu nimic. "Unde fusesi fata?! Unde fusesi?... Ca moare taica-tu si nu poate sa-nchida ochii fara tine!...". Ea nu le-a spus de unde vine. Dar ei au vazut ca are ochii inrositi si au inteles. "E vorba de barbatu-tau, nu-i asa?", a intrebat-o mama. "Hai, nu te amari, lasa. Ce, n-o sa mai gasesti tu altu'?...". "Ce zici tu, femeie?!...", a sarit imediat, tatal, din celalalt colt al patului. "Vorbesti acolo, nu vezi ca ea moare dupa dansul? Poate ca numai acuma, dupa ce ma duc dincolo, o sa intelegi si tu ce inseamna iubirea cea mare...". Astea au fost ultimele lui cuvinte. Apoi a luat-o pe Floarea de mana, a strans-o tare, cu un fel de disperare, cu toata faptura lui, parca. Si a murit. Iar fata i-a inchis ochii, l-a sarutat pe frunte, si-a culcat capul pe pieptul lui puternic si a plans mai departe, fara oprire. Aceste ultime cuvinte ale parintelui au fost pentru ea cea mai mare fericire din ziua aceea, cea mai trista din toata viata sa. O imensa alinare, ca macar o data - o singura data! - el a putut s-o inteleaga si sa fie de partea ei. Probabil ca si asta a fost un motiv important ca sa pastreze mai departe bordeiul parintesc. Cateva vorbe bune ale tatalui la sfarsit, inainte sa-si dea sufletul. Iar mama a murit "de inima rea", la numai o luna de la trecerea in nefiinta a sotului ei, pe 22 august 1967. Simtise, poate, ce inseamna iubirea cea mare. In ce-o priveste pe Floarea, ea nu si-a mai gasit niciodata alt barbat.
Fotografii de PETRE COJOCARIU