Biserica "nebunilor"

Claudiu Tarziu
Pr. RADU ILAS - "Tratamentul medical trebuie insotit de o terapie a sufletului"

Un bucovinean darz, luptator, cu trasaturi aspre, dar cu un suflet sa-l pui la rana - acesta este parintele Radu Ilas, preot la Spitalul "Prof. Dr. Alexandru Obregia" din Bucuresti - mai cunoscut ca Spitalul 9. Printr-o ravna exemplara si cu mult ajutor de Sus, dupa cum marturiseste, parintele Radu a cladit in curtea spitalului, chiar la iesirea spre Soseaua Berceni, o mandrete de biserica in stil bucovinean. "Am vrut sa aduc Putna in Bucuresti", spune sfintia sa. Si asta pare sa si fi facut, caci sfantul lacas seamana izbitor cu biserica manastirii Putna.
Parintele Radu Ilas (n. 10 febr. 1957, Vicovu de Sus - Suceava) a primit cateva lovituri napraznice de la viata, despre care crede ca l-au pregatit sa devina preot de spital. Pe cand era foarte tanar, i-au murit ambii parinti. Pe urma, in 1982, i-a murit sotia, lasandu-l sa creasca singur doi copii. Nu s-a mai casatorit. La inceputul anilor 90, a lasat meseria sa de tehnician in proiectarea barajelor, s-a inscris la Facultatea de Teologie din Bucuresti si a devenit profesor de religie. In 1997, a absolvit Teologia, iar un an mai tarziu a fost preotit la biserica din Silistea Snagovului. Din 2003, este preot celib la Spitalul "Obregia". In 2008, a obtinut titlul de doctor al Facultatii de Teologie din Cernauti, cu lucrarea "Misiunea Bisericii in scoala". Spune ca a facut doctoratul la Cernauti, "mai mult ca sa am un document din capitala Bucovinei, decat pentru titlu". Tot in 2008 a ispravit lucrarile la biserica spitalului si a sfintit-o. Crede ca prezenta preotului in spital este o necesitate absoluta, si cu atat mai mult intr-un spital de psihiatrie.

"De la Ioan Alexandru am inteles ca Dumnezeu este iubire"

- Parinte, as vrea sa incepem dialogul nostru cu o deslusire biografica. Cum de v-ati schimbat radical profesia la 30 de ani si, dupa ce mult timp ati fost constructor de baraje, ati devenit pastor de suflete? Cum ati ajuns de la calcule matematice la teologie?

- Am deschis ochii la viata asupra icoanei. In Bucovina, nu exista om care sa nu creada. Duminica, numai cei bolnavi la pat nu merg la Sfanta Liturghie. Crescand intr-un astfel de mediu, m-am intarit in credinta inca de copil si mi-a prins tare bine. Caci am avut necazuri in viata care m-ar fi doborat daca nu as fi crezut cu toata fiinta mea. Dumnezeu m-a ajutat si am trecut cu bine peste toate. In primul rand, Dumnezeu mi-a scos in cale oameni frumosi, ca poetul Ioan Alexandru. Prin 1982, am mers pentru prima data la cursul sau de limba ebraica veche, pe care-l tinea miercurea si vinerea seara, in podul Universitatii. Era o atmosfera extraordinara. O sala arhiplina, care ii sorbea cuvintele, iar el vorbea gesticuland la lumina unei lumanari, caci pe atunci se facea economie la energie electrica. In penumbra aceea, il vedeam pe Ioan Alexandru ca arde de focul credintei. Pentru ca el ne vorbea, de fapt, cu mare insufletire despre Noul Testament. Simteai ca este omul lui Dumnezeu si ca face ce spune. Si era si un teolog de exceptie, care stia sa explice, pe intelesul tuturor, chestiuni de credinta dintre cele mai complicate. N-am lipsit niciodata de la cursurile sale. Cand plecam, aveam un suflet senin, de parca as fi vorbit cu unul dintre cei mai mari duhovnici. Ne-am imprietenit si m-a ajutat foarte mult ca teolog. Cand l-am cunoscut, tocmai imi murise sotia si eram intr-o stare de mare tulburare. Chiar daca esti credincios, cand pierzi pe cineva drag, iti vine greu sa intelegi. Ascultandu-l pe Ioan Alexandru, am inteles ca Dumnezeu este iubire si ca raul ni-l facem singuri, nu exista o pedeapsa de la El. Dumnezeu nu e un zbir pedepsitor. Numai noi, prin pacatele noastre si prin putina noastra credinta, ne indepartam de dragostea Lui.

- Ioan Alexandru v-a facut sa urmati Teologia?

- Am intrat la Teologie fara gandul de a ma preoti. Voiam sa studiez si sa aflu mai multe. Aveam credinta, am simtit mereu ajutorul Sfintei Treimi, dar voiam sa stiu si teologie. Insa, m-am preotit pentru ca mi-am dat seama ce mare dar este sa poti impartasi iubirea lui Dumnezeu si sa ajuti oamenii.

"Inainte, manastirile aveau bolnite, acum spitalele au biserici"

- V-ati gandit vreo clipa ca veti ajunge preot la un spital de psihiatrie?

- Nu, dar stim ca in toate este voia lui Dumnezeu. Si daca am fost numit preot aici, inseamna ca am ceva de facut. Chiar de la inceput, mi-am dat seama ca nu-mi pot indeplini misiunea daca nu am un lacas de cult, unde sa slujesc, sa ma rog pentru cei bolnavi si sa le alin durerile sufletesti. Cand am venit, exista un paraclis improvizat intr-o cladire de birouri, in care altarul era perete in perete cu o toaleta. In acest spital era nevoie mai mult decat oriunde de o biserica, pentru ca e vorba de un spital de psihiatrie. Psihia inseamna suflet, deci psihiatria se ocupa de o boala a sufletului. Cu perseverenta si credinta, am reusit sa conving conducerea spitalului sa-mi dea o cladire dezafectata, pe care am remodelat-o si am construit biserica pe care o vedeti, care are hramurile Sf. Daniil Sihastru - ca tot e dupa modelul Putnei - si Adormirea Maicii Domnului - pentru ca Spitalul "Obregia" a fost terminat de construit cu 80 de ani in urma, in aceasta zi de praznuire ortodoxa. Fac o paranteza. De la Sfantul Vasile Cel Mare incoace, manastirile au avut pe langa ele bolnite. Acum, lucrurile s-au inversat, spitalele au in jurul lor biserici. Si cred ca e bine asa, pentru ca tratamentul medical trebuie insotit de o terapie a sufletului. Revenind, cu ajutorul bunului Dumnezeu, am finalizat biserica in numai doi ani, 2006-2008. N-am fost cu mana intinsa la nimeni, dar am slujit des Liturghia si Dumnezeu mi-a trimis oamenii care sa ma ajute. Pot spune ca aceasta biserica a fost construita numai cu puterea rugaciunii.

- Cum e sa fii preot intr-un spital de psihiatrie?

- Trebuie sa fi trecut tu personal prin mari necazuri, asa cum mi s-a intamplat mie, ca nu cumva sa te copleseasca realitatea de aici. Pe urma, ca peste tot, trebuie sa pui mult suflet. Si nu in ultimul rand, trebuie sa intelegi natura spitalului. In alte state civilizate, teologul face parte din echipa terapeutica. Am reusit sa-i conving si pe medicii din acest spital sa fac parte din echipa lor. Si atunci lucrurile se simplifica, daca stii cu ce ai de-a face. Bolnavul vine in criza si primeste tratamentul medical. Dupa ce se linisteste, poti comunica cu el, in taina spovedaniei, si poti sa-i gasesti cauza bolii, daca stii sa o cauti.

"Cei care cred in Dumnezeu nu cad"

- Cum poate un duhovnic sa afle cauza unei boli psihice?

- Psihiatria este o stiinta foarte complexa si cu o paleta larga de diagnostice. Cand medicul pune diagnosticul, el stabileste un efect. Daca ii afla si cauza, atunci tratamentul este mai eficient. Dar e greu sa gasesti cauza. In unele cazuri, cum sunt cele de depresie, care duc la tentative de sinucidere, mie, ca preot, mi-e mai usor sa aflu ce a declansat boala. De pilda, o femeie parasita de iubitul sau de sotul ei poate intra intr-o depresie grava. Si, deseori, o astfel de femeie se deschide mai usor in fata duhovnicului decat a medicului. Oricum, cauza principala a bolilor psihice este lipsa de credinta. Cei care cred in Dumnezeu nu cad. Credinta inseamna si foarte multa lupta cu tine insuti, dar si un sprijin nevazut. Credinta inseamna iubire neconditionata si jertfa si nimic din ce ti se intampla nu te mai sminteste, daca tu crezi, iubesti si jertfesti. Interesant este ca, dupa ce ajung in spital, foarte multi il cauta pe Dumnezeu. Intra in spital atei sau indiferenti si ies oameni intregi, cu dragoste de Dumnezeu.

- Cum isi manifesta credinta pacientii de aici?

- Eu fac slujba aproape ca la manastire. Slujesc Sfanta Liturghie de cel putin patru ori pe saptamana, si destul de des fac Sfantul Maslu. Si vin multi bolnavi. In ei lucreaza rugaciunea, dar si atentia de care se bucura din partea credinciosilor care vin din afara spitalului. Pentru ca, in mod evident, bolnavii care intra in pijamale in biserica se afla in centrul atentiei. Atunci ei nu se mai considera izolati, in afara lumii normale. Ii ajuta foarte mult acest sentiment. Ma bucur ca acum credinciosii care vin din afara spitalului au trecut peste prejudecati si stiu sa se comporte cu bolnavii. Acesti suferinzi au nevoie de atentie si de putina afectiune pentru a-si recapata echilibrul. Din pacate, la noi, romanii, functioneaza inca stigmatul pentru bolnavii psihic - un stigmat care, la inceput, era extins si asupra Bisericii. "Cum sa merg la biserica nebunilor?" - ziceau unii. Dar acela care a intrat o data la Sfanta Liturghie aici si i-a simtit puterea, revine. Si devine mai bun si cu semenii sai bolnavi.

"Pentru cei fara credinta, ma rog in biserica, nu la capataiul lor"

- Ati avut si momente delicate in slujirea pentru bolnavii de aici?

- Ei, da... Trebuie sa ai mult tact. In acest spital sunt si sectii de neurologie si de neurochirurgie. Si vin la mine rudele unor persoane care au sanse minime de supravietuire, ca la un vraci, sa fac o minune cu ei. Le descos atent pe neamuri si, daca pacientii nu au credinta, prefer sa le fac slujbele necesare in biserica. Daca o persoana fara credinta este grav bolnava si se trezeste cu preotul la capataiul ei i se poate face mai mult rau. Acea persoana se va speria ca este pe ultimul drum si s-ar putea sa faca un soc. In astfel de cazuri, fac Sfantul Maslu in biserica pentru bolnavul cu pricina si il ajut mai mult asa.

- De cand cu criza financiara globala, ati observat sa se fi inmultit numarul de bolnavi in spital si implicit in biserica sfintiei voastre?

- Nu am cifre, dar cred ca sunt mai multi. Foarte multi cedeaza la tensiunea pe care o exercita asupra lor datoria la banci. Dar, cum am spus, numai cei mai slabi in credinta cad. Ceilalti au nadejde la Dumnezeu si merg mai departe.

- Ati vazut in aceasta biserica fapte minunate, cu bolnavii care au intrat sa se roage?

- N-as vrea sa ma hazardez si sa spun ca am asistat la minuni. Insa, primesc mereu multumiri pentru ca s-au insanatosit unii pentru care m-am rugat. Si am vazut oameni luminandu-se la fata cand le fac un Sfant Maslu. Dumnezeu lucreaza, nu eu.

Fotografiile autorului