Zana se face scorpie
- In serialul "Iubire si onoare", noua productie Acasa TV, joci un rol negativ. Nu ti-a fost teama sa schimbi registrul?
- Nu, pentru ca am invatat de la profesorii mei si de la actorii mari cu care am lucrat ca e foarte important sa accepti rolurile care ti se ofera ca pe niste provocari. Si mai este ceva: la un moment dat, tot interpretand roluri pozitive, ti se apleaca de-atata dulce si ajungi sa zici: "Nu mai vreau. Gata! M-am saturat!". Totusi, eu am avut noroc in acesti cinci ani de Acasa TV, pentru ca am primit roluri nuantate. Nu toate fetele pe care le-am interpretat erau 100% perfecte, bune de pus la rana. Dar e adevarat ca noul meu personaj, Oxana, reprezinta o schimbare radicala. E chiar o scorpie, in cel mai pur sens al cuvantului. Acum elementele jocului sunt cu totul altele. Garderoba, machiajul, coafura, faptul ca lucrez cu o alta tonalitate de voce si trebuie sa am o atitudine provocatoare spre sexy, toate aceste noutati imi plac foarte mult. Oxana e blonda, se imbraca in piele, e diabolica si face trafic de arme. Deci, combinatia e exploziva, chiar si la propriu. (rade)
- Nu ti-e teama de cum va reactiona publicul? La serialele lungi, spectatorii se ataseaza atat de mult de cate un personaj, incat il confunda cu interpretul.
- Asa este. Pe mine si acum lumea ma striga pe strada Regina. Au trecut doi ani de zile de la incheierea serialului, si eu tot Regina am ramas. Deci, da, exista si un anume risc, atunci cand operezi astfel de rocade. Dar, sincer, nu ma tem, pentru ca, pana la urma, eu imi fac meseria. Pentru un actor, sa joace un astfel de personaj negativ inseamna munca laborioasa, fiindca trebuie sa redai multe nuante. Dar si personajul negativ e ofertant. Si daca stii sa ii dai un "ceva" special, un "ceva" al lui, publicul se va lipi de el, in ciuda caracterului sau diabolic. Fireste, nu va fi imbratisat de absolut toti spectatorii. In cazul Oxanei, realist vorbind, ma astept ca unii oameni s-o deteste. Insa tocmai asta e important: sa determini o reactie la nivel de personaj. Spectatorii sunt diferiti si reactioneaza diferit in functie de varsta, de educatie, de mentalitate si de capacitatea lor de a discerne.
- Esti una dintre actritele care in ultimii ani a lucrat la foc continuu. De unde gasesti atata energie si entuziasm? Nu ti-e teama ca vei claca?
- Intr-adevar, am lucrat foarte mult. Meseria asta implica un consum fantastic de energie. De pilda, dupa ce-am terminat filmarile la "Aniela" si am iesit din competitie la "Dansez pentru tine", trebuia sa plec in Turcia, pentru filmarile la "Iubire si Onoare". Eram insa atat de obosita, incat le-am spus realizatorilor ca nu stiu daca voi fi in stare sa fac fata noului proiect. Apoi am avut o luna si jumatate de vacanta, in care mi-am incarcat bateriile si acum am revenit pe baricade. Ceea ce ma motiveaza si imi tine motorul in functiune zi de zi este dragostea de profesie. Sincer, sunt nebuna dupa ceea ce fac. Vorbeam si cu sotul meu despre asta si i-am spus ca, daca as lua o pauza si as sta mai mult de doua luni acasa, m-as urca pe pereti. Cand sunt pe platoul de filmare, efectiv nu simt oboseala. De la 9 dimineata la 9 seara, sunt tot timpul in priza. Uit si de durerea de cap si de aia de stomac, de tot. Asta e prima lectie pe care o inveti la actorie: in momentul in care ai intrat pe portile teatrului, lasi totul in urma, si pe scena urci curat; nimic altceva nu mai conteaza in afara personajului. La fel fac si eu la Buftea, la studiouri. Ma dau jos din masina si tot restul, ceea ce tine de Diana Dumitrescu, se evapora.
Actrita cu de-a sila
- Cum ai ajuns la actorie, Diana?
- Cand am terminat liceul, eu voiam sa merg mai departe la Facultatea de Limbi Straine, sectia engleza-italiana. Familia mea o ducea insa mai greu cu banii in anii aceia, asa ca am decis sa nu mai iau meditatii si sa invat singura. Diriginta mea, care era profesoara de engleza, dar sustinea si un curs de teatru, i-a comunicat mamei ca dumneaei nu considera ca eram suficient de bine pregatita pentru aceasta facultate si ca poate ar fi bine sa ne gandim si la un plan alternativ. Cum ma testase pe o diversitate de roluri si fusesem, dupa parerea dumneaei, foarte buna in toate, i-a sugerat mamei actoria. Mama a venit acasa, mi-a relatat discutia, dar eu i-am raspuns transant ca nici prin minte nu-mi trece sa fac asa ceva. La insistentele si cu ajutorul ei, am pregatit, totusi, un repertoriu, si peste doua saptamani m-am dus si-am dat examen si la Teatru. Rezultatul? La Limbi straine am picat a 6-a sub linie, iar la Teatru am intrat. A fost o drama pentru mine. (rade) In primul an era sa fiu exmatriculata, fiindca nu ma duceam la ore. Nu-mi placea deloc, nici nu ma acomodasem cu mediul... Dar profesorul meu, Liviu Manolache, ma tot suna si ma chema la cursuri. Intre timp, ma angajasem ca reporter de televiziune in Constanta, orasul meu natal, asa ca il minteam pe domnul Manolache ca am avut mult de lucru la serviciu. De unde! Eu stateam la redactie si dupa program, numai sa nu ma duc la scoala. Pana la urma, de jena fata de dumnealui, am inceput sa mai dau si pe la facultate si, usor-usor, am prins gustul actoriei. Intr-atat, incat in anul II, am iesit a doua pe clasa. In anul III, am primit un telefon de la Adrian Batista, care se ocupase de filmul de Making Off al concursului "Miss World Romania", la care participasem si eu. Adrian urma sa regizeze serialul "Pacatele Evei" si m-a chemat la casting. Am venit in Bucuresti, am primit rolul si m-am mutat aici, la o matusa. Ziceam eu ca temporar, pana la incheierea serialului. Pe parcurs, insa, a ajuns sa-mi placa atat de mult ce faceam, incat mi-am dat seama ca nu mai voiam sa ma dau dusa. Dupa ce s-au terminat filmarile, am sunat-o pe mama si i-am zis: "Vai, mama, cum sa ma intorc eu acum acasa, cu coada-ntre picioare?". A doua zi m-au chemat la casting pentru "Iubire ca-n filme". Am primit rolul si-atunci imi aduc aminte c-am intrat in biroul doamnei Ruxandra Ion - producatorul general - si-am intrebat-o: "Doamna, pot sa vorbesc putin cu dumneavoastra?". Mi-a spus ca da si-asa am rugat-o ca, daca poate, sa-mi dea si mie banii in avans, sa-mi inchiriez un apartament, ca sa stau singura. M-a ajutat, mi-am inchiriat o casuta si-n clipa cand am avut cheile in mana am zis: "Orice-as face, nu pot sa ma mai intorc acasa. Trebuie sa fiu pe picioarele mele".
- "Pe picioarele tale" in Bucuresti este cam complicat. Adaptarea la acest oras tumultuos, cand vii din provincie, nu e prea simpla. Te-ai descurcat usor?
- Nu. A fost o perioada foarte dificila, fiindca sufeream de singuratate. Aveam niste prieteni din Constanta, care mai veneau pe-aici si-mi mai alinau durerea, dar asta nu era de-ajuns, si-atunci, cumva instinctiv, m-am orientat catre oamenii din Buftea. Am inceput sa ma imprietenesc cu ei si sa-i descopar, nu doar in calitate de profesionisti. Si aici nu ma refer numai la actori, ci si la cei care lucreaza in productie. Am avut, de exemplu, o perioada in care, atunci cand nu filmam, ma duceam si stateam in birou la Barbie, una dintre secretare. O mai ajutam cu una, cu alta, vorbeam despre cate-n luna si-n stele si asa aveam parte de acea caldura umana dupa care tanjeam. Am avut insa si momente de deznadejde, cand o sunam pe mama plangand si-i spuneam ca sunt singura, ca pe mine nu ma iubeste nimeni si ce caut eu aici? Mama ma consola, ma alinta asa cum putea, saraca, prin telefon, imi aducea aminte ca ma aflam in Bucuresti pentru un scop, dar imi spunea ca oricand ma pot intoarce acasa. Atunci trageam aer in piept si-mi regaseam incapatanarea de a nu da bir cu fugitii. Plus ca am avut si greutati financiare. Banii mi se consumau pe chirie, pe intretinere si alte facturi, si erau zile cand chiar nu aveam ce sa mananc. Si-atunci, iar o sunam pe mama si-o rugam sa ma ajute. Dupa ce ridicam banii, ieseam din Posta, ma asezam pe scarile din fata si incepeam sa plang, pentru ca imi dadeam seama cat de multe sacrificii faceau ai mei pentru mine. Apoi imi stergeam ochii si ma apucam de calcule: cum sa impart suma primita? Ce sa fac mai curand?
Nu pierde nici un tren!
- Din fericire, succesul a venit repede la intalnire. In zona serialelor TV drumul lui e mai scurt. Nu ti-e teama sa te cantonezi in specia aceasta artistica? Multi actori refuza deliberat evolutia in productii TV, considerandu-le secundare.
- Deocamdata eu sunt abia la inceput de drum si cred ca datoria mea este sa-mi fac treaba cat pot mai bine. Sper ca regizorii sa vada in mine destule abilitati actoricesti, astfel incat sa fiu solicitata si pentru roluri in filme sau in teatru. Deocamdata sunt fericita pentru ca am primit aprecieri pozitive de la mari actori romani in legatura cu partitura pe care am avut-o in "Aniela". Ei au spus ca am facut un rol foarte bun si ca au fost foarte placut surprinsi de prestatia mea. Iti dai seama ca mi-a crescut inima! (rade) Fireste ca si eu imi doresc sa fac si film, si teatru. Cu teatrul ar fi poate un pic mai greu, pentru ca m-am format pe stilul de lucru de serial: primesc scenariul, imi invat replicile, filmez, dupa care uit textul. Totul se petrece intr-un ritm foarte alert. In teatru, trei luni de zile se lucreaza numai pe text, si abia apoi se trece la miscari. Dar nu asta ar fi problema cea mai mare, ci adevaratul impediment il reprezinta dificultatile pe care le am cu coardele vocale. Din cauza tipatului mult la filmari, mi se intampla uneori sa-mi pierd vocea. Or, in teatru, nu numai ca, logic, ai nevoie de voce, dar ai nevoie de o voce puternica, astfel incat sa fi auzit si in ultimul rand din sala. In ceea ce priveste filmul... asta e o experienta pe care mi-o doresc cu si mai multa intensitate. Dupa ce a facut "Week-end cu mama" (n. red. film de lung metraj, in regia lui Stere Gulea), Adela Popescu mi-a povestit ca sa lucrezi un film e cu totul altceva, ca ai niste senzatii greu de explicat in cuvinte. Abia astept si eu sa vad cum e!
- Exista o formula a succesului pentru un tanar actor? In fiecare vara, din facultate ies sute de absolventi de actorie, care nu au cum sa incapa, cu totii, in sistemul artistic romanesc. Mai mult, de ceva vreme, teatrele nici nu mai fac angajari, fiindca posturile sunt blocate de minister. Asadar, de ce ar avea nevoie un tanar actor ca sa se desprinda din anonimat?
- E destul de greu. Cred ca important este sa nu dea deoparte nici o sansa, oricat de insignifianta ar parea ea. Un tren care-a trecut pe langa tine e posibil sa nu mai vina si a doua oara. E si o chestiune de noroc... Dar iar zic: norocul si-l mai face si omul cu mana lui. Sa-ti dau un exemplu: pe la 17 ani, lucram ca model in Constanta si aveam un prieten. La un moment dat, am facut o prezentare de moda la Bucuresti. M-a vazut cineva acolo si m-a chemat la un casting pentru o alta prezentare, de mai mare anvergura. Am luat castingul, dar prietenul meu mi-a cerut sa nu ma duc la prezentare, ca toti barbatii o sa se uite la mine. Si-atunci, desi era o sansa ca sa ma lansez propriu-zis in lumea modellingului, am mintit-o pe mama, i-am spus ca n-am luat castingul si nu m-am dus. Ei, n-ar fi trebuit sa procedez asa. Am pierdut un tren si niciodata n-o sa stiu unde ar fi putut sa ma duca. Putea sa fie ceva extraordinar sau nu, dar numai incercand poti sa te lamuresti asupra rezultatului.
- Sunt sigura ca succesul tau se explica si prin faptul ca esti o fata frumoasa. Seductia conteaza enorm in film. Faci ceva pentru ea? Iti cultivi frumusetea?
- Cand eram mai mica, nu dadeam prea mare atentie acestui aspect. Primeam complimente, dar nu puneam pret pe fizic. In ultimii ani, m-am descoperit insa nu ca pe vreo frumusete rupta din soare, ci ca femeie. Si am inceput sa ma ingrijesc: ma demachiez cu religiozitate (in liceu stateam cu rimelul pe gene trei zile), ma dau cu crema antirid etc. In egala masura, am realizat ca trupul are mare importanta in meseria mea. E un principiu de marketing, bazat pe observatii psihologice: trebuie sa arati bine ca sa vinzi o imagine convingatoare. Cu cat ai un aspect mai placut, cu atat lumea te indrageste mai mult. Sigur, sa nu se inteleaga gresit: eu nu zic ca trebuie sa fii foarte slaba sau sa recurgi la cine stie ce alte exagerari. Ma refer la un aspect decent: sa fii supla si ingrijita. Dar, dincolo de aspectul fizic, pentru mine frumusetea inseamna sa ai un spirit tanar. Iar spiritul tanar se pastreaza bucurandu-te de viata zi de zi, in cele mai mici detalii ale ei. Sa fii fericit fiindca vezi un copac inflorit sau pentru ca ai baut un pahar cu apa cand erai topit de sete.
Un joc minunat: de-a casa
- Tot in mediul acesta al serialelor, ti-ai gasit si jumatatea. Sotul tau, Ducu Ion, este producator executiv al serialului "Mostenirea", de la PRO TV. Care dintre cele doua tipuri de frumusete - cea fizica sau cea interioara - crezi ca l-a impresionat in primul rand?
- Cu certitudine ca frumusetea interioara. Datorita profesiei, Ducu a intrat in contact, inainte sa ma cunoasca pe mine, cu foarte multe femei frumoase. Unele si mai frumoase decat sunt eu. Dar el m-a ales pe mine din cauza sufletului, a felului meu de-a fi. Mi-a spus ca a fost cucerit de zambetul meu si de firea mea copilaroasa. Cand ne-am cunoscut, eu eram inca o fetita care visa la zane si feti-frumosi. Mai intai vedeam partea buna a oamenilor, iar cand le descopeream si trasaturile negative, eram complet uimita. Intre timp, m-am mai maturizat si-am devenit mai prudenta, dar, in esenta, inocenta spiritului mi-am pastrat-o. Iar ea se completeaza de minune cu acea curatenie sufleteasca pe care o are sotul meu.
- In ziua de azi, mariajul e etichetat ca fiind ori demodat, ori prea restrictiv. Tu ai ales, totusi, sa faci acest pas. Care sunt motivele pentru care le-ai recomanda unor indragostiti sa se si casatoreasca?
- Este greu de explicat in cuvinte in ce consta frumusetea mariajului. Din punctul meu de vedere, asta nu este o chestiune care se dezbate sau se negociaza. Barbatul pune genunchiul in pamant si te cere. Gata! Dorinta de a te casatori nu ar trebui sa se nasca dintr-o necesitate mercantila, ci dintr-o bucurie interioara. De exemplu, pe mine, casatoria cu Ducu m-a facut sa-mi deschid aripile deplin, m-a facut sa zbor. Cand m-a cerut de nevasta, am simtit ca "decolez". Am fost extrem de emotionata si-am inceput sa plang de fericire. Poate sunt eu mai de moda veche, dar credinta mea e ca toate femeile, in adancul sufletului, viseaza sa fie cerute de nevasta asa, romantic. Sa citesti dragostea in ochii partenerului, sa i-o simti imbibandu-i vorbele. Sigur, am auzit destule femei care zic: "Ce-mi trebuie mie sa ma marit? Sa stau toata ziua la cratita si la dispozitia barbatului?!". De acord, dar aici intervine un amendament: trebuie sa ai grija la felul in care iti construiesti relatia cu un barbat. Daca tu te plasezi exclusiv pe pozitia femeii de la coada cratitei, atunci cum ai putea sa pretinzi sa fii privita altfel? Eu sunt o femeie care, atunci cand am timp, fac si curat in casa, si gatesc, si spal si rufe. Dar cand n-am timp, am pe cineva care vine si face lucrurile astea in locul meu. Iar dincolo de aspectul acesta gospodaresc, e vorba si de legatura spirituala pe care o ai cu partenerul. Sau, mai degraba, de prezenta sau absenta acestei legaturi. Eu prin prisma aceasta imi vad mariajul. Noi ne-am mutat impreuna la trei luni dupa ce am devenit un cuplu. Si puteam sa mai stam asa mult si bine. Fiindca modul in care coabitam nu s-a schimbat dupa casatorie. In schimb, am dobandit ceva extrem de pretios: simtamantul ca spiritele noastre sunt acum ingemanate pentru eternitate. Plus ca, pentru mine, fiind o persoana credincioasa, a contat si faptul acesta de a fi uniti si-n fata lui Dumnezeu. Ca una e sa traiesti in concubinaj si alta e sa fii casatorit. Repet, s-ar putea sa fiu de moda veche, dar mie casatoria mi-a daruit si pace interioara.
- Si ce mai faci tu, Diana, cand nu filmezi sau nu dai cu aspiratorul?
- Depinde de cat sunt de obosita si de ce stare de spirit am. Uneori pictez, pentru ca-mi place sa ma joc cu culorile. Asta e o uriasa relaxare pentru mine. Iubesc soarele si apa, asa ca inot mult, iar de curand am descoperit si wakeboarding-ul. Ambele sunt sporturi care iti lucreaza toate grupele de muschi, deci avantajele sunt duble. (rade) Imi place sa merg cu Ducu sa ne plimbam cu bicicletele sau cu rolele prin parc. Si ne ducem foarte des la cinematograf. Amandoi suntem pasionati de filme. In unele duminici, mergem si la cate doua: vedem unul, mancam ceva, apoi ne mai ducem la unul. Dupa care ne intoarcem acasa si ne mai uitam la inca un film. Cam asa decurge viata noastra...
- Ai un motto inscris pe coperta vietii?
- "Carpe Diem". Desi acum mi-e mai dificil sa-l urmez, fiindca viata imi e organizata de altii, in functie de filmari. Lasand insa la o parte obligatiile de serviciu, viata mea e guvernata de spontaneitate. Ma trezesc cu sotul meu ca vrem sa facem nu stiu ce in week-end-ul acesta si purcedem. (rade)
Foto: MEDIAPRO