Dulcea miere a iubirii

Ciprian Rus
Viata si moartea s-au imbratisat ca doi indragostiti pe un peron, in destinul Lucretiei. Era chiar dupa razboi. Ii ducea clopul, dupa obicei, in drum spre cimitir, celui care o iubise ca nimeni altul, cand a aparut langa ea cel pe care avea sa-l iubeasca o viata. Omul alaturi de care avea sa fuga, infruntand prejudecatile vremii, ca sa inteleaga ca a fugi inseamna a iubi

Fugari pe granita dorului

Prima oara a fugit pe la 9-10 ani. Era - parca s-a intamplat ieri - o dimineata de vara, cu un soare rasarind fara griji peste padurea Gilaului. A fugit tocmai intr-acolo de unde rasarea soarele. Dupa padure, in Ardealul romanesc. Ii era dor de sora ei cea mare si de pruncul ei, Gavrilutu, "goanga de copchil" cu care aceasta trecuse, in brate, peste granita ce despartise in timpul razboiului satul lor natal de Romania neocupata. Se inhaitase cu inca cinci-sase copii de-o seama cu ea. Unul dintre ei stia bine drumul, mergea mereu inainte, cu sufertasul cu zama calda, pregatit de mama lui, pentru tatal ramas, si el, "dincolo".
Locul era "tumna" peste padure, dar patrulelor unguresti li se dusese vestea ca sunt spurcate, si putini se incumetau sa treaca la "romani", daca nu aveau pasaport. "Noi, fara minte am fost. Ca sa vedem copilasu' lu' soru'-me", spune Lucretia Iacob, definind cu un zambet amestecul acela de drag cu inconstienta. Isi duce mana la batic, batraneste, ascunzandu-si in causul palmelor ochii pastelati in lacrimi si manunchiurile de riduri presate intre pleoape, vreme de 85 de ani, ca niste flori intre filele unei carti sfinte. S-au pornit dezbracati si desculti. "Am mars asa, pe marjinea padurii, sa auzim cainii sau patrola". Prin padure, crengile le trosneau sub talpi ca lemnele in soba, iarna. Au tras unii de altii si, cum-necum, au ajuns in zona romaneasca. "Amu', ni, va duceti inapoi, da' amu', ni!", le-a zis cand i-a vazut tatal copilului ce dusese tot drumul oala cu supa calda, speriat de boacana celor mici. ""Sa aveti grija sa ascultati, sa nu vina patrola, ca aia va pusca, si canii tat-tat-tat va manca", ne-a mai zis omu'", isi aminteste Lucretia. "Tare s-o nacajit de ce am facut...". Numai ca ei nici gand sa o ia inapoi spre casa. S-au dus mai departe, spre Stolna. Au pacalit si vigilenta patrulelor romanesti si au fugit in Finisel. Era deja noapte cand au dat de casa surorii Lucretiei. Femeia i-a chemat in casa, sa-l vada pe Gavrilutu, "tulai, cat era de dulce!", apoi le-a facut o mamaliga "maaaaareee, maaare cat roata", isi aminteste Lucretia, cu ochii copilului de atunci. "No, acuma undie sa ne culce?". O femeie din Gilau, si ea refugiata, s-a oferit sa le dea adapost. I-a intins pe o patura mare si i-a culcat, cu rugaciuni la Maica Precista. Dimineata i-a trezit cu noaptea in cap, la ceasul la care cocosii inca mijeau. I-a binecuvantat si le-a pus in mana cate o felie de paine cu silvoiz, dulceata de prune care te ademeneste si acum pe ulitele satului, aflat la 17 kilometri de Cluj.
"Acasa de-am ajuns, apai n-o stiut ai nostri daca sa ne bata, daca sa se bucure, daca sa planga or sa rada cu lacrimi", se insenineaza bunica Lucretia. Un zambet luminos, incadrat de un batic colorat, cu flori mici, sorbind din soarele sufletului. "No, si ase o fost cu fuga noastra la Gavrilutu...". Abia mai tarziu avea sa inteleaga ca a fugi inseamna a iubi.

Rochiile Cenusareselor

Pentru Gilaul prins la mijloc intre armele ungurilor, romanilor, nemtilor si rusilor, anii celui de-al doilea razboi mondial au fost ani de frica si foamete. "Rusii au stricat morile, tat-tat-tat or stracat, nu mai aveam undie nie macina grau'", suspina Lucretia. "Era un ungur undie sedeam noi si avea o rasnita de porumb. Acolo mai macinam, de ne facea mama cate o oala mare die pasat, s-apai mancam cu lapte. Atat. Bani nu erau, ca atunci o fost saracie, nu puteai mere sa lucri. Tata, saracu', avea doi cai, cu care mergea la Racatau si mai cara lemne, dar dupa ce s-o pus granita, nu o mai putut mere...". Uneori nu mancau cu zilele. Caii, vacile, gainile si porcii, tot ce aveau prin batatura, incapusera pe mana soldatilor rusi.
Lucretia era cea mai mica dintre toti fratii si impartea aceeasi pereche de pantofi cu sora mijlocie, cand mergeau la biserica, la scoala, peste tot. "De la atata umblat, s-or rupt la o vreme, s-am mars cu ei la sustaru', sa le puna un petic, sa putem mere la joc...". Letitia isi aranjeaza iar baticul. Un tic batranesc, pe care-l repeta mereu si mereu, strangand zdravan nodul basmalei, ca si cum ar fi putut strange in el toate emotiile amintirilor ei.
"Tat am crescut, si nici dupa razboi nu o fost bani ca sa ne cumpere mama cate-o rochita, cate-o bluzita, nimic...". Dupa scoala, Lucretia, sora ei si prietenele sale fugeau direct la munca. "Ca niste Cenusarese eram. Cenusarese, ca-n povesti. Noi, fetele, puteam mere sa lucram la pipiniera, aci, in Jilau, si mai faceam un banut". Prost se platea. Dupa o luna de plivit printre puieti, de-abia daca iesea de un material frumos de rochie. Lucretia se avea bine cu copiii negustorilor evrei din comuna. Isi facea mereu drum pe la ei. Ce putea fi mai frumos decat sa-ti faci de lucru printre stofele si matasurile alese? Cand avea bani si-si targuia cate un material, fugea intr-un suflet acasa. Mama Lucretiei primise zestre la maritis o masina de cusut. Croia asa, dupa fete, o data mai bine, o data mai rau, pana s-a invatat...
"O verisoara o vinit intr-o zi ca sa mergem la Cluj, sa "ne luam in chip", adica la poza. S-apai pe jos am mars, domnule, trei ore incolo, trei ore-ncoace... Desculte, ca nu aveam pantofi, si cu costumele populare in pungi", isi aminteste Lucretia, in timp ce merge, sotanc-sotanc, sa caute poza in casa. Poarta o rochie dichisita, albastra, semn al cochetariei la care visa in anii '40. In picioare are pantofi crem cu model, luati de la Cluj, zice ca maine ar putea merge nasa mare in sat cu ei si nu s-ar face de rusine. "Iaca, pentru poza asta am facut sase ore pe jos!", zice Lucretia. Marca nemteasca a imprimarii, Harthberg, da distinctie pozei in care tanara de 16 ani e imbracata in costumul popular, despaturit atent, in garderoba atelierului foto. Pantofii, zbarciti acum de ridurile hartiei, i-a inchiriat in pretul pozei. Cum sa se "traga-n "chip" desculta?

Pe un cal alb, ca-n povesti

De frumoasa din poza aceasta veche, veche, mancata la colturi de raca vremilor, s-a indragostit nebuneste Nicolae. Era mai mare cu vreo patru ani decat Lucretia si suferea de tuberculoza osoasa. "El, saracu', ar fi vrut sa se insoare, da' era bolnav la un picior, ii curgea ase, din oase. Tot vinea la noi. Io nu vorbeam urat cu el, ca am vazut ca-i bolnav. Vorbeam frumos, iar el, daca o vazut ca eu vorbesc frumos, tat o vinit. Nu zicea de casatorie sau asa, dar tat vinea", povesteste emotionata Lucretia. Fixeaza cu ochii chipul curat si rusinos, descoperit de clar-obscurul atelierului foto al lui Harthberg.
De la o vreme, Nicolae nu a mai putut veni pe jos. I-au pus piciorul in gips. Dar un vecin de-al lui l-a ajutat sa o poata vedea, in continuare, pe frumoasa Lucretia. Ii dadea calul sau, un cal alb, ca din povesti, iar Nicolae isi ostenea sufletul pana in poarta Lucretiei, unde aparea negresit in fapt de seara. "Batea in poarta cu boticuta lui, si caniele ase latra... Apai iesea tata sa vada ce ii si vinea si-mi zicea: "No, hai ca ti-o vinit Fat-Frumos pa un cal alb", ase zacea tata... Da' eu tot frumos ii vorbeam, ca am zas ca si el ii om de la Dumnezeu, chiar daca ii bolnav..." Framanta delicat cuvintele, cum framanta aluatul pentru placinte, vestitele placinte ale Lucretiei, care sunt cele mai bune din tot Gilaul si din imprejurimi.
N-a trecut mult si Nicolae n-a mai venit deloc la poarta Lucretiei. A cazut la pat. A asteptat-o pe Lucretia acasa la el, mai ceva ca pe minunea care sa-l puna din nou pe picioare. Dar Lucretiei ii "era cumva" sa mearga in casa unor oameni straini. S-a lasat cu greu dusa de rugile venite din toate partile intr-o zi de duminica, dupa Craciun. Iesise cu o prietena de la biserica, au cumparat niste mere frumoase, sa nu mearga cu mana goala la un om "beteag", si l-au vizitat. "Era frumos, tare frumos, avea un par cret, pacat ca era bolnav, da' suferinta il facea parca si mai frumos.... Cand ne-o vazut, ioi cat o fost de fericit! Am mers, am dat mana cu el... Iar Niculae i-o zis lu' maica-sa sa ne deie, musai, ceva de mancare, ca doara vinim de la biserica. Si mama-sa, saraca, repede ne-o fript un labos de carne, cum era dupa Craciun. D-apai n-am imbucat de doua ori... El saracu' sa uita la noi, nu stia ce sa zaca. Am mers apoi la el si i-am zis ca plecam, ca suntem de mult duse de acasa si ca mamile ase-s, isi fac griji, daca nu merem acasa dupa biserica".
Greu i-a fost lui Nicolae sa le vada plecand, si numai promisiunea Lucretiei ca va reveni i-a mai alinat despartirea. "Sa mai vii!", a rugat-o Nicolae din pat, inaltat in capul oaselor. Era asa, slab si cret, ca un heruvim intr-o icoana, cu ochi mari si neintelesi. "Lasa ca mai viu. Stai linistit ca mai viu", i-a raspuns fata lui draga, dar de venit n-a mai venit sa-l vada, decat pe ultimul drum. "N-o trecut trei zile si o murit Niculae, saracu'...".

Ultimul drum, primul drum

"La noi in sat era un obicei. Daca murea cineva tanar, apai cine l-o iubit, ceia cu care o fost, ii ducea palaria mortului. Apai mama lu' Niculae, ca ea tare l-o iubit pe baiat, m-o rugat sa ii duc clopu' la groapa", spune Lucretia. A dus clopul, chiar daca nu stie nici pana astazi daca intr-adevar l-a iubit pe Nicolae, sau doar i-a fost mila de el. "I-am pus o floare faina, rosie, la clop, ca o fost un om tare bun...". Multi ochi au privit-o lung, atunci, de dupa gardurile inalte ale Gilaului, pe Lucretia, pe fata care ducea clopul. Doar ochii lui Vasile au privit-o cu drag. El era unul dintre flacaii care duceau sicriul la groapa, prieten si vecin cu Nicolae, de-un leat cu el. A nimerit la sicriu la doi pasi de Lucretia si nu s-a mai dat dus de langa ea. A luat-o de mana, cum a lasat clopul in groapa, si asa i-a prins si dimineata, intr-o sura din sat, tocmita de baieti pentru petrecere, cum se facea in Gilau, dupa fiecare inmormantare.
"Ase era atunci. Tomneau un tagan sa cante dupa inmormantari. Unii planjeau, altii jucau, altii planjeau si jucau plangand. Petreceau, pentru ca sufletu' mortului sa se duca bucuros pe lumea ailalta..."
Cat a fost noaptea de lunga, Vasile numai pe Lucretia a jucat-o. "Si ase, la joc, atunci, am facut noi o legatura. C-apai, de-atunci, omu' meu veci nu m-o mai lasat".
Juca fain Vasile, era respectat de toti, ca era fiul primarului din Gilau, dar pe Lucretia a cucerit-o vorbindu-i ales. Nimeni nu vorbea asa de frumos si nimeni nu se purta atat de atent cum o facea tanarul iubit al Lucretiei. Noptile de petit ale Lucretiei au prins culoarea cuvintelor mestesugite. Vasile nu venea pe un cal alb, dar avea o energie careia Lucretia nu-i putea rezista. I-a spus, hotarat, ca el vrea sa o ia de nevasta. "Hai, zice, sa mergem". "Pe atunci asa era, daca fugea o fata cu un ficior, era gata maritata, nu ca acum, cand isi zic numa' ca-s "prieteni"", clarifica sfatos Lucretia glosarul de termeni al marii sale iubiri.
Dar mama Lucretiei tocmai ce-si petrecuse spre maritis, cu lacrimi in ochi, doua fete. Inca o nunta era prea de tot, ai ei nici nu voiau sa auda sa-si dea asa, peste noapte, fata cea mica si harnicuta de langa gazdusag. A adus vorba, asa, intr-o doara, saraca Lucretie, si imediat s-a trezit trimisa la coada vacii. "N-ai de lucru? Lasa ca-ti gasam...". Si atunci au hotarat ca trebuie sa fuga. Era vara, duminica seara, tot satul mirosea a parg si a parfum tineresc, ca era vremea petitului. Casa Lucretiei era, ca de obicei, plina de baieti "pretendenti", veniti din vecini. A intrat si Vasile in vorba si au asteptat sa plece toata lumea. Apoi au iesit pe strada, "cu manurile in jeb". Nu au luat nimic cu ei. Aveau numai ceva bani pregatiti de Vasile. Si au mers asa, linistiti, ca sa nu dea de banuit la nimeni, vreo 2 kilometri. Au salutat pe toata lumea pe drum, pasind "deauna" - ea la doi pasi in spatele lui - ca doi complici inainte de o mare evadare. In noaptea adanca, casele se lungeau nefiresc pe marginea drumului, de parca prima casa lua mereu locul ultimei case. Asa cumva, ca-n invartitele ardelenesti. Mergeau ei la pas, dar inima Lucretiei batea asa de tare, de parca intreg satul i-ar fi alergat pe ulita. Abia atunci a simtit cu adevarat ca a fugi inseamna a iubi.

Evadarea spre fericire

Au fugit dincolo de padurea Gilaului, la o matusa de-a Lucretiei, ce traia singuratica, departe de ochii iscoditori ai satului. Singura fiinta la care s-a gandit ca ar putea sa ii inteleaga iubirea. Femeia nu se astepta ca Lucretia si Vasile sa vina in noaptea aceea. A lasat cainii dezlegati, ca de obicei. Dar crucea noptii le-a binecuvantat dragostea: cand au intrat pe poarta, cainii dormeau dusi, ca si cum ar fi fost cuprinsi de o vraja. "S-a speriat matusa, ca ne rupeau cainii daca ne aflau. Avea caini tare rai...", isi aminteste Lucretia.
In casa aceea veche, batraneasca, din lemn si chirpici, cu tarnat si cu mai multe camere, si-au gasit Lucretia si Vasile culcus pentru povestea lor. Acolo au prins gustul dulce ca mierea al dragostei. Matusa avea puzderie de stupi si ii astepta mereu cu faguri. "Ne facea ce-i mai bun de mancare si ne zicea ca sa ne bucuram cat putem, ca acuma ne e noua bine...".
Saptamani intregi nu a aflat nimeni de ei. O nebunie mai mare decat fuga prin padurea impanzita de patrule unguresti, in razboi.
"Nu a suflat matusa o vorba de noi, o fost totu' in secret. Ne-a tot zis sa mai stam, sa mai stam, sa nu ne uitam dupa ce o sa spuna unii si altii, ca stia ca suntem fugiti".
Seara de seara isi impreunau mainile in tarnatul casei, ca-n drum spre groapa lui Nicolae, si isi promiteau ca daca moartea i-a adus unul langa celalalt, doar moartea ii va mai desparti. Casa matusii nu mai exista azi. Au ras-o comunistii cand au facut barajul de la Gilau. Un lac mare, cu vile de domni, rasarite pe mal, dupa '89, a inghitit lacrimile de fericire ale Lucretiei si parfumul acela de parg al fugii lor in fapt de noapte.
Pe Vasile l-au luat la armata, imediat dupa ce s-au asezat amandoi la casa parintilor lui. Doi ani a avut de tras postasul din sat necazul despartirii Lucretiei de Vasile. Pentru ca, tot a doua zi, el ii scria, de departe, din militarie, scrisoare Lucretiei din Gilau. Dintre rude, numai un cumnat s-a dus unde era Vasile, in armata, si atunci Lucretia i-a trimis un pachet mare - "maaaaree", ca mamaliga de la Finisel. A pus de toate si a facut cele mai bune placinte. Le-a fript prima data in "labosalul" mostenit de la soacra ei, "fie iertata". De atunci s-a dus vestea placintelor Lucretiei!
De casatorit, s-au casatorit dupa ce a venit Vasile din armata. La camp, era vremea graului. Si-au luat hainele cele bune, ea o rochie frumoasa, croita de mama sa, Vasile o camasa si pantaloni de stofa, si-au fugit la Sfatul Popular. Au repetat atunci, dupa mai bine de doi ani, juramantul din casa de chirpici a matusii. S-au intors acasa, s-au sarutat pe furis, s-au schimbat intr-un suflet in haine de munca si-au mers la secerat. Seara, "meniul de nunta" a fost mamaliga cu lapte - asta era tot ce aveau in casa. Dreptate avusese matusa, candva: atunci le fusese lor bine, in casuta aceea indepartata, de la marginea padurii, cand mancau amandoi faguri de miere si-si faceau planuri pentru vesnicie...

Final cu placinte calde

Vorbeste senin, si sfatosenia o face inca mai frumoasa, implinind trasaturile pastrate in cei 70 de ani trecuti de la poza din Cluj. Cu baticul si surtul asortate la pantofi si cu faima ca ar face cele mai bune placinte din Gilau, Lucretia Iacob sta la masa, mandra ca o socacita la o nunta cu 200 de perechi, cum numai prin Cluj mai vezi. Are doua casute in curte, una pentru ea, una pentru copilul cel mic, si a mai facut una, la viata ei, alaturi de Vasile, pentru unul dintre fratii lui. Trei duzini de curci sunt stapane pe batatura, morocanoase si lente, ca-n Ardeal.
Reteta placintelor "la labosel" e simpla, dar Lucretia pune in ele, "deolalta" cu faina si lapte, si multa dragoste. Cand se pune pe copt, nu o mai scoti o zi intreaga din camaruta ei. Gilauanii adulmeca de departe placintele si-apoi isi fac treaba pe la Vasile cel mic, fiul femeii, ba sa-l intrebe ceva, ba sa targuiasca o curca... Odata n-a fost sa nu-i puna la masa bunica Lucretia si sa nu-i imbie cu niste placinte. Si-apoi, cum sa nu le povesteasca de fuga ei peste padurea Gilaului, de dragostea lui "Niculae saracu'", de omul ei, de Vasile, si de noaptea de joc din sura, de laboselul vechi de peste un veac, mostenit de la soacra...
In bucatarioara de vara, placintele zac rumene, ca niste fete mari. "Vai, dragii mei, s-or fi racit! Caldie-s bunie!".
Lucretia isi aranjeaza din nou baticul, cu un gest incurcat, in timp de fuge deja, sotanc-sotanc, spre bucatarioara de vara. La masa, toti cei dragi o asteapta zambind. La poarta, doi vecini isi intind a pofta gatlejul peste gardul inalt. "Matusa Lucretie, acasa-i Vasile? Ca avem ceva de vorovit cu el...".

Fotografiile autorului


Ciprian Rus este un tanar jurnalist ardelean, de al carui nume sunt sigur ca veti mai auzi. La 32 de ani, are o lunga experienta de presa, conducand vreme de 10 ani importante publicatii precum "Opinia Studenteasca" (departamentul Cluj), "Monitorul de Cluj", "Compact", "Capital". Desi trecut prin tot acest "tavalug" jurnalistic, Ciprian Rus si-a pastrat mereu sufletul curat, ramanand un om modest, bland, echilibrat, cu mult bun simt in tot ceea ce face si scrie. Un autor pe care sunt mandru sa-l am alaturi de mine, in paginile revistei Formula AS.
BOGDAN LUPESCU