Marin Preda in evocari - SANZIANA POP

Sorin Preda
"Toate amintirile mele sunt de-o tandrete indescriptibila"

Marin Preda a murit intr-o zi de mai a anului 1980. Daca traia, astazi ar fi avut 87 de ani - o varsta rezonabila si intru totul potrivita pentru un mare prozator. Avea, cu siguranta, presentimentul mortii, altfel nu-mi explic de ce la masa, in timp ce mancam, mi-a repetat de cateva ori cu o tristete alba, vag resemnata: "Baiete, astia vor sa ma termine", iar eu il ascultam fara sa am indrazneala sa il intreb cine sunt "astia" si de ce vor sa-l "termine". Ceva mai tarziu, in ziua in care s-a intamplat nenorocirea, fratele meu, Marinica, a ajuns intr-un suflet la Mogosoaia, unde poetul Virgil Mazilescu, pe care il vedea pentru prima oara, l-a luat deoparte si, pe un ton de maxima confidentialitate, a inceput sa-i povesteasca tot ce stia si credea el despre moartea scriitorului. Dupa un timp, Marinica va descoperi intr-o revista literara cateva poezii semnate de Virgil Mazilescu si, alaturi, poza rebelului poet. Ei bine, nu semana defel cu acel Virgil Mazilescu care ii relatase la Mogosoaia cum anume murise Marin Preda. Era cu totul si cu totul o alta persoana...
Multe incep si se termina la Mogosoaia - un loc ciudat si plin de scriitori, oameni de arta sau simpli curiosi, un loc al elitei si al intamplarilor mondene, un loc extrem de important in biografia lui Marin Preda.

- Draga Sanziana Pop, marturisesc ca ma vad rar cu baietii lui Marin Preda. In una din intalnirile noastre, Alexandru, mezinul familiei, m-a naucit cu o intrebare: "Mai tii minte cum arata tatal meu?... Ce poti sa-mi spui despre el ?". Luat pe nepregatite, am balmajit ceva, mi-am amintit cateva intamplari memorabile petrecute la Capsa sau in biroul "Cartii Romanesti", dar, in scurt timp, am renuntat. Nu de povesti sau de pareri de-ale mele avea el nevoie. Alexandru si-l dorea pe tatal sau ca om obisnuit, asa cum ar fi aparut el pe strada, abia sculat din somn, usor buimac si derutat, suit eventual in troleul 89, care duce spre Gara... As vrea sa ma ajuti, Sanziana, si sa raspunzi in locul meu: cum arata tatal lui Nicolae si Alexandru Preda? Ce fel de om era, dincolo de carapacea lui de clasic in viata?

- N-as putea spune ca era un barbat foarte seducator. Poate si din cauza ochelarilor grosi si a sprancenelor foarte stufoase, care-i dadeau un aer posac si batranicios. Cat despre felul in care se imbraca... palaria lui, garnisita cu blana, a intrat in legenda. La fel ca si Fiatul ponosit, 1500, pe care il conducea imbracat in palton. Domnul Preda avea ceva demodat, provincial, in infatisare, o rigiditate care nu te-ar fi lasat sa ghicesti ca ai in fata un scriitor de un milion de carate. Mai degraba un inspector de la finante. Dar toate astea, pana incepea sa... zambeasca. "Razi, copile, sa iasa soarele!". Cand d-l Preda zambea, lumea se umplea, efectiv, de lumina. Un zambet cald, generos si afectuos, cu care ii rasplatea, mai ales, pe apropiati. Sa-l fi vazut cum se "ilumina", de exemplu, cand veneau copiii sa-l viziteze la Mogosoaia. Iradia, pur si simplu, avea, efectiv, lacrimi de fericire in ochi. Memoria colectiva a pastrat un portret extrem de neprietenos al lui Preda, un tip dur si nesociabil. Sunt bucuroasa ca eu am avut acces la fata "nevazuta" a personajului, extrem de blanda si de afectuoasa. Poate fiindca eram femeie. In orice caz, eu stiu un alt Marin Preda decat il stiu "povestitorii" sai. Cu totul si cu totul altul. Toate amintirile mele despre el sunt de o trandrete indescriptibila. Dincolo de "coaja" lui oficiala, de scriitor mare si important, era un om foarte bland, care se deschidea in fata oricui stia sa se apropie de el si sa-i acorde incredere... Mi-e dor de el, uneori.

- Cum arata el in decorul fastuos al palatului Mogosoaia, unde, ca buni vecini de camera ce erati, ati avut atatea convorbiri si complicitati intelectuale?

- Mie, d-l Preda imi rezerva plimbarile. Seara de seara, imi batea in usa cu bastonul, pac-pac, sa iesim la plimbare. Nu ma intreba daca pot, daca nu ma asteapta un alt program, pur si simplu, imi batea imperativ in usa, nedespartit de mirobolanta lui palarie, pe care vara o inlocuia cu una de pai. Adevarul este ca imi placeau si mie "imersiunile" acelea, la fapt de seara, prin parcul fabulos de la Mogosoaia. Creatie a Martei Bibescu, locul era, pur si simplu, un paradis natural, plin de arbori matusalemici si de pasuni inflorite, pe care castelana de Mogosoaia isi pusese intreaga pecetea personalitatii ei. Daca Mogosoaia avea ceva cu adevarat frumos, acest lucru era spatiul vegetal, acea intindere nesfarsita de padure si pajiste, pe care nimeni nu o cosea niciodata si unde florile cresteau in toate partile, nebuneste, cutreierate de milioane de fluturi si de albine. Si unde iti iesea totdeauna in cale un arici. Dupa ce venea din oras, de la editura, d-l Preda nici nu manca, grabindu-se sa dea o tura prin parc, sa se incarce cu frumusetea si linistea locului. Se facea noapte, si noi tot ne roteam prin ierburile acelea inalte si parfumate, pana ce ameteam.

- Despre ce vorbeati?

- De obicei, era tacut si meditativ. Cu mine ii placea sa vorbeasca despre iubiri si despre femei, subiecte pe care nu le putea aborda cu ceilalti. Era curios sa-mi afle parerea si ma iscodea ca la Politie: "Da' cum asa?... De ce asa?". Nu ma grabeam niciodata sa-i dau raspunsurile asteptate. Stiam, prea bine, ca iubirea nu recunoaste retete, iar sfaturile mele l-ar fi dezamagit. Preferam sa vorbim despre afectiune, despre tandrete, despre "prezenta" sentimentala, pe care d-l Preda nu punea mare pret, considerand ca femeia trebuie sa stie ca e iubita si sa se multumeasca cu atat. Il vazusem, adesea, in prezenta unor femei, si nu dadea afara din oala de gingasie. Era, mai degraba, indiferent.

- Despre carti nu vorbeati?

- Nu-mi povestea niciodata ce scrie. Avea, in schimb, obsesia inceputului si finalului unei carti. Credea ca un roman trebuie sa te prinda de la inceput, sa te inhate. Cum spunea Braniste: "Orice literatura mare trebuie sa inceapa cu un foc de pistol". Daca nu prinzi cititorul de la primele pagini, nu-l mai prinzi niciodata. Din plimbarile acelea cu d-l Preda, eu m-am ales cu un record: un interviu cu el, facut din memorie. Cand i l-am dat spre aprobare m-a intrebat banuitor si uimit: "Cand v-am dat eu dvs. un interviu?". I-am spus ca era rodul plimbarilor noastre prin Mogosoaia. L-a citit, i-a placut si l-am publicat.

- Banuiesc ca nu ti s-a confesat niciodata.

- D-l Preda se confesa prin intrebari. Tot ce ma intreba erau, de fapt, marile lui framantari. Isi testa problemele personale, verificandu-le prin experienta altora. Nu cred ca i-am fost de folos. In vreme ce eu voiam sa traiesc, pur si simplu, el visa sa ajunga un mare scriitor. A si fost. Dar stia, si el, sa le fie altora de folos. Odata mi-a spus un lucru absolut superb, pe care l-am repetat si intr-un interviu TV pe care l-am acordat Eugeniei Voda. Vazandu-ma tacuta si mai abatuta ca de obicei, m-a privit intr-un fel anume si mi-a zis: "Doamna Sanziana, prea ii priviti pe oameni in ochi! Ridicati capul putin mai sus. Deasupra e cerul plin de stele!". Cata dreptate avea! Dar pentru asta ai nevoie de intelepciune, ceva ce mie-mi lipsea in anii de atunci. Si, uneori, si acum.

- Prin ce te-a impresionat, in mod special, Marin Preda?

- Prin zambet, cum ti-am spus. Si prin felul in care stia sa asculte. D-l Preda era un ascultator inegalabil. Niciodata nu-ti punea intrebari degeaba, iar pe tine, ca interlocutor, te obliga sa fii la cel mai inalt nivel. Simteai ca esti cu Marin Preda. Nu puteai sa trancanesti oricum si orice cu el! Te obliga tot timpul sa fii superinteligent, sa-ti depasesti conditia si, mai ales, sa ajungi la esenta. Nu te slabea din privire, pana ce nu-i spuneai tot ce stii. Te asculta concentrat, tacut, ce mai, ca la un examen. De altfel, in afara plimbarilor, alte momente de neuitat erau discutiile nocturne de pe terasa Casei de creatie de la Mogosoaia, care dadea spre curtea interioara, cu vedere catre lac si palat. La mijloc era o peluza cu iarba verde, pe care se roteau regeste cativa pauni. Acolo, in serile de vara si pana toamna tarziu, d-lui Preda ii placea sa stea la discutii cu cativa scriitori pe care ii pretuia foarte mult, Cezar Ivanescu, Mihai Ursachi, Mery, sotia lui Cezar (au murit cu totii, asa de tineri), interlocutori neintrecuti, pe care ii iscodea cu o diplomatie mareata, facandu-i sa creada ca spun ce le place, cand, de fapt, raspundeau intrebarilor lui. De fapt, in discutiile acelea, cred ca d-l Preda isi lamurea cartile, le testa in dinti, ca pe aur. Ce-i drept, avea ce-asculta! Serile acelea au fost adevarate academii de literatura, pe care prezenta d-lui Preda le transforma in regal. Asa cum ti-am spus, atentia pe care ti-o acorda, gravitatea cu care te asculta, te faceau sa mergi pe sarma, ca Strohschneider, sa lasi lumea cu gura cascata. Iar cel care o facea cel mai bine era poetul Mihai Ursachi, portocaliu ca un morcov, dar scaparator de inteligent. Nu exagerez. Tasneau jerbe din el. Cu putina bunavointa, le vedeai zburand ca niste fluturi de aur prin noaptea racoroasa a Mogosoaiei. In ce-l priveste pe d-l Preda, avea o capacitate de sinteza care pe noi, ceilalti, ne speria. Ne lasa, pur si simplu, cu gura cascata. Noi traiam in amanunte, in impresii, in metafore. El avea o putere extraordinara de a inlatura aparentele, ajungand la miezul problemei. O minte rece si clara, ca un cristal. In viata mea nu am intalnit pe altcineva care sa aiba capacitatea lui de selectie. Ochea adevarul din prima. Asa cum face si in "Imposibila intoarcere", una din cele mai bune carti ale lui. Doamne, ce amintiri minunate! Au lasat dare de aur in viata mea. M-au ajutat sa fac ce fac si sa fiu ce sunt. Atat cat imi este masura.

- Stiu ca Monser iti dadea sa-i citesti cartile, inainte sa le dea la tipar.

- Da, m-am numarat si eu printre cei carora le acorda aceasta incredere. Mi-a dat sa citesc, in premiera, cateva carti, inainte de a le publica. Avea incredere in gustul meu. De fapt, isi finaliza testele pe care le incepea pe terasa. Si Cezar Ivanescu se numara printre lectori. Si, bineinteles, fosforescentul Ursachi. Dar, la un moment dat, am refuzat sa mai citesc. Inventam fel de fel de pretexte. Nu aveam curaj sa spun pana la capat ce imi place, dar si ce nu-mi place, iar d-l Preda astepta de la mine doar laude. Asa mi se parea, cel putin. Cum vedea ca ezit, zambetul ii disparea. Nu puteam. Mi se intepeneau falcile.

- Spune-mi ce intamplare legata de el iti vine acum in minte?

- Clipa de dupa cutremurul din 1977, pe care l-am trait, impreuna, la Mogosoaia. In spatiile deschise de-acolo, parea ca venise sfarsitul lumii. Cerul se colorase in violet, vazduhul mugea, ai fi zis ca trec care de lupta prin cer. Turnul de la intrarea in curtea palatului se prabusise, paunii tipau ca la apocalipsa, un miliard de pasari innebunite de frica se roteau bezmetic peste padure si lac. Stana de piatra, priveam spectacolul de pe terasa, infricosata, strangandu-mi baiatul in brate. Eram sigura ca vom muri. Intre timp, toti locatarii de-atunci ai Casei de creatie iesisera in curte si m-am grabit, si eu, sa cobor. Ca sa scurtez distanta, am trecut prin restaurantul aflat la parter. M-a intampinat o imagine care m-a stupefiat: singur, asezat la o masa, d-l Preda manca tacticos o friptura, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. "N-ati simtit cutremurul?", l-am intrebat. "Ba da", mi-a raspuns razand. "Dar daca tot e sa mor, de ce sa ma prinda moartea cu burta goala?". L-a prins cu burta plina, saracul. Asa cum a vrut. Inainte sa moara, tocmai urcase in camera, din restaurant.

- Portretul tau e plin de admiratie si tuse caline. Daca era asa cum il descrii, de ce a avut atatia dusmani? De ce confratii l-au urat si continua sa-l urasca si astazi?

- Marin Preda era brutal in discutii, caustic, chiar jignitor, dar numai cu cei pe care-i dispretuia, adica majoritatea "creatorilor" aflati in vremea aceea la Mogosoaia. Am pus cuvantul in ghilimele, pentru ca frumoasa resedinta de odinioara a Martei Bibescu era populata, pe langa cateva celebritati de elita, ca Cella Serghi, Lily Teodoreanu, Petru Manoliu, Valeria Sadoveanu si altii, de o plevusca de "strecurati pe sub usa literaturii", a caror preocupare de baza era alcoolul. Ei bine, astia il urau pe Marin Preda din rarunchi. In primul rand, pentru ca era un mare si adevarat scriitor, cu marca depusa. Publicase un munte de carti. Avea succes, glorie, era director de editura. Si, mai presus de toate, pentru ca el lucra. Preda scria zi de zi, Sorine! Sigur, adasta si el la cate-un pahar, nu era croit din hartie, dar paharul de vin era o rasplata pentru o zi de scris. Ceilalti "confrati" libationau de dimineata si pana seara. Profesionismul lui Moromete, ambitia lui de a deveni cel mai mare prozator in viata, ii scotea din minti pe colocatarii Casei de creatie Mogosoaia. Dupa ce se intorcea din oras cu Fiatul lui rablagit, pe care il conducea agatat de volan, incuia de doua ori usa camerei in care statea, punea radioul incet, sa nu-l distraga zgomotele de afara si, cu fotografia tatalui sau (batranul Moromete) pusa alaturi de el, pe birou (o poza superba), d-l Preda se dadea scrisului. Nici o chemare, nici o sirena nu aveau putere asupra lui. Din acel moment disparea. Scria! Se pregatea sa ajunga cel mai mare scriitor in viata.

- Si totusi, lui Marin Preda ii placea Mogosoaia. Parca nu mai putea trai fara ea. Tot timpul tragea intr-acolo, desi isi cautase locul de creatie ideal si-n alta parte, la Silistea, Cumpatul, La Peles, la Bucuresti...

- Mogosoaia era un amestec de abjectie si sublim; un model de colhoz artistic imprumutat de la rusi: "casa de creatie". O conserva cu scriitori, cei mai multi de duzina, dar in care te simteai, oricum, mult mai bine decat in maghernita ta de la bloc, unde ziua scriai ascultand simfonia apei de la WC-uri, iar noaptea, exprimarea fiziologica a vecinilor. Inghesuiala pe metru patrat de la Mogosoaia era suplinita de spatiul magnific care o inconjura. Era suficient sa te inchizi in camera ta si sa privesti pe fereastra, ca sa te simti ca Vasile Alecsandri pe mosia de la Mircesti. Se putea scrie bine la Mogosoaia, daca voiai. Locul acela este o inchipuire cu adevarat princiara. Armonia alcatuita de Palatul Brancovenesc, cu lacul, mereu plin de nuferi si de trestie parfumata, cu padurea gigantica de stejari si cu campurile mereu inflorite, care iarna se transformau in intinderi de zapada si gheata, strabatute de salbaticiuni, e unica. Ca sa nu mai vorbesc de aerul ametitor de curat, de zumzetul si fosnetul continuu al gazelor si animalelor furisate prin ierburi, de cerul cu miliarde de stele, de strigatul pasarilor de noapte si tipatul liliecilor care ti se incurcau, seara, in par. M-ai starnit! Asa ca o sa-ti spun si de duhul Martei Bibescu, raspandit ca un abur peste parcul domnesc. Si de mireasma de violete a parfumului ei. Asta vedea d-l Preda pe fereastra odaii sau cand ne plimbam amandoi. Un spatiu magic, care te indemna la visare si scris. Si care te starnea erotic, cumva. Nu stiu cum. Varsa in tine emotie. Si mai avea Mogosoaia un avantaj: intalnirile de seara, ferite, cu scriitori de elita din zona subtire a literaturii, pe care in alta parte nu-i intalneai. Erau si exceptii in colhozul cu creatori de la Mogosoaia, oameni superbi, varstnici, in mare majoritate, care se tineau la distanta de lumpenii care isi mutasera domiciliul in restaurant. Scump la vedere, d-l Preda alegea, si el, zona igienica a Mogosoaiei, desi ii placeau si baile de multime, din care spunea mereu ca are ce invata. Nu era un romantic. Il fascinau esentele crude ale realitatii.

- Aceeasi Mogosoaie, asa plina de lirism si de efuziuni vegetale, cum o evoci, a reusit, in cele din urma, sa-l omoare. Excesele nocturne si competitiile scriitoricesti absurde ale locului l-au doborat nedrept si neasteptat de repede.

- Eu nu cred in versiunea oficiala a decesului sau. Cred ca a fost omorat. Nu mai stateam la Mogosoaia cand s-a petrecut tragedia, dar dupa moartea lui Preda, am vorbit cu paznicii de acolo, martorii ultimelor zile din viata lui. Aveau incredere in mine. Ii cinstisem adesea cu cate o bere, asa ca au vorbit deschis despre cele intamplate. Erau ingroziti. Oameni simpli, dar inimosi, plangeau cand vorbeau despre el. Ii chema ciudat, nea Duminica si nea Rasarit... doi martori cumva de pe lumea cealalta, care venisera sa spuna adevarul. Relatarile lor erau identice. Spuse mai agitat sau mai moale (Duminica era mai tanar decat nea Rasarit), ele sunau la fel: Marin Preda stia ca o sa moara. Se simtea urmarit, i-era frica, isi baricada camera, plangea, iesea noaptea gol, pe culoarul pustiu, strigand ingrozit: "Ma omoara, baiete, ma omoara!". "Cine sa va omoare, dom' Preda?", il linisteau. "Ma omoara! Ma omoara!". S-a spus ca printre motivele mortii a fost si-o lovitura primita la caderea din pat. Ce cadere? Stiu bine paturile din camerele de la Mogosoaia. Sunt scunde, nu mai inalte de 30 de cm, iar parchetul e acoperit cu covoare persane. Cum sa mori din lovitura la cap?

- Unii spun ca ar fi fost otravit sau drogat, ca i s-ar fi pus ceva in paharul cu vodca...

- Nu stiu, Sorine, eu plecasem de multisor de la Mogosoaia. Tot ce stiu sunt povestile celor doi paznici, nea Duminica si nea Rasarit. Locul muncii lor era chiar scara mare de la intrarea principala a cladirii, iar odaia lui Preda era la capatul ei. Nimeni nu era atat de aproape, in spatiu, de d-l Preda. M-am simtit obligata sa merg, sa-i intreb. Dar asta a fost tot. Nu mi-am transformat intrebarile in ancheta. Ce voisem sa stiu am aflat.

- Sanziana, hai sa sfarsim interviul intr-un mod optimist. L-ai vazut fericit, vreodata, pe Preda la Mogosoaia? Dar fericit cu adevarat...

- Oh, da, si nu doar o data. De pilda, l-am vazut fericit cand a adus-o pentru prima data la Mogosoaia pe tanara sa sotie, Elena. Moromete cel sumbru era tot numai soare si cer senin. Foarte fericit era si in prezenta copiilor sai, pe care ii adora. Era mandru de ei, uimit, aproape, ca zamislise asemenea ingeri. Ii strangea in brate, ii alinta, le saruta mainile si talpile picioruselor goale, fara jena de efuziunile lui. Doamne, ce diferenta, intre personajul posomorat si sever, care aproape ca nu raspundea la salut, privindu-te banuitor peste ochelarii cu rame groase, si barbatul trantit in iarba plina de flori si de fluturi, rasfatandu-si minunile de copii: Nicusor si Alexandru cel mic si peltic, caruia ii spunea Sanducutu. Dar gradul maxim de fericire al d-lui Preda a fost atins intr-o dimineata de primavara, cand a tinut in mana un... zmeu. Chiar asa! Tocmai venise din oras cu masina si trecea pe sub bolta de piatra a curtii interioare, cand, ce sa vezi! In mijlocul peluzei scanteietoare, un barbat cu plete si barba neagra alerga descult, tinand de sfoara un zmeu. Era Puca. Marele grafician Florin Puca, un "veteran" al Mogosoaiei artistice, plin de har si de suflet, dar mai ales, "trimbulind" (cum ar zice Nichita Stanescu). Puca tragea de un zmeu urias si portocaliu, pe care vantul de primavara il facea sa zbarnaie triumfal. In doua secunde, d-l Preda a fost langa el. In palton, cu palaria pe cap si cu ochelarii aburiti de emotie, i-a intins servieta lui Puca, rugandu-l ca un copil: "Da si mie zmeul, don' Puca! Te rog! Lasa-ma sa-l tin doar o data". Bucuros ca jucaria lui are trecere la un barosan ca don Preda, Puca i-a luat servieta si i-a pus in mana fraiele zmeului. Ce-a urmat a fost o scena mare, finala, de film rusesc. Cu sfoara in mana si ochii inaltati catre cer, marele prozator Marin Preda, ilustrul romancier si temutul director de editura, alerga prin vantul de primavara, indemnand zmeul portocaliu sa ramana sus, in vazduhul albastru, sa zbarnaie liber si fericit. Daca si d-l Preda a zbarnait in dimineata aceea de primavara, nu-ti pot spune, desi cred ca da. Dar fericit era sigur! Alerga de colo-colo pe iarba scanteietoare, in vreme ce toti cei de fata il priveau uluiti. Iar printre ei m-am numarat si norocoasa de mine, drept care inchei povestea si incalec pe-o sa...