Amintiri de familie: IOAN SLAVICI

Cristina Struteanu
Razletul

E nemaipomenit sa ai ce povesti despre un om nascut la mijlocul veacului al XIX-lea, ba chiar in anul marilor razmerite europene - 1848. Si s-o faci acum, in secolul XXI! Si cu credinta ca merita. Si sa fie amintiri. Ba mai mult: amintiri de familie!

"Tata Batranu'" si "Maica Mare"

Bunica mea, Maica, strasnica povestitoare, mi-a umplut copilaria cu chipul tatalui ei, Tata Batranu', cum ii spuneau in familie lui Ioan Slavici. Mult mai tarziu am aflat ca strabunicul meu era un clasic al literaturii romane. Cand am citit, mai tarziu, cartea lui "Lumea prin care am trecut", am vazut cu incantare ca si el ii zicea bunicului sau - Tata Batran, fiind fascinat de prezenta lui. Iata-i portretul: "Om cu stare frumoasa si fruntea carturarimii din Siria, mosul Mihaiu Fercu se deosebia-n toate privintele de cei de seama lui. De statura mai mult decat mijlocie, uscativ si cu fata zbarcita, purta un asa zis gheroc de postav, totdeauna masliniu, croit pe talie si lung pana mai jos de genunchi, pantaloni stramti, si un fel de pantof cu catarama mare. Unul dintre ochi si-l pierduse inca din timpul tineretelor, dar cu celalalt vedea bine, si la batranete". Si pe deasupra "minunat povestitor", cel ce "m-a dedulcit pe viata cu povestile lui".
Maica Mare, strabunica Eleonora, sotia lui Slavici, rostea ades: "...Sssst, copii! Ascultati. Tata scrie. Linistee...". Scaaart, scaaart... Slavici scria cu pana de gasca! Joaca se potolea, se stingea, se strecura sopocaita, prelinsa pe sub usi. Iar usa se dadea de perete: "Da' vorbiti tare, va rog! Nu mai soptiti, ca ma siliti sa trag cu urechea! Vorbiti tare, ca nu ma pot concentra, pentru Dumnezeu!".
Povestea penei de gasca am aflat-o tot in "Lumea prin care am trecut": "Va fi fost prin anul 1854 cand am inceput sa umblu la scoala din fata bisericii. Am sfarsit "bucfarul" si am ajuns sa citesc din ceaslov, cand a fost introdus si-n scoala noastra abecedarul cu litere. Tot cam pe atunci au fost introduse si penitele, noi insa, si dup-aceea, ne folosiam mai mult de penele de gasca, pe care ni le taia jupanul invatator - din cinci pene, una pentru cel ce i le aducea. Una din marile bucurii ale noastre era sa cautam pe-ntinsul imas dela marginea satului penele aruncate de gaste pe la sfarsitul primaverii. Bune erau numai cele dintai patru, din fiecare aripa, cele mai bune a doua si a treia. Vazandu-le, deci, dela mare departare, porniam cu totii pe-ntrecute la ele, si fericit era cel ce ajungea mai curand decat ceilalti - mai ales daca pana era din cele mai bune. Eu am ramas pana-n ziua de azi cu pacatul ca nu pot sa scriu decat cu pana de gasca, taiata de mine insumi, si mi se pare mai buna, daca tot eu am si gasit-o".
Apoi, e si istoria cu tunsul. Imi povestea cu naduf bunica (fata lui Slavici) despre pletele ei ce n-ajungeau sa fie impletite in codite niciodata, fiindca Slavici isi tundea copiii in fiecare saptamana. In armata, la Viena, orice catana imparateasca era indemnata sa deprinda si o meserie. Slavici a ales sa-nvete frizeria si bunica si-a imaginat ca de aceea ii tundea, sa nu-si iasa din mana. Totusi, copiii Slavici au scapat de a fi mereu tunsi, fiindca intr-o buna zi, asa cum erau asezati cei sase pe o scara, in ordine, s-au razletit brusc, la plansul teribil al unuia dintre ei. Tatal ii ciuntise zdravan urechea! Drept urmare, Maica Mare a interzis ferm tunsul. Iar Maica Mare era directoare de scoala, nu te jucai cu ea. (Lui Tata Batranu' nu-i zicea "Ioane", ci "Slavici".)
Slavici radea mult. Si tare! La teatru, i s-a intamplat de cateva ori sa rupa scaunul, in foiala hohotelor. Eleonora se-mbujora. La restaurant, fiecare copil alegea din meniu ce-i venea sau ce-i suna atractios in lista. Apoi impingeau farfuriile cu oarece dezgust, aproape toti. Tata Batranu' le tragea spre el si, tacticos, in liniste, se punea sa le dea gata. Maica Mare soptea - "Slavici, ai sa te-mbolnavesti....". El raspundea mult prea tare si raspicat: "Sa stiu de bine ca mor, Eleonoro, eu mananc toate astea c-am dat bani pe ele!".
Era zgarcit?! Cred, mai degraba, ca era tot ecoul copilariei, al unui anume temei pus vietii. "Staruia mama" - scrie el in "Lumea prin care am trecut" - "sa nu las mancare in farfurie, ci sa-mi iau din blid numai atat cat pot sa mananc, fiindca ceea ce ramane in blid se pastreaza pentru alti oameni, iar ceea ce lasi in farfurie li se arunca porcilor ori cainilor si e mare pacat sa tragi pentru porci ori caini mancare de la gura oamenilor". Odata, la cimitir, plecand de la o inmormantare ce fusese pe zloata mare, il vede sotia sa fara galosi: "Pai bine, Slavici, da' ai incaltat galosii noi, unde sunt?!" - "Eleonoro, mi-a ramas unul in noroi, intr-o balta, si l-am pus si pe celalalt alaturi, sa-i gaseasca pereche cine i-o gasi, s-aibe ce folosi, nu asa, degeaba".
Si mai avea o insusire acest om al bucuriei: "Slabiciunea de a umbla razna prin lume, ca sa mi se pearda urma". Intalnea baietani cu caii la pascut? Pleca impreuna cu ei spre balti, sta noaptea la focuri, taifasuri si triluri de pasaret. Cei de acasa se-nvatasera, nici nu-l mai cautau. Mergea pe jos enorm, asa-s vestitele lui calatorii cu Eminescu, venind de la studii, iar la maturitate, cu propriii lui copii dupa el. "Iote-l, dom'le, cu gradinita", radea Caragiale. S-ar putea sa fi fost intre cei dintai alpinisti din Bucegi, inaintea Bucurei Dumbrava si a lui Mihai Haret, care au pus bazele "Turing Clubului Roman". Cu provizii pe magarus si alpenstockuri, bastoane de Alpi. Boierimea mergea la Sinaia, la Peles, scriitorimea, artistii, la Busteni. Se amuzau ca Slavici urca pe munte din zori. "Pe poteci, pe brane si stanci, e culmea", ziceau.

Raiul de la Magurele

O perioada absolut speciala, vreo 15 ani, a fost cea petrecuta la Magurele, langa Bucuresti, la Institutul Fundatiunii Regale Otetelesanu. Maica Mare era directoare si preda biologia, Slavici, Tata Batranu', director de studii si profesor de literatura universala si limba romana. Bunica mea avea trei ani pe-atunci. Copilaria ei a fost mirifica, magica, un vis. Slavici rostuise acolo un parc imens si iaz cu nuferi, dintr-o tarina intrata in paraginire. Acolo se spune ca ar fi scris Eminescu "Lacul". Acum, la Magurele e Institutul de Fizica Atomica, deci nu s-a ales, ca de obicei, praful.
Pentru ca satul era imbacsit cu otetari, soi rau, nici nu-i lemn de foc, nici nu rodeste, nici nu da umbra, ba si miroase urat, dascalul umbla prin curtile taranilor si impartea puieti fructiferi, imboldindu-i sa taie urataniile. Popa Tanda... A fost si singura perioada cand sotii Slavici si-au permis o guvernanta, nemtoaica, care-o punea pe bunica sa se suie in grajd pe gramada de balegar si sa inspire adanc, ca "face bine la plamani". In cofa cu apa lasa peste noapte un cui mare, un piron, sa devina apa feruginoasa, si alte nabadai.
Ce portret idilic! O lume in care sa tot traiesti! Sa fi fost tot timpul asa? Nici vorba! Incet, incet, viata isi aratase si coltii, nu doar zambetul, si inca de mult. Mirajul de la Magurele s-a terminat astfel: cu o caruta au venit, cu o caruta au plecat, desi se inventasera mai nou automobilele, iar lor li se nascusera ultimele doua fetite, deci erau mai numerosi, cu boccele mai multe... Aparuse, brusc, invinuirea ca n-au administrat rentabil internatul. Dupa ce, ani de-a randul, aproape toti inspectorii de la Ministerul Invatamantului si-au facut aprovizionarile pentru muraturi si cate altele de la Magurele, Slavici s-a opus, intr-o buna toamna, sa mai lase sa iasa pe poarta atelaje cu legume si fructe pentru functionarii din Bucuresti. Iar rezolutia a fost cea pomenita.
Raul incepuse, de fapt, cu mult timp in urma. "La Timisoara" - scria Slavici - "mai vartos decat la Arad, si mai cu seama la Pesta, apoi la Bucuresti, am fost cuprins de simtamantul, afara din cale de nesuferit, ca nu sunt in stare sa ma potrivesc in gand cu lumea in mijlocul careia traiesc. Am devenit razlet, si razlet am ramas".

Eternitatea dintre vii

Slavici a avut si nepretuitul talent de a fi fost mai tot timpul in contratimp cu mersul politic al mai-marilor vremii. O facea fara menajamente, sincer, ferm, raspicat, alegandu-se chiar cu cateva arestari. Nostim (sa-i zicem nostim) e ca, odata, a fost coleg de celula cu un socialist - I. C. Frimu, iar strada pe care a locuit Slavici, amar de ani, s-a numit in perioada comunista "Str. I. C. Frimu". La numarul 40, au stat Tata Batranu', Maica Mare, bunica... Acum se cheama "Str. Henri Coanda" si, intr-adevar, la colt este vila savantului, dar casa scriitorului, mititica, cea mai mica din zona, nu-i insemnata cu nici o placuta nici pana azi. Desigur, se-nvata la scoala despre acest clasic, din a carui nuvela, "Popa Tanda", s-a nascut intreaga proza moderna, precum cea rusa din "Mantaua" lui Gogol. Asa noteaza istoria si critica literara. Dar omul Slavici, fost-a el inteles?
De la una dintre inchisori a fost invoit sa vina la nunta fiicei celei mari, unde i-a stat tot timpul in spinare un jandarm, si la biserica, si la masa. Maica (bunica) istorisea ca nu era deloc stanjenit. Iar de la alta poprire, desi i s-a anuntat eliberarea, a cerut sa se amane cateva zile, ca sa-si termine novela la care lucra. I se dusese vestea la Jilava ca-si facuse razor de flori si ceapa la geamul celulei. Singurul detinut caruia i-a trecut asa ceva prin cap.
Bunica zicea ca orice "scriitor bun" e deseori neinteles de catre cei din preajma. Personajele lui, da, ele il inteleg pe creator, chiar daca acesta le meneste un drum si se trezeste apoi ca-s de capul lor si-l tarasc si pe autor dupa ele. Cu personajele vorbea, poate, Slavici la batranete, cand speriase un turc.
Vorbea singur Tata Batranu', scriitorul, in ultimul sau an, aflat la via de langa Panciu, a fiicei celei mari, Lavinia. Nascut printre podgoriile Aradului, avea sa se stinga printre podgorii. Vorbea cu personajele, iar turcul Ali, care ingrijea via, a scris depesa: "Duduia saru mana - tot bine - a murit gaina, ingropat - nu stiu ce este domnu' mare - nu lucru bun, vorbeste mereu singur - poate bolnav. Veniti duduia, am frica mare".
Avea dreptate Ali. Au murit acolo, la Panciu, nu numai biata gaina, ci si "Domn mare". L-au ingropat si pe el la schitul Bradet, cum si-a dorit. (Numai ca, in '40, la cutremur, mormintele au avut de suferit si a fost mutat in cimitirul din orasul Panciu, ceea ce nu cred ca si-a mai dorit. Acum se lupta, aprig, orgolii de patriotism local - cei din Siria, Arad, cu timisorenii si cu cei din Panciu... Pur si simplu, batalie...).
Stia bine Slavici cum e pe lume, dar omul se purta ca si cum n-ar fi stiut. A ales sa ramana in pielea lui. Era mult mai liber asa. Se putea bucura de orice farama de BUCURIE si, desi spunea ca se simte razlet, poate ca ii parea si nu-i prea parea rau de asta.