Intalnirea
O poarta grea, ca de catedrala. Scarile se deschid larg, intr-o imbratisare. In capul lor e o usa pe care isi ia curaj s-o deschida un tanar student la Facultatea de Stiintele Naturii din Cluj. Dincolo de geamul mat al intrarii palpaie o lumina slaba, ca de candela. Baiatul apasa soneria, cum il invatase laborantul de la subsol. Nici un semn. Vocea indatoritoare a laborantului ii repeta intruna sa insiste. Mai suna o data. In spatele geamului mat, se aud cativa pasi. Apoi se zareste o umbra ce creste palpaind, pas cu pas. Creste, tot creste, pana cand acopera geamul. Umbra deschide usa, scartaitul dureaza o vesnicie si, la capatul vesniciei, este Emil Racovita in persoana! Pana se dezmeticeste, tanarul simte pe umar mana grea a profesorului. Il trage inauntru, cu hotararea omului care a taiat in gheata drumul vasului Belgica spre glorie stiintifica, in timpul faimoasei expeditii la Polul Sud, de la inceputul secolului trecut.
- "Cum te cheama, baiete?"
- "Viehmann. Iosif Viehmann, dom' profesor". Se intampla in 1945.
Umbra lui Racovita
E toamna-n Ardeal. Rugina a pornit deja sa arda frunzele pe care octombrie le-a prins gatite inca in verde. Nuante de galben se intind lent peste "betesugurile" strazii Clinicilor din Cluj, imblanzind sufletele indoite de teama ale bolnavilor veniti, care de unde, "sa se cote" de sanatate. Reputatul speolog si profesor Iosif Viehmann isi aminteste perfect ziua in care s-a intalnit cu Mosu' Racovita. "Era o zi ca asta", spune, opintindu-se, exact ca acum mai bine de jumatate de secol, in usa "Catedralei" de Speologie din Complexul Studentesc Hasdeu.
Fiu al unui cunoscut muzician german, adus de regele Ferdinand la Cluj dupa Unire, ca prim-violonist al Operei Romane, Iosif Viehmann s-a nascut cu pasiunea pentru natura. "Noi, nemtii, ne nastem in pantaloni trei sferturi si cu rucsacul in spate", glumeste profesorul. E descoperitorul "picurului permanent" din Pestera Pojar, al urmelor "Omului de Vartop", vechi de peste 26.000 de ani, al "stalactitelor termoindicatoare" si coautor al teoriei Geze-Viehmann, privind nasterea monocristalelor excentrice. Inalt, atletic, cu niste ochi albastri tipic nemtesti, in care vezi in permanenta curiozitatea si pofta de viata, profesorul Viehmann are, la 85 de ani, o vitalitate cu care magnetizeaza zeci si zeci de studenti, la cursurile de Speologie sau in expeditiile prin pesterile din Romania. Tocmai arde de nerabdare sa dea o fuga la Pestera Vantului...
Iosif Viehmann lucreaza chiar in cladirea in care se gasea fostul birou din Cluj al savantului Emil George Racovita. Urca, de zeci de ani, de cateva ori pe zi, de fiecare data cu aceeasi emotie ca in toamna lui '45, treptele care aveau sa-l aduca in preajma celui mai mare savant roman al secolului trecut. Facem impreuna acel drum. Detaliile dau greutate fiecarui pas. In Cluj exista de cativa ani un muzeu de speologie dedicat memoriei lui Emil Racovita. Dar vizita la muzeu nu inseamna nimic fara ghidajul sentimental al lui Iosif Viehmann, prin viata marelui sau profesor si indrumator. Ajungem sus, in capul scarilor, in fata geamului mat, acelasi din urma cu peste sase decenii. Holul e neluminat. Nu e nimeni in Institutul de Speologie. O umbra grea apasa pe geam, ca si cum conturul lui Racovita, aplecat peste microscopul laboratorului, s-a imprimat in sticla pentru eternitate.
Omul care oprea timpul in loc
"Avea o statura care impunea. Era maiestuos. Iar ciocul si mustata, albe de acum, ii dadeau aerul unui adevarat savant", isi aminteste Iosif Viehmann. Tocmai datorita staturii si a mersului greoi, apasat, dar si a mustatii sale impresionante, lui Emil Racovita i s-a spus "Mosu'", inca de pe vremea intoarcerii sale din Antarctica. "Cand l-am cunoscut eu, era deja in anii la care varsta si bolile il stavileau, dar prestigiul sau era mai mare ca oricand", spune Viehmann.
Racovita e o institutie la Cluj. Orasul ii datoreaza nu doar faima mondiala cu care l-a innobilat, cand a parasit Parisul pentru a preda in capitala Ardealului, ci si colosalul efort la care s-a inhamat pentru punerea pe picioare a Universitatii romanesti "Regele Ferdinand", dupa 1918, in calitate de rector, de senator si de membru si apoi presedinte al Academiei.
Cu birja, prin ceata Clujului
E 9 dimineata, si Clujul n-a iesit inca de sub valul de ceata care-i vegheaza, de cand lumea, picoteala din zori de zi. Dinspre gara, targoveti cara in basalagi ce amar au gasit prin gradina, ca sa mai faca un banut. Inspre podul de peste Somes, peisajul se coloreaza. Oraseni batrani, cu tipicareli aristocrate, tineri dezinvolti, a caror varsta refuza memoria razboiului de-abia terminat, functionari grabiti, toti isi cauta drumul spre Centru.
Deodata, din ceata diminetii se desprinde o trasura. Intepenit pe capra, birjarul tine strans fraiele, masurand, cumva ritualic, fiecare pas al calului. Vestea se duce in soapta, din om in om. "Trece Mosu' Racovita!". Toti ochii sunt atintiti spre birja. De sus, de pe pernele din spate ale calestii, Mosu' le raspunde tuturor cu zambetul sau unic, ascuns pe sub mustata stufoasa. Trecut de 70 de ani, batranul savant folosea zilnic birja, ca sa urce dealul abrupt, pana la Institutul de Speologie, pe care il infiintase in premiera mondiala la Cluj.
"Cand ajungea sus, la Institut, si cobora din birja, se oprea miscarea studentilor in curte. Pana nu disparea pe usa cea mare, nimeni nu facea un pas, toata lumea casca gura la savantul care vazuse pinguini si care fusese prin sute de pesteri".
Admiratia fostului student Viehmann a ramas nestirbita pana azi. "Era ca un Papa!", exulta discipolul.
"Ici, goanga alba, ici, goanga maro"
Amintirile celor aproape trei ani pe care i-a petrecut in intimitatea stiintifica a marelui naturalist iau viata din gesturi simple, in fostul birou al lui Racovita. Viehmann face doi pasi in stanga, amintindu-si ziua marii intalniri. Mersese la Institutul de Speologie ca sa imprumute un lampas si niste carbid, sa poata explora o ciudatenie de pestera de pe Valea Crisului Repede, din care tasnea apa. Venise de doua zile la Cluj, hotarat sa faca rost neaparat de o lampa pentru a cerceta pestera. Batranul Racovita zambeste la entuziasmul tanarului din fata sa. Ii corecteaza pedant terminologia stiintifica folosita stangaci, ii da cu mana lui studentului o lampa si un pumn de carbid, apoi il trage pe Iosif spre biroul din odaia alaturata, la care statea savantul Pierre Alfred Chappuis, celebru biolog si consul al Elvetiei la Cluj. "Professeur, tanarul acesta merge in Pestera Vadul Crisului. Da-i niste tuburi cu alcool sa ne aduca niste fauna de acolo". "Ici, goanga alba, ici, goanga maro", i-a explicat apoi Chappuis, intr-o romana aproximativa, innobilata de un accent frantuzesc pe care Viehmann se chinuie sa-l imite de 65 de ani.
Dragoste calda in pestera rece
Iosif ia cele doua tuburi si, ajutat de doi colegi de facultate, de Ileana, pe care o si iubea, si de Stefan, le aduce pline de fauna, dupa trei zile.
"Azi, Pestera Vadul Crisului, in care am fost noi atunci, nu mai are fauna. A disparut ca urmare a agresiunii involuntare a omului. Pur si simplu animalele nu suporta prezenta omului. In anii in care Racovita si profesorul Chappuis explorau aceasta pestera, nu aveau loc sa puna piciorul de insecte", povesteste profesorul Viehmann.
"Noi acolo am gasit mai intai un castel abandonat. Aflam de la cantonierul de cale ferata ca a apartinut unui conte ungur, Zichy Odon. Cand s-a casatorit, si-a luat tanara nevasta la acest castelas din piatra, a amenajat pestera si a bagat si o luntre inauntru. Cu greu, dar am reusit sa trecem peste tunelul prin care contele isi plimba iubirea ca-n gondola, la Venetia. Dragoste calda in pestera rece."
La intoarcerea de la pestera, Racovita il invita pe Iosif la biroul profesorului Chappuis. "Ma trage Racovita serios de limba, sa-i zic cat mai mult. Ei nu mai fusesera de ani buni la Vadul Crisului... Atunci a inteles Racovita ca eu mi-am vandut sufletul acestei aventuri si ca in mine a intrat pestera, care nu avea sa mai iasa in veci. Atunci a vazut in ochii mei ca m-am indragostit de pestera", rememoreaza Viehmann. "Dragoste calda in pestera rece, dom' profesor!".
"Citesti ceva despre pesteri?"
Si zice Mosu': "Ai vrea sa citesti ceva despre pesteri?". "Da, dom' profesor, sigur ca da!". "Dar nu pot sa iti dau in germana, iti dau in franceza". "Am facut si franceza", ii zic. "Iti dau un tratat de ape subterane, scris de cel care a inventat speologia. Edouard-Alfred Martel, el a adus speologia ca stiinta pe pamant."
"Nouveau traite des eaux souterraines". 520 de pagini, anul aparitiei: 1921. Cartea asta i-a pus-o in mana Emil Racovita. "Avem un singur exemplar, nu ti-l putem lasa acasa. Cand ai timp, vii aici si la masuta aceea, stai pe scaun si conspectezi capitolele care te intereseaza", arata Viehmann coltul in care Racovita l-a condamnat la speologie. Era o minune, si sa stai in aceeasi incapere cu marele savant, darmite sa-l stii veghind in spatele tau, in vreme ce tu citesti despre minunile pesterilor! "Trei sferturi de lucrare am conspectat! Venea in fiecare zi Racovita sa vada: am mai trecut sa citesc ceva sau nu? Si pana la urma, am avut voie sa intru si sa ies din institut cand poftesc. M-am imprietenit cu un asistent al savantului, Mihai Serban, distins inginer si biolog, si cu un tanar abia intrat in institut, Dan Coman. Noi trei am fost vecinatatea vie a lui Racovita in ultimii sai ani de viata. De cate ori deschidea gura, eram si noi acolo".
Povestitor din spita lui Creanga
Vorbea foarte putin, dar tot a doua fraza era una de substanta. In plus, fiecare propozitie avea ceva din Ion Creanga, care i-a fost dascal si care l-a invatat sa vorbeasca in asa fel, incat in salile de conferinte, oamenii se topeau dupa graiul lui.
Apropiat al lui Gheorghies Racovita, tatal savantului, Ion Creanga s-a ocupat indeaproape, vreme de 2 ani, de educatia tanarului iesean din Pacurari. "In fiecare dimineata, Creanga venea la poarta casei noastre, isi baga degetul aratator indoit in gura si tragea un suier strasnic. Cum il auzeam, coboram. Creanga ma lua de mana si ne tot duceam amandoi, pana in Piata Unirii", avea sa isi aminteasca mai tarziu Racovita. "Toata opera sa stiintifica e impregnata de stilul neaos si de limba vie a lui Creanga", spune Viehmann. "Ca sa nu mai vorbim de umor... Zicea cate ceva, dupa care tu mureai de ras, iar el avea o fata ca de inmormantare, rece".
Faima de povestitor a lui Racovita facea ca seminariile si cursurile pe care le sustinea sa fie audiate de numerosi curiosi. "Se stia in tot Ardealul cand vorbea Racovita si despre ce vorbea. Cand avea expozeuri despre viata din adancurile oceanelor, bunaoara, pe coridor stateau zeci si zeci de oameni. Domnule profesor, ne ingaduiti sa asistam si noi? Racovita ii inghesuia in salita, pe langa cei 14 studenti, iar doritorii care asteptau pe hol puteau fi militari, popi sau cofetari veniti sa-l asculte pe Racovita vorbind", isi aminteste Iosif Viehmann, nelipsit, la randu-i, de la cursurile mentorului sau.
Speologie pe intuneric
La cursuri, Racovita nu vorbea decat pe intuneric. Ca intr-o pestera. Cand s-a intors definitiv din Franta, si-a adus cu el doua lucruri de care nu avea sa se mai desparta toata viata: aparatul pentru proiectat electrofotografii - cuvantul "diapozitiv" nu era inca inventat - si un ecran mare, suflat cu miliarde de perle de sticla. Tot discursul savantului Racovita era sustinut de material vizual, intr-un stil revolutionar, care a socat in epoca. Era inca vremea filmului mut, iar expozeurile profesorului aveau aerul unor grandioase spectacole.
"A cutreierat numeroase capitale europene, sustinand conferinte, dupa celebra sa expeditie la Polul Sud, la bordul vasului Belgica. Si vine si randul Romaniei. Incepe cu Iasiul, apoi urmeaza Bucurestiul. Pe afis scrie: "Traiu in gheturile Antarcticii"".
Suntem in Atheneul Roman. Miros de lavanda, lume pretentioasa, nerabdatoare sa vada spectaculoasele descoperiri ale savantului Racovita. Nu puteai sa te apropii de usa, atata lume se imbulzise acolo. "E prezentat cu mare fast, era deja presedinte al Academiei, era cineva... Coboara la proiector, iar cand ajunge acolo, se stinge lumina! Lumea din sala, speriata: "pana de curent"! Un murmur general, peste care se aude vocea grava a lui Racovita. "Doamnelor si domnilor, am nevoie de intuneric ca sa va pot proiecta aceste fotografii transparente!". In secunda urmatoare, Racovita aprinde proiectorul, iar in fundal apare o imagine cu vasul Belgica si cu un pinguin, salutandu-i pe membrii expeditiei. Un nou murmur, de admiratie de aceasta data. Racovita descrie apoi cu de-amanuntul viata in tinuturile Antarcticii. A fost o reprezentatie memorabila!".
Cinci mese de lucru si doua vieti
Pe cat era de "actor" in public, pe atat era Emil Racovita de o rigoare iesita din comun, la biroul sau. De fapt, birou e impropriu spus. "Am vazut cu ochii mei transformarea a doua incaperi in care lucra, alaturi de Chappuis, in una singura. Dupa modificare, Racovita avea acolo cinci mese: la una, in colt, era presedintele Academiei Romane, la urmatoarea era profesor de biologie, la a treia masa era directorul Institutului de Speologie, la a patra masa era rector al Universitatii din Cluj si, ulterior, senator al institutiei, iar la a cincea erau lucruri legate de expeditia Belgica. Ca un pinguin, mergea din masa in masa si isi gasea acolo totul aranjat. Semna un act oficial, raspundea vastei corespondente pe marginea expeditiei la Polul Sud, apoi isi tragea sufletul, corectand un articol pentru o revista de specialitate... Totul era in cea mai clara ordine, savantul nu-si permitea sa piarda vremea cautand lucruri amestecate pe vreun birou".
"Pentru ca Racovita sa fi dus la capat tot ce si-a propus in viata, trebuia sa mai traiasca de doua ori. Eu am mutat arhiva Racovita, ramasa dupa ce familia a luat de aici ce a crezut de cuviinta, si am umplut un garaj pana in tavan. Incredibil in cate proiecte era implicat! In muzeul Racovita, peretii sunt tapetati cu diplome". Profesorul Viehmann isi incheie crescendo-ul cu mainile larg deschise, ca un dirijor care tocmai a dus la capat o grandioasa simfonie.
Savantul cu sufertas in geam
"Daca eu exist azi aici, e pentru ca, involuntar, la varsta aceea frageda, mi-am facut un model de viata din Racovita. Tot ce fac eu si ce am facut e copiat de la Racovita", marturiseste speologul clujean. Viehmann e un om tare, un om care lupta cu muntele si cu pesterile la 85 de ani, dar, cand spune asta, in ochi ii stralucesc lacrimi de stalactite.
Racovita ajungea la Institut la ora 10. In jurul orei 2:30, se aseza la el in fotoliu, fotoliu pe care Viehmann l-a avut la el in odaie pana acum o luna si jumatate si care acum e la muzeul "Racovita" din Cluj. "N-am lasat pe nimeni sa sada in el, tot timpul il incarcam intentionat cu carti! Nu se putea aseza nimeni in locul profesorului". Racovita mai avea un mic taburet, pe care se urca sa ia cartile de pe rafturile de sus ale bibliotecii, si pe el isi intindea, savant, picioarele. Apoi, ii chema la el pe cei trei asistenti nelipsiti din Institut si le zicea: "Baieti, acuma ma lasati sa imi adun gandurile". "Si atunci stiam ca 20 de minute, maximum o jumatate de ora, Mosu' se odihneste, iar noi umblam prin restul odailor in varful picioarelor. Odata ne-a explicat. "Are rost sa pierd trei ore pe drum, pentru o farfurie cu zeama, si o jumatate de ora de odihna? Mai bine stau aici sa lucrez, pana ma alunga intunericul"". Ca si Charles Darwin, Emil Racovita era obsedat de ideea de a nu irosi timpul. El a instituit moda mancarii la sufertas. "Modelul Mosului s-a raspandit in institut ca o epidemie. Mihai Serban l-a imitat primul, eu al doilea. Aveam colege, mame cu doi-trei copii, care, ca si Racovita, veneau cu mancarea la pachet. Cand ne razbea foamea, deschideam geamul si cautam o imbucatura de ceva dintre ferestre! Pentru un om ca Racovita, acele trei ore castigate au fost tezaur", explica Iosif Viehmann. Uneori, sotia savantului, Elena, ii aducea cu sufertasul o mancare calda. De cate ori mergea inspre geam sa isi ia sufertasul, isi amintea de Elena si ne spunea: "Voi nu stiti ce mama am eu in casa!" Si-a venerat sotia, pe Helene!
Nici un compromis
Sunt momente de mare saracie la Cluj imediat dupa al doilea razboi mondial. Totul e rationalizat. 300 de grame de paine pe zi, o jumatate de tabla de unt pe saptamana, 250 de grame de carne pe saptamana, hartia igienica dramuita. O sticla de suc si o jumatate de kilogram de banane de Pasti si de Craciun, la coada.
"Racovita avea copii, avea familie... Laborantul institutului, Ioan Cordos, lua foarfeca si taia din cartela lui puncte pentru savant, sa duca Racovita mai multa mancare acasa. Iar profesorul Pierre Alfred Chappuis incearca si el sa il ajute, desi stia ca nu va reusi. Pentru ca profesorul Racovita avea in el o mandrie si un suflet de patriot greu de definit. Sa se stranga psihologii si sa analizeze aceasta trasatura a savantului!", spune Viehmann.
Profesorul clujean isi aminteste o intamplare care l-a marcat pentru totdeauna. "Vine intr-o luni, de la pescuit, de pe Nadas, profesorul Chappuis, si pune pe masa savantului Racovita un borcan de smantana si un pui viu, cu picioarele legate. Serban, care vede treaba, vine si ma cheama. Haide numai sa vezi ce se va intampla! Serban il stia bine pe Racovita... Si profesorul Chappuis spune in limba franceza: "Voila, mi-au dat taranii prea mult, avem destule borcane, mai multi pui, ti-am adus si tie, sa duci acasa". Si Racovita rosteste cuvintele astea, pe care eu, ca sa le pot rosti dupa 60 de ani, trebuie sa imi inchid toate robinetele inimii: "Pana cand studentii mei mananca fulgi de ovaz, peste afumat si mamaliga, iar o data pe saptamana carne de oaie care miroase pana dincolo de biserica, mananc si eu la fel ca ei. Punct. Colega, ia-ti smantana si puiul si fa-ti familia fericita!"".
Intr-o iarna, acelasi Chappuis a descarcat pe furis o caruta de lemne in curtea casei lui Racovita. "O zi intreaga am carat pe brate, patru oameni, lemnele inapoi in curtea lui Chappuis, care statea nu departe de Mosu'", spune Iosif Viehmann.
Agoniseala de-o viata: bani de un sapun
In toamna lui '47, cu putin inainte de moartea savantului, Maria Itu, scriitoare stabilita in Aiud, e martora unei intamplari dureroase, care il are in prim-plan pe profesorul Racovita. Doamna Itu era pe atunci functionara la banca in Cluj. Il cunostea bine pe Mosu', ea il ajuta pe profesor cu depunerile si retragerile de bani din cont. "Doamna Itu povesteste ca, in jurul orei 11, apare greoi, cu paltonul tras peste umeri, pentru ca il durea omoplatul, Mosu' Racovita, care schiopateaza de un picior. In acel moment, toti vin sa il intampine pe savant", isi reia profesorul Viehmann amintirile, pe care Maria Itu le-a publicat intr-un buletin cultural ardelean. "Ce ati patit dom' profesor?". "Am alunecat, fetelor". "Cu ce va putem servi, dom' profesor?". "Apai vreau sa-mi scot banutii ce-i mai am in banca la dumneavoastra". "Veniti la ghiseul meu, sa vedem ce mai aveti in cont". "Si Racovita, bolnav, se pregatea sa se interneze in spital, isi scoate ultimii bani, echivalent cu pretul unui sapun... Asta a fost sfarsitul lui Racovita. Batranii stiu, Racovita a murit sarac si bolnav, dar noi daca o spunem azi nu are cine sa auda. Nimeni nu isi imagineaza ca un astfel de om poate sfarsi batran si bolnav si sarac. El trebuie sa ramana o Deitate!".
Pernele cu medalii
Corpul neinsufletit al savantului Emil Racovita a fost depus pe un catafalc in holul cladirii centrale, nu in foaierul Casei Universitarilor, din pricina saraciei care domnea in Universitate si in Cluj. "Trei studenti au pe mana, pe niste perini acoperite cu un material tesut rosu - ar fi trebuit sa fie de catifea, dar nu se gasea -, medaliile savantului. De trei oameni a fost nevoie ca sa tina pe brate toate medaliile profesorului Racovita!!! Luati oricare doi-trei savanti romani si puneti cap la cap medaliile si diplomele obtinute si nu o sa faceti cat Racovita!", spune profesorul Viehmann, in timp ce stinge luminile in biroul fostului savant. E ora la care intunericul il trimitea acasa pe batranul Racovita. Pe scari in jos, dupa ce inchide usa la care batuse cu emotie in 1945, Viehmann imi spune o poveste frumoasa, de dragoste, cum l-a cucerit mademoiselle Helene pe tanarul Racovitza la Paris, pe cand studentul isi cauta, mergand din magazin in magazin, o bereta chic...
Afara, in curtea Institutului, cinci "boboci", abia "nimeriti" in Cluj, admira muti bustul in care Racovita troneaza infofolit intr-o cusma groasa, mai ceva ca la Polul Sud, cu mustati groase, cernite in bronz, si un par valvoi, de savant veritabil, care tocmai si-a scos faimoasa bereta, cu aer de iubire pariziana. Toti cinci stau nemiscati. E ca pe vremea cand Mosu' aparea cu birja, urcand agale dinspre strada Clinicilor.
CARTE DE VIZITA
Emil George Racovita (1868-1947) este unul dintre cei mai mari savanti pe care Romania i-a dat umanitatii. La numai 25 de ani, dupa ce isi finalizeaza studiile la Sorbona, ajunge membru al Societatii Zoologice din Franta. In 1897, este recomandat sa participe ca naturalist la marea expeditie belgiana la Polul Sud, la bordul navei Belgica. Succesul expeditiei si rezultatele stiintifice ale acesteia ii aduc faima internationala si cele mai inalte distinctii oferite de Franta, Belgia si de Casa Regala din Romania. Este inventatorul Biospeologiei si intemeietorul, la Cluj, al primului Institut de Speologie din lume. A fost rector si senator al Universitatii din Cluj, membru si apoi presedinte al Academiei Romane. In timpul expeditiei in Antarctica (1897-1899), a cercetat in detaliu viata marilor mamifere acvatice, dar si a pinguinilor. A ramas in istoria stiintei si ca descoperitor al balenei cu cioc.