"Copii ai Vlahiei suntem noi"

Urme romanesti in Austria

* "Formula AS" isi continua campaniile de recuperare istorica. Va propunem in premiera un documentar de exceptie despre vlahii din inima Austriei. I-am intalnit anul acesta, in septembrie *

Providentiala pagina 56!...

In micul sau apartament din inima Vienei, de pe Mittelgasse 19, Trintu Maran a facut candva o descoperire uluitoare. Se intampla in urma cu 15 ani. Fusese invitat la lansarea unei carti despre minoritatile din Austria, o problema de care se preocupa indeaproape. Trintu e fondatorul celei mai puternice asociatii romanesti din tara de la poalele Alpilor, membru al unor prestigioase institutevieneze de cercetare istorica. Pe scurt, un specialist. Isi aminteste ca si cum ar fi fost ieri: tot o amiaza blanda de toamna, ca cea care se oglindeste-n fereastra, cu frunze aramii, valsand pe largile bulevarde Avea, pe atunci, aproape saptezeci si cinci de ani, dar se simtea inca tanar si puternic. Tot drumul l-a facut pe jos, privind relaxat trecatorii si gandindu-se la ale lui. O tihnita si dezinteresata promenada... Nu se astepta sa afle mare lucru. Probabil, tot ceva despre maghiari, sloveni, cehi, slovaci, chiar despre rromi si sinti, caci romanii nu s-au ostenit niciodata sa fie recunoscuti in Austria, ca o minoritate nationala. Se impacase cu gandul, stia cam cum merg treburile in chestiunea asta a "minoritatilor". Intors acasa, a lasat cartea la a carei lansare participase, pe masuta de stejar de langa usa, uitand o vreme de ea. Abia dupa cateva zile a rasfoit-o asa, in treacat, hotarat s-o aseze pe rafturile bibliotecii. Si atunci i-au cazut ochii pe... pagina 56. Providentiala pagina 56! La capitolul "Croatii", erau acolo doar cateva fraze care aveau sa-l bantuie de atunci inainte mult timp. Cum ar fi: "intre croati, de un statut juridic aparte s-au bucurat Vlahii (in croata) sau Valahii (germana), ce traiesc din vremuri stravechi, in 14 sate din regiunea Burgenland, in partea de sud a muntilor Gunsergebierge, vorbind si astazi un dialect propriu. Spre deosebire de ceilalti locuitori, ei s-au ocupat intensiv, pana in secolul al 19-lea, cu pastoritul oilor si cu un comert infloritor cu lana...". Se mai vorbea foarte pe scurt despre asa-numitele "libertati valahe", drepturi politice incredibil de mari pentru niste ciobani, pe care nu le aveau in tot restul Austriei si Ungariei decat nobilii. Si cam atat. Dar de aici, de la aceste cateva randuri, a pornit marea aventura...



Evrika: romani!

Cautari asidue la Biblioteca Nationala din Viena. Acolo a gasit un istoric, Sieffries Tonow, care intocmea un "Dictionar al dialectului croat din localitatile valahe ale Burgenlandului". Multe cuvinte semanau mai degraba cu cele stravechi romanesti decat cu cele croate. Dar Trintu nu s-a bagat. A invitat lingvisti romani sa studieze chestiunea. Apoi a aflat despre o alta carte: "Originea croatilor valahi din Burgenland". S-a suit in tren si a plecat la Berlin, caci nu putea obtine cartea decat la bibliotecile de-acolo. Saptamani la rand a citit, si-a scos notite. A gasit cele 14 sate, le-a studiat istoria, le-a localizat pe harta, "intr-un triunghi de 3 km pe 6 km", toate intemeiate de valahi, la inceputul anilor 1500, conform documentelor, dar poate si mai vechi. Astfel a ajuns la lucrarea unui alt istoric, Kranzmayer-Burger, care zicea despre acesti valahi din Austria c-ar fi, nici mai mult, nici mai putin, decat... romani. Evrika! Romani refugiati demult, din calea primilor navalitori turci, din Bosnia spre Slovenia si Dalmatia, mai precis, din regiuni balcanice, care la randul lor au fost tot vlahesti, de la inceputuri. De aceeasi parere era si maghiarul Forscher Szegedy, care a cercetat intreaga regiune. Aceeasi concluzie: romani! Romani ortodocsi, care apoi au preluat limba croata si religia catolica. Spre finalul cartii sale din 1971, Tonow scrie: "Cercetarea acestor valahi este urgent necesara, deoarece germanizarea lor este in plina desfasurare si se va incheia, cu siguranta, in cateva decenii".Asadar, chiar strainii trageau un semnal de alarma, pentru ca noi sa facem ceva urgent ca sa ne salvam istoria!... Trintu Maran s-a interesat printre istoricii nostri: nici unul nu aflase vreodata despre acesti vlahi izolati vreme de atatea secole - ca-ntr-o "insula" - chiar in mijlocul fostului Imperiu. Nici unul nu calcase acolo. Si-a dat seama ca e cel dintai roman(!) care descoperise comunitatea asta, numai din arhive. A scris el insusi articole, a facut apeluri catre lingvisti, cercetatori specializati. Si totusi, peste tot, dezinteres total. Apatie. Lene. Ignoranta. De cincisprezece ani, nimeni nu s-a gandit vreodata sa-i puna barem cateva intrebari intr-o scrisoare, daramite sa se urneasca spre Austria. M-am nimerit eu sa citesc, cu totul intamplator, cateva file din textele lui. Si am pornit imediat spre acest om de acum batran, care-mi vorbeste sec, detasat, oarecum dezamagit si fara prea mari sperante, despre ce a gasit odata. Sunt primul reporter roman care va porni maine catre satele vlahesti din Austria...

Imperiul pastorilor vlahi

"Imi pare rau ca nu pot veni si eu. As fi vrut...".
La scurta vreme dupa fabuloasa descoperire, o boala grava l-a lovit pe Trintu Maran. Nu mai poate parasi domiciliul, de ani de zile n-a mai cutreierat bulevardele vieneze. Se misca greu prin casa, cu ajutorul unui "rolator", intre biblioteca, masa si pat, de la un document la altul, "doar mintea mi-e teafara, slava lui Dumnezeu", zice, marturisind ca si azi reuseste sa-si aminteasca de aproape orice zi a vietii sale. Intr-adevar, aveam sa-mi dau seama ca asa este. O minte sclipitoare, precisa, de adevarat arhivar.Desi de profesie economist, el a facut pentru natia romana ceea ce n-au facut sumedenii de "ilustri" istorici. S-a cufundat in Arhivele de Stat din Viena, descoperind mii de documente privitoare la problemele romanesti, a publicat aproape 20 de carti despre aceasta lunga istorie a romanilor pribegi. Insisi academicienii austrieci l-au ales in institutele lor stiintifice, ajungand chiar membru al Asociatiei Internationale de Cercetare Istorica-Universitatea Oxford, Anglia. Dindaratul ochelarilor sai cu rame groase si negre, ne priveste un om sobru, cu buzele stranse si ochii fixati spre inainte, ce nu vorbeste decat despre lucruri sigure, intemeiate pe documente, fara a se aventura un pas in afara acestora. Si totusi, abia dupa ce-l asculti mai mult timp, realizezi ca-n adancul acestei "raceli" a arhivarului mocneste ceva mai profund. O simti cand il auzi vorbind despre Uzdinul sau natal din Banatul sarbesc, despre copilaria si tineretea lui de la Timisoara, despre durerea cu care a parasit Romania, in 1973, dupa atatea umilinte din partea comunistilor, dar mai ales despre Dunare - Dunarea, mai ales! - apa care a despartit atat de indelung si nedrept romanii de romani. E doar un fior pe care-l percepi cu greu, nu din metafore si vorbe mari, din extazieri de moment si rabufniri patriotarde, asa cum se manifesta astazi majoritatea intelectualilor ce inca se mai cred "exilati". Emotia lui Trintu Maran e compusa din fapte. Fapte, una dupa alta. Fapte care-si asteapta culegatorii.
"Eu n-as fi inceput sa ii cercetez pe acesti vlahi, daca n-as fi observat ca in Romania se stie foarte putin despre ei, despre istoria romanilor sud-dunareni, in general. Asta m-a mirat: ca acolo, in Burgenland, insusi grupul etnic al croatilor ii recunoaste pe acei oameni ca-s vlahi, deci ceva "diferit". Austriecii sunt si ei toleranti. Doar noi nu facem nimic. De parca nici n-am dori sa ne aflam trecutul. Odinioara, intreaga aceasta Peninsula Balcanica era plina de vlahi. O Romanie mai mare, dac-as putea spune asa. La mine in sat, tot vlahi le zice oamenilor. Dar unde, in scolile si universitatile romanesti, se vorbeste despre istoria reala a Banatului? Nicaieri. Tot vlahi le zice si in Banatul sarbesc, bulgaresc, in Bosnia, Serbia, Albania, Grecia, Macedonia, Istria... In Dalmatia, pana si prin insulele de la Adriatica (Hravr, Brac), oamenii-si zic, si astazi, ca-s vlahi. Un fel de "imperiu ciobanesc" al vlahilor, care-au facut transhumanta pe toti muntii europeni, din Thesalonicul grecesc si pana in Tatra. Oriunde, in aceste regiuni veti intalni o traditie a ciobaniei de oi, aveti motive solide sa banuiti ca acolo s-a aflat o veche vatra vlaheasca. Austriecii, maghiarii, croatii, sarbii, bosniacii nu aveau stane. Pur si simplu nu cresteau turme de oi. Doar vlahii faceau transhumanta, acest stravechi sistem de pastorit este specific romanesc, mostenit de la daci.E un reper. Intrebati de oierit, si daca-n acel loc a existat o practica indelungata (mai ales aici, in Austria), atunci aveti toate temeiurile sa ziceti: "Da, asta a fost un tinut al vlahilor!...".
Nu stiu daca astazi veti mai gasi ceva acolo. A trecut prea mult timp. Cu siguranta, toti au fost asimilati, dupa atatea secole de izolare, de invatamant si biserica in alte graiuri, dupa ce veacuri intregi nimeni din Romania n-a venit la dansii, macar sa le spuna cine sunt, ce e cu ei, ce obarsie au. Probabil ca tot s-a pierdut: traditii, obiceiuri, limba. Numele toate le-au fost croatizate, maghiarizate, germanizate. Daca veti intalni macar un singur om care sa-si aminteasca, care sa spuna "eu sunt vlah", tot este un mare castig. A trecut, Doamne, mult prea mult timp...".
Ii zic lui Trintu Maran ca ma voi duce eu la vlahii din Burgenland. Nu stiu ce as putea sa mai gasesc acolo. Nu stiu daca, atat de tarziu, o sa mai aiba vreun rost... Dar ma voi intoarce sa-i spun ce-am vazut.

Case cu miresme romanesti

"Stai! Ai vazut? Opreste masina!...". Bad Tatzmannsdorf, un orasel de la poalele muntelui Gunser, un fel de statiune "balneo", in drumul nostru spre satele valahe. Peste marginea drumului, prin frunzisul frematator al unor stejari, se intrezaresc acoperisurile unor suri si bordeie vechi, foarte bizare pentru aceste tinuturi nemtesti. Un "muzeu in aer liber", cu case pastrate aproape neschimbate de doua-trei veacuri - adevarat miracol de supravietuire. Nu mai plecam. E seara deja, cautam un hotel. A doua zi in zori, suntem iarasi acolo. O binefacatoare plimbare in aerul racoros al diminetii, prin micul sat batranesc, despre care nimeni nu ne poate spune nimic. In pomi sunt mere mici si rosii, in fata caselor vechi sunt oi blande, cu urechile lungi, ce pasc molatec iarba inca plina de roua. N-as vrea sa va spun ca am "doar senzatia" ca ma aflu intr-un catun din Ardeal. Ca reporter, dupa atata vreme de cand m-am perindat prin sute si sute de sate romanesti, pot afirma ca infatisarea caselor traditionale aproape mi-a intrat in sange. E un specific pe care n-ai cum sa nu-l recunosti, dupa ce-ai calatorit... prin atatea locuri care-ti sunt familiare.
Nu de mult scrisesem un reportaj din Apuseni (despre "oamenii-lup"). Ei bine, fanarele de pe culmile dimprejurul Bradului erau exact la fel ca aceste case din muzeul austriac. Nu doar ca au caciulile acelea de paie drept acoperisuri, dar intreaga arhitectura, pana in cele mai mici detalii, este aidoma cu cea din satele noastre de munte. Barne seculare, taiate in seri cu luna noua si inchegate "cu vraja" in cozi de randunica, ca sa tina chiar si trei veacuri. Ferestrele mici, iesind din captuseala alba de chirpici. Intimitatea grajdurilor inmiresmate de fan, cu peretii calzi inca, de parca abia ar fi iesit din ele animalele spre pasune... Alinierea incaperilor din case: camera din fata - bucataria cu vatra - camera din spate - o camara stramta - grajdul si sura. Fantanile... Vasele si uneltele de dinauntru... Totul. De unde au fost aduse aici casele astea, in inima germanicei Austrii? - ma intreb. Pe pereti sunt puse niste placute albe, cu nume de asezari: Oberwart, Allersgraben, Oberpodgoria... Sate din apropiere, din zona valaha, intocmai cele de care imi spusese Trintu Maran. Calatoria noastra se anunta pasionanta. Urme romanesti in Austria

"Olah inseamna valah?..."

Sunt sate mici. Mici si tacute. Toate avand pana la vreo doua sute de locuitori, ce se cunosc bine cu vlahii din celelalte sate, vorbind o croata stalcita, traind intr-o "lume a lor", ce-i face sa para mai stranii decat restul oamenilor. Dar nimic din infatisarea acestor asezari nu-ti aminteste de urmele locuirii stravechi, asa precum casele muzeului. Doar vile albe, moderne, insirate de-a lungul strazilor drepte, curate si pustii. Iata, de pilda, Spitzzicken-ul, cel mai sudic sat dintre toate: totul impecabil, casele cu etaj, stradutele, gradinile cu gazon proaspat taiat. Dar nici un om. Intreaga dimineata, timp de aproape doua ore, absolut nimeni n-a iesit macar pana-n curte, desi indraznisem chiar sa sunam pe la porti.Toate cladirile sunt zavorate. Scoala, biserica, banca, magazinul satesc, restaurantul... Abia foarte tarziu, pe strada mare a intrat, incet, o masina cenusie. Ca o fantoma parca, sosita din alta lume... Doi oameni in varsta, sot si sotie. Domnul si doamna Stefanic sunt "vlahi-croati, adica de fapt croati". Asa zic ei. Nu stiu sa faca nici o deosebire intre cele doua denumiri, desi sunt oameni instruiti, au si ei in casa dictionarul lui Tonow, in care multe cuvinte nu-s croate, ci "altceva". Aflu ca mai toti oamenii din sat nu prea stiu de unde se trag. E-o treaba veche asta. Bunicul doamnei a fost invatator in sat, "stia de toate, toata istoria, geografia si literatura lumii, orice stia, numai care-s radacinile neamului sau nu. Avea el o vorba: "Intrebati-ma totul, dar nu ma intrebati de unde se trage familia noastra, ca numai asta nu stiu". O mare tristete a vietii sale..." Sotii Stefanic au simultan un tic - ridica amandoi deodata umerii si coboara colturile gurii, zambind trist si neputincios. N-au aflat nicicand ce inseamna Olah-Cziklin, vechea denumire a satului lor. "Cum, "olah" in maghiara inseamna "vlah", in limba romana? Interesant...". Stiu doar ca intreg dealul de deasupra satului s-a numit Olah-Cziklin si a fost dintotdeauna proprietatea pastorilor vlahi, care si-au pascut oile acolo. "Dar olah? N-am stiut niciodata asta...".

De unde venim? Cine suntem?

Tot mai la nord. Alte si alte sate ce par pustii. Cand, deodata, oprim brusc masina. Pe un panou larg, de lemn, aflat la marginea drumului scrie: "Vlahija". Litere mari, batute in cuie. Am ajuns in "patria" valahilor. Spre miazanoapte, pana la padurea cea mare. Asa ii zic si azi oamenii: "patrie". Patria noastra frumoasa. "Unsere schne Vlahija"...
***
Allersgraben. 63 de locuitori. Sat in totalitate vlahesc. Bem "must" de struguri in carciumioara familiei Ruck, privim de pe terasa si ne dam seama ca, intr-adevar, "patria" acestor oameni este foarte frumoasa. Gospodarii largi si tihnite, dealuri domoale, paduri de brazi si fagi, mireasma suava a fanului plutind peste tot, iesind din hambarele imbelsugate... Intregul tinut seamana cu Bucovina, cu obcinele ei insorite, simt "tusa" asta a peisajului si a oamenilor, macar pentru motivul ca acolo m-am nascut. Julius Ruck ne arata, peste un parau, locul de unde a fost luata clopotnita veche, dusa apoi in muzeul din aer liber pe care il vazusem in prima zi a calatoriei. A vazut-o inca de copil, cand oamenii trageau clopotul batran, "cu inscriptie", ca sa imprastie grindina. Toti din neamul lui au fost ciobani valahi, li se pierde amintirea prin istorie: "Si bunicul, si stra-bunicul...". Masa de lemn e plina de documente. Julius a adunat tot ce-a putut, c-o stradanie patimasa de a-si raspunde siesi la vesnica intrebare: "De unde venim noi? Cine suntem...?". Nu-i nici acum deplin lamurit. E limpede c-au fost impinsi de turci dinspre sud, migrand cu oile lor spre Croatia, Dalmatia si Slovenia, pana la capatul Alpilor. Ca aici au stat sub tutela a doi "grafi" (nobili) unguri, Batthyany si Erododis, pana la eliberarea de Ungaria, din anul 1920. Toata lumea stie istoria asta recenta. Dar cine au fost ei, de fapt, la inceputuri? Erau altfel de oameni. Nesupusi, liberi. Singurii care nu plateau dari si nu erau pusi la munci grele, intr-o epoca-n care absolut toti oamenii satelor erau iobagi. Aveau dreptul sa poarte arme, sa-si vanda pasunile, sa circule liber prin tara, privilegii rezervate exclusiv nobililor. Nu ascultau decat de conducatorul lor, numit "vaida", tinand cu dintii de toate aceste libertati - celebrul "Jus Valachorum", acelasi pe care-l avusesera in toate regiunile lor vlahesti din Balcani...
Intra in vorba si sotia lui Julius, Elena, femeie maruntica, cu parul carunt, care deretica mereu prin jurul nostru, zambind sfioasa: pe bunicul ei il chema Karlowitz. El i-a spus ca vlahii ar fi venit cu oile dintr-o regiune a Romaniei pe nume "Vlahia Mare". De acolo au avut ei multe cuvinte, pe care croatii nu le au... Dar barbatul nu e chiar convins. Un profesor maghiar i-a zis odata c-ar fi venit de prin Mongolia - dovada numele satului lor, in limba veche "irkan" (sircan, sercan), a carui terminatie ar proveni de la conducatorul Gingis Han. Il intreb ce inseamna acest cuvant, "sircan", in graiul lor cel vechi. "Zmeu, balaur", raspunde. Zambesc. Ce rost ar mai avea sa-i spun ca-n tot Ardealul tot "sercan" se zice la balaur (cel pe care-l calareste solomonarul vrajitor, aducator de ploi), ca este un batran cuvant romanesc, pastrat de la daci si folosit si astazi? Sau, mai apoi, despre "ziua tuturor mortilor" de pe 1 noiembrie... O alta "curiozitate" in intreaga Austrie: "vlahii se duc cu totii in cimitire si impodobesc mormintele si plang acolo, la cruce, apoi fac niste daruri mari catre toti nevoiasii din sat. Un obicei pe care nu-l au nici austriecii, nici croatii, nici ungurii. Nimeni. Doar vlahii de aici!...". Acelasi cult al mortilor pe care-l gasesti azi la noi in orice catun, in aceeasi zi de 1 noiembrie, dupa intocmai acelasi ritual si la fel de viu ca acum mii de ani. "In Romania e peste tot, in sute si sute de sate!", ii spun lui Julius, inainte de plecare. "Hm, interesant...", face el. Si cade iarasi pe ganduri.

"Aceasta-i lumea noastra pe care o iubim"

Numele austriac al Vlahijei este Weiden. Comuna mare, aproape 1000 de oameni. Capitala intregului taram valah, intemeiata inca de la 1517, de stramosi ai romanilor. Chiar asa i se zice si azi: "Capitala Vlahijei". Batranii sustin ca-n casa cu numarul 14, acolo unde este acum fieraria, a trait odinioara chiar "vaida" Kunic, cel mai mare conducator al vlahilor. "Vaida Voievod", cum i se zicea in trecut... Ecoul numelui sau s-a pastrat in cele ale muntilor, vailor, padurilor, in cele ale oamenilor sau in pisanii de biserici, precum cea din apropiere, de la Rumpersdorf. Pana in 1938, in casa asta din Weiden a trait o familie numita "Vajdijni", ce sustinea ca inaintasii lor s-ar trage de undeva din sudul Romaniei, dintr-o tara ce odinioara purta acelasi nume: Vlahia.
***
E impresionant sa vezi pe frontispiciul scolii din Weiden placa aceea colorata: "Volksschule VLAHIJA" (Scoala primara valaha). Copii prinzandu-se de maini, intr-o hora, impreuna cu literele alfabetului, de parca s-ar "infrati", cumva, intre ei, prin acestea. Asa si-au botezat si scoala acesti frati ai nostri din departari, asta a fost numele ei de la inceputuri: "Vlahija". Un adevarat "centru cultural", care i-a tinut pe toti laolalta, chiar daca de atata vreme sunt dezradacinati si vorbesc alte graiuri. Pe directoare o cheama Maria Tulic, e o femeie masiva, inalta, cu parul blond si infoiat, care explica rasunator, gesticuland amplu si repezit. Se mira cum de n-am fost aici acum vreo trei ani, cand o multime de jurnalisti si istorici au scotocit zona, adunati special pentru a cerceta ultimele ramasite ale culturii vlahilor. "S-a vorbit atunci mult despre o posibila descendenta din zona Romaniei. Jurnalisti sositi din toate tarile, care ar avea vreo legatura cu chestiunea asta. Cum de nu a venit nici unul din Romania?...". Mi-e jena sa-i zic ca la noi nu stie nimeni de aceste sate. Mi-e jena, deoarece abia acum vad cat de mult s-a scris aici despre ele, cat de atent si "nemteste" s-au facut cronicile fiecarei asezari, vorbindu-se atat de detaliat despre vlahii intemeietori si lunga lor istorie. Mi-e jena, pentru ca acesti copii, ce invata in scoala cu pereti galbeni din Weiden, zic despre ei ca "sunt mandri! fiindca sunt valahi" si vor sa duca amintirea stramosilor mai departe. In fiecare saptamana, ei ii poftesc aici pe batranii satelor, sa le vorbeasca despre vechile legende si istorii, atatea cate s-au mai pastrat prin viu grai. Mosnegi sfatosi coboara dealurile catre scoala, ca sa povesteasca... Renumitele "Seri de povesti" de la Weiden. De ce fac asta? Ce ii mai tine aproape de numele acesta: "vlah?" Ce-au putut mosteni ei, copiii, in sangele lor, ca sa-si spuna mai departe cu mandrie ca-s "altfel" decat restul oamenilor, dupa atatea veacuri de singuratate?...
Nu de mult, elevii scolii Vlahija au participat la un concurs artistic, tinut intre 78 de scoli din tot Burgenlandul. Pe scena au prezentat un cantec compus chiar de ei. Se numeste "Cantec pentru Valahia". Versurile, intr-o traducere libera, apartin exclusiv copiilor de clase primare:
"Da, copii ai Vlahiei suntem noi
E frumos aici si aici vom ramane
Dealuri, paduri, campii - aceasta-i lumea noastra
Pe care o iubim.

Imagineaza-ti, cu multi-multi ani in urma,
venita-au aici vlahii, plecand din tara lor.
Erau pastori, pe munti, pe pajisti,
Da, asta era lumea lor.
Erau saraci, aveau putin,
Dar telul nu si l-au uitat.
Avutia lor era unica:
Vlahia!
Nu si-au pierdut curajul niciodata...
Da, copiii Vlahiei suntem noi...".
Pentru felul in care au interpretat acest cantec, din cele 78 de scoli austriece, copiii vlahi au luat premiul intai.

Tracii ratacitori

Petrer Jandrisevitz a fost preot in satele valahe din Burgenland, si unul din cei mai importanti istorici croati ai acestui tinut. O viata intreaga a cercetat asezarile de la poalele muntelui Gunzer, ca sa scrie la batranete cartea sa de capatai, in anul 1938: "Vlahii din sudul Burgenlandului si provenienta lor".
Cine sunt vlahii si de unde vin? Raspunsul lui Jandrisevitz e astazi binestiut in toata "Vlahija" austriaca: "Vlahii au fost un popor trac, ce a locuit in Romania de mai tarziu, si care in timpul romanilor a preluat limba latina de la ei. Erau extinsi in toata peninsula Balcanica. Atunci cand slavii (sarbi, slavoni, croati) au patruns in Balcani, acesti "traci-romani" s-au retras in munti, ca pastori, in regiuni care fusesera tot ale lor odinioara. Cu timpul, vlahii ortodocsi din Austria s-au infratit cu croatii si au trecut la limba croata si la religia catolica."
***
Asemenea carti de capatai gasesti adesea prin casele vlahilor din Burgenland. Le pastreaza la indemana, pe cate vreun raftulet din bucatarie sau hol, alaturi de telefon si de Biblie. Unii au cunostinte de istorie neobisnuite pentru niste simpli tarani. Ce erau sa faca? N-au avut scoala, biserica, traditiile n-au mai supravietuit. Limba cea veche nu si-o mai stiu de mult. Asa ca au citit cronici. S-au straduit mereu sa-si descalceasca putin, ca niste autodidacti, trecutul lor cufundat in ceturi schimbatoare. Asta, pentru ca au simtit mereu ca sunt "un pic altfel de oameni". Pentru ca asta a fost singura lor sansa de supravietuire.

"Bogati pastiri, de drag..."

Asa sunt si cei din familia Tkauz, din Podgoria de Sus, cel mai nordic si mai inalt sat vlahesc dintre toate. Ciobani cu cartoaie de istorie in casa. Treisprezece frati, impreuna cu mama lor batrana. Aflasemca stramosul acestei familii a fost unul dintre primii vlahi descalecatori in codrii Burgenlandului. Ca si cei de azi inca mai vorbesc "vlaho-croata veche", un grai rar, pe care nu multi il pricep. Si ca in casa lor batrana, la numarul 11, inca s-ar mai ascunde povesti nestiute...
Pe batrana Ana o gasim in fata portii, sezand pe o bancuta de lemn fara spatar. Singurul om din toata Podgoria care iesise la strada. Imbrobodita, purtand un sort lung, albastru, priveste zambitoare ulita, cu palmele in poala si fruntea sus. Degete muncite, noduroase, framantandu-se incetisor intre ele, dintr-un vechi si molatec reflex, de parca femeia ar croseta vant. Chipul i-e alb, senin, plin de voiosie si ingaduinta fata de orice strain ce-i trece prin fata casei. E cea dintai fiinta omeneasca ce ne-a dat binete, salutandu-ne, dupa traditia austriaca, cu acel "Gruss Gott", asa de raspandit si-n Ardeal ("Binete lui Dumnezeu"), ba chiar a salutat ea prima, pana ca noi s-apucam. "Da, sunt vlaha!", raspunde imediat, cu o mandrie strigata, aratandu-ne ograda si casa ei de lemn cu pridvor, singura ramasa "mai traditionala" din tot satul: "Casa noastra valaha!...". Baietii au mai modernizat-o, ingrosandu-i peretii si tencuindu-i cu alb, insa batranei nu i-a parut bine pentru asta. "Pacat. Mai bine o lasau asa si ridicau alta noua alaturi....".
In casa asta lunga, au copilarit parintii Anei, apoi si ea, in odai cu lut pe jos si ferestre mult mai mici, dormind sus, pe cuptor, in aceeasi camera cu ceilalti patru fratiori, in penumbra abia luminata de un opait batran. Iar asta, nu neaparat din saracie - caci aveau animale, pamanturi, multe oi - ci pentru ca asa era randuiala vremii. "Si totusi, era frumos...".
Au modernizat feciorii casa, dar totusi, ceva din "spiritul" ei a ramas. Aceeasi insiruire a incaperilor ca la muzeu, cu bucataria intre cele doua odai, apoi camara si grajdul cu porti mari, din scanduri innegrite, prin care poti trece spre livada din spate, intreaga curtea asta linistita, cu flori si fantana de lemn cu roata - a carei apa e la fel de limpede si proaspata ca acum un veac. C-o nestavilita bucurie, Ana imi spune cat de "drag" i-a fost sa traiasca aici, cu tot neamul sau, un neam "bogat", de "pastiri", care-au asezat satul asta, mai intai in varful muntelui Plia, Plisa (Pleasa), adica Muntele cel Plesuv. Imi explica cuvantul punandu-si mana pe cap si aratand o lipsa a parului, la fel de golas cum a fost si crestetul muntelui odinioara, lipsit de paduri, ci doar cu pasuni aspre, pe care se perindau mii de oi. ""Plesuv", verstehen Sie?". Intelegeti? "Pastiri...". "Bogatii pastiri vlahi, verstehen Sie?...".

Ultimul Stefan

"Pastiri"!... Unde, in limbile croata sau austriaca, mai poti gasi acest cuvant? Il auzisem, intr-adevar, in Istria, la fratii nostri istro-romani, rostit intocmai la fel, cu aceeasi intonatie: "pastir", adica cioban... Dar aici, in marea asta de nemti, de croati si de unguri, cum de a putut dainui pana azi? Batrana Ana ma pofteste in casa, sa vorbesc cu fiul ei, Stefan, care stie mai multe.Intram in vechea bucatarie a batranilor, "vatra" casei, cum ii spun ei, adica "locul unde focul nu se stinge niciodata" - vedem la o masa doi barbati matahalosi, ce stau fata in fata, sporovaind voios in croata si facandu-ne semn sa intram, sa ne asezam alaturi de ei. Stefan vorbeste cu un vecin, tocmai pun tara la cale. Ne toarna si noua vin din sticla lor, firesc, neoprindu-se din vorbit, ca si cum am fi fost niste vechi prieteni de pe ulita, nimeriti pe la ei. Astept ca cei doi sa-si termine discutia, pentru a indrazni, stingher, sa-i intreb. Pun mana la nas. "Nos", raspund ei imediat. La ochi. "Oci!" Si radem impreuna de aceste cateva coincidente. Stefan e mezinul, cel mai mic din cei treisprezece fii Tkauz, cel care a ramas in casa parintilor, asa cum spune vechea randuiala vlaheasca. Desi are 45 de ani, el nu s-a casatorit inca, anumit n-a vrut sa o faca, fiindca - zice - a dorit sa stea cat mai mult alaturi de mama sa si sa o ajute. El tine casa asta, el munceste pamantul parintesc, ba creste si vreo douasprezece oi, care astazi nu renteaza deloc, insa le pastreaza mai mult "de drag". A mostenit "dragul" asta in inima de la strabunicul sau, Stefan, care la inceputul veacului trecut pornea in transhumanta de aici si pana in campiile sarbe din Kosovo-Mitrovita, de la bunicul Stefan care "inca avea turma bogata sus, pe Plisa...", de la tatal Stefan, care a murit acum 5 ani, si pana-n ziua mortii nu s-a induplecat sa abandoneze oile, "sa fie macar asa, cateva pe langa casa"... Iar el, ultimul Stefan, cel mai "modern" dintre toti, arata la randu-i tot ca un cioban. Om gros, ros la chip, putin schiop de la o patanie pe care-a avut-o pe munte, cu palmele ca baroasele si piept puternic, ce se intrevede prin camasa descheiata, rosteste cuvintele hatru, sonor, zambind intr-un colt de gura si amuzandu-se la fiecare intrebare de-a noastra mai naiva, asta pentru ca el stie de mult adevarul, il stie din carti, dar si din memoria neamului sau. Tonow, Neweklowsky, Jandrisevitz, toti sunt aici! In "biblioteca" lui stransa pe-o stinghie de lemn de pe peretele din bucatarie, undeva, langa soba. Un raft cam de jumatate de metru. Carti rare, pe care candva, un anume Trintu Maran le-a gasit cu greu prin arhivele nemtesti si vieneze. Pagini citite febril, cu creionul in mana, in lungi nopti de framantari... "Cine suntem noi?...". Aceeasi si aceeasi intrebare. O adevarata prelegere de istorie din partea lui Stefan Tkauz, agricultor din satul Podgoria:
"...La inceputuri, am fost romani. Fara indoiala! Pastori din Carpati care nu "fugeau" pe munti dintr-o parte in alta, ci muntii mai mult ii uneau decat sa le fie hotare - muntii europeni au fost "patria" lor cea mare.
Ciobani - primii si cei mai iscusiti. Celelalte neamuri din jur n-au fost si nu sunt crescatori ai oilor si nici nu le pricepeau limba vlaheasca, pe care-o vorbeau doar in case, intre ei. Asta, pana pe la mijlocul veacului trecut, cand au uitat-o cu totii.
Nesupusi, razboinici, ascultau doar de "vaida" al lor, adesea nici macar de Imparatul. Pare-se c-ar fi trait aici si inainte de 1500, dar nu exista documente scrise, decat cele ale "grafilor", care le-au acordat toate acele privilegii extraordinare fiindca se temeau de ei tare. Ceva din firea lor s-a pastrat pana la oamenii de azi." Apoi, Stefan se intoarce catre mama lui.

"Opanche", "gaci", "gaban", "cijme", "izvor"...

O priveste cu un respect cum rar am vazut la cineva pentru o mama. Ana Tkauz are acum 88 de ani. A apucat in copilarie stana cea mare de pe Muntele Pleasa, in care ciobanii Podgoriei ramaneau chiar si luni de zile neintrerupt, pana la inceputul iernii (astazi, asa ceva ar parea o nebunie).De fata o cheama Omasic, un nume ce nu-l gasesti decat aici, in sudul Burgenlandului si despre care tatal sau ii zicea c-ar veni de la... "om", dar Ana nu stie ce-ar putea-nsemna cuvantul acela. Acolo, pe Plisa, a intemeiat satul strabunul Omasic. Sus, pe un platou inalt erau primele case ale Podgoriei, in jurul unui stejar imens, gros de vreo patru metri, la care ciobanii vlahi se inchinau ca-n fata unei catedrale. Apoi au facut si o bisericuta, ruinele ei se mai vad si acum, alaturi de un "izvor" cu apa binefacatoare pentru sanatate. Locului ii zice si azi "La Biserica". Acolo se tineau, pana acum vreo jumatate de veac, nedeile pastorilor, ravasitul oilor sau masuratul laptelui, acolo s-a derulat ca-ntr-un vis toata copilaria fericita a Anei Tkauz, in stana cea rotunda si bogata, intre ciobanii ce inca-si mai manau oile de drag, ca-n urma cu secole, ca sa nu-si uite rostul...
Stefan dispare cateva clipe in odaia de alaturi, apoi revine, purtand pe cap o caciula de oaie turcana, neagra, rotunjita - cusma pastorilor din Podgoria. Primita chiar din mainile bunicului Stefan. Sta in picioare si-mi arata pe propriul trup, cu gesturi largi, cum se invesmantau "pastirii" lor odinioara. Simplu. Cu camasa lunga, alba, peste "gaci" tot albi, stransi pe picior. Camasa incinsa c-o ditamai cureaua, groasa si lata cat o palma. In picioare, fie "opanche", fie "cijme" de piele. Iar pe deasupra, ca haina, "gaban"-ul de dimie neagra, lung si rasfrant spre genunchi, asemeni cu sumanele noastre. Simplu. Asa cum era imbracat si stramosul lor, Omasic. Cel dintai. Omul.

Epilog cu Dunarea albastra

Althodis, Weiden, Parapatisch, Rumpersdorf, Zuberbach, Podler, Spitzzicken, Allersdorf, Allersgraben, Altschlaining, Monchmeierdorf, Rauhriegel, Stefanshof, Podgoria... 14 sate insingurate. Mica, marea descoperire a lui Trintu Maran. Aproape nu-i vine sa creada. Ii fac cadou o cartulie veche, in care sunt cronicile tuturor asezarilor valahe. La fel, pliantul muzeului fabulos de la Bad Tatzmannsdorf.Si cel al scolii din Weiden, cu cantecul copiilor vlahi. "Le meritati", ii zic. "Daca n-ati fi fost, poate ca nici dupa alti 15 ani n-am fi stiut nimic despre toate astea...".
Viena. Sunt din nou acasa la Trintu Maran. Pentru prima data constat la batranul carturar o adanca, abia sesizabila tulburare. Cu ochelarii coborati pe nas, Trintu Maran citeste. Serios, incruntat putin, desprins de tot ce-i in jur, aplecat asupra prefetei cartii pe care i-am adus-o in dar, "Unsere schne Vlahija": "Avem datoria sa ne ocupam in continuare - in spiritul strabunilor nostri viteji - de "Vlahia", pentru ca sa ne ramana noua si urmasilor nostri ceea ce a fost si este: o patrie frumoasa...". Apoi se indreapta de umeri, isi pune ochelarii pe masa. Si tace. Tace mult. Priveste pe fereastra, spre acea bucatica de cer vienez, cenusiu, inspre departari nestiute. Imi zice, zambind stins, un fel de secret: ca el si-a facut dinadins o casa aici, pe malul Dunarii. O viata intreaga a muncit ca sa-si ridice casuta asta. A fost, fara indoiala, marele lui vis: sa stea pe malul Dunarii, in gradina casei sale, si sa priveasca valurile ce curg incet spre o tara pe care, candva, a parasit-o. De multa vreme insa nu a mai reusit sa ajunga pana acolo. Au fost vremuri grele, copii, serviciu, greutati. Nici sanatatea nu i-a mai permis, in ultima vreme. Acum, insa, se gandeste ca totusi ar trebui sa se mai intoarca. Vlahia Mare e si astazi la locul ei.

Foto: ANDREI CHERAN si CLAUDIU TARZIU