Sunt mama, sunt sotie, sunt soacra, dar mai ales sunt bunica. De ce pentru bunica am spus "mai ales"? Pentru ca sentimentele mele in aceasta postura sunt cele mai puternice. Imi iubesc nepoata nespus de mult, din clipa cand a aparut pe lume. Am urmarit etapele vietii ei, din copilarie si pana la adolescenta, cu daruire, devotament si admiratie. Imi amintesc ca primea in dar jucarii care incanta pe orice copil: papusele, ursuleti, iepurasi, masinute, dar cel mai mult si-a dorit un puisor cu ciocul cascat pe care l-a vazut, odata, intr-o vitrina, si care parca isi cauta disperat closca mama. I l-as fi cumparat imediat, dar magazinul era inchis, si pentru ca am vazut in ochisorii ei lacrimi de mahnire, i-am promis ca ii voi face unul acasa, exact la fel. M-am tinut de cuvant. Cum am ajuns acasa, am facut un sablon si i-am confectionat un pui de gaina, aidoma cu cel pe care si l-a dorit. De data aceasta, lacrimile ce licareau in ochisorii ei straluceau a bucurie. Mergeam cu ea deseori la gradina publica. Imi amintesc ca odata, pe timp de iarna, dupa o ninsoare cu fulgi pufosi, i-am incropit un omulet de zapada, asa cum il vazuse ea in cartile copilariei: cu ochi negri, pe care i-am colorat cu creionul dermatograf, cu nasul rosu, dintr-un cornet de hartie gasita prin geanta si pe care l-am rosit cu rujul de buze, pe cap i-am pus o cutie de conserva goala, iar in loc de matura, o creanga uscata, cu mai multe ramurele mici. Era nostim, iar bucuria ei nespus de mare. O facusem partasa la nasterea unui personaj de poveste, pe care l-am invitat apoi sa danseze cu noi, dupa o melodie si niste versuri improvizate pe loc:
"Omule de zapada, tu esti viu,
Hai sa dansezi cu noi, caci inca nu-i tarziu".
Mult s-a mai bucurat, si i-am promis ca o sa trecem sa-l mai vedem. Am trecut intr-o zi, cu saniuta, si pentru ca intre timp se mai incalzise, l-am gasit aplecat putin pe o parte. M-a intrebat foarte nemultumita de ce omul de zapada sta aplecat. I-am raspuns ca au trecut pe acolo niste tineri cheflii care i-au dat si lui putina bere sa se mai incalzeasca, si el, sarmanul, s-a ametit, pentru ca nu mai bause niciodata in viata sa. Nu stiu ce s-a petrecut in capsorul ei la explicatia mea, dar mi-a spus ca acei tineri au fost rai. Am lasat lucrurile asa - necomentate.
Cand a inceput scoala, fiind o fire mai timida si mai retrasa (la gradinita a mers foarte putin), nu prea participa la lectii, si atunci, cu rabdare, am incercat s-o deprind cu grija si dorinta de a-si face temele, de-a fi activa in clasa. Incet-incet, a inceput sa se deprinda cu noul ei statut de eleva, apoi, in ciclul doi, a trecut in grija parintilor, scoala fiind mai aproape de casa. Terminand clasa a VIII-a, a trebuit sa dea capacitatea (intre timp s-a observat o inclinatie a ei catre artele frumoase, mai ales la desen, unde avea talent). Si pentru ca la materiile reale nu excela, am hotarat sa dea capacitatea la Liceul de Arta "D. Cuclin" din Iasi. A reusit cu bine, si cand a terminat liceul s-a hotarat sa dea bacalaureatul - cu gandul de-a urma facultatea de "Belle Arte".
Dar de aici inainte, in viata nepoatei mele s-a petrecut un eveniment care ii va schimba complet cursul existentei obisnuite, si totodata, viata noastra, a bunicilor si parintilor ei, care au fost pusi in situatia de-a trai, alaturi de ea, o tragedie cumplita.
In anul 2003, examenul de bacalaureat pe care trebuia sa-l sustina s-a tinut la Colegiul "Vasile Alecsandri". Aceasta veste a socat-o, intrucat pana atunci examenul se tinea la Liceul de Arta, cu profesori cunoscuti, motiv pentru care elevii se simteau mult mai relaxati, ca la ei acasa. Nu ne-am dat seama ca aceasta veste a socat-o chiar asa de tare decat in momentul cand, insotind-o in curtea liceului, ca s-o incurajez, am observat la ea o stare greu de explicat. Nu mai comunica deloc cu mine, iar vorbele de incurajare si mangaiere se loveau de ea ca de un zid. Pur si simplu, parca impietrise. Nu peste mult timp, s-a anuntat intrarea la examen. Vorbele mele erau de prisos pentru ea. A pornit in convoiul de elevi si a intrat in cladire. Rezultatul examenului a fost un esec: cazuse la doua obiecte, limba romana si geografie. A primit cu multa tristete vestea, dar la incurajarea noastra, a familiei, care i-am oferit tot sprijinul, convingand-o ca in toamna va lua sigur examenul, si-a mai revenit. S-a odihnit catva timp, apoi am dus-o la preparatori. S-a pregatit temeinic si a luat cu bine examenul in toamna. Ne-am bucurat mult, impreuna cu ea. A stat la noi, la bunici, o saptamana intreaga. Avem casa la curte si la noi se relaxeaza si se odihneste deplin. La sfarsit de saptamana, a dorit sa mearga acasa, sa faca baie si sa-si mai ia niste imbracaminte, inainte de-a se intoarce la noi. A doua zi, pe 15 septembrie, dupa Inaltarea Sfintei Cruci, cand o asteptam sa vina, ne-am trezit cu baiatul nostru in fata usii, cu o fata livida, cu o expresie speriata, spunandu-ne cu vocea gatuita ca fata s-a aruncat de la etaj, de pe geamul de la sufragerie. (Locuiesc la etajul intai.) S-a ales cu o fractura de bazin si cu o tasare de vertebre in regiunea lombara. Nu va pot exprima in cuvinte ce-am simtit in clipa aceea. Am trait un cosmar. A urmat internarea, punerea in ghips, pe care l-a suportat 6 saptamani. Dupa un timp, a fost transportata de la Spitalul Judetean la Spitalul Municipal de Psihiatrie, unde i s-a pus diagnosticul de schizofrenie afectiva
Au urmat perioade succesive de internari, deplasari la Bucuresti, i s-a schimbat de mai multe ori tratamentul, dar diagnosticul a ramas acelasi si nu va mai putea fi schimbat niciodata. Acum se afla intr-o stare stabilizata (ia ca medicament Leponex), fizic e bine, dar psihic nu mai are nici o sansa. Are un comportament care difera total de felul ei de a fi dinainte de intamplare. Parca o alta fiinta i-a furat sufletul ei bun, duios, apropiat si i l-a inlocuit cu unul al carui inteles numai ea poate sa-l perceapa. Are o viata interioara care ii apartine si in care nimeni nu poate sa patrunda. Mi-e tare dor de ea, asa cum era inainte. Ma straduiesc si am reusit, vrand-nevrand, sa ma adaptez la noul ei fel de a fi. Ma doare, in adancul sufletului, cand o vad atat de insingurata, atat de diferita de cea de altadata, dar ma doare mai mult pentru ea, pentru timpul care trece peste tineretea ei, pe care nu-l poate trai asa cum ar fi normal, la varsta de 23 de ani pe care o are. Nu stiu ce gandeste, nu stiu daca isi face probleme pentru faptul ca nu are nici o activitate care s-o integreze in viata sociala, nu are pe nimeni de varsta ei cu care sa comunice, cu care sa-si imparta sentimentele, visele, placerile, planurile de viitor. Totul se rezuma la o muzica pe care o asculta, la niste desene pe care le executa, vizionari la televizor, la plimbari pe care le face impreuna cu tatal ei. (Mama se implica mai putin in activitatile ei. E foarte ocupata.)
De multe ori, stau si ma gandesc ce as putea face pentru ea, ca s-o scot din aceasta stare, care nu duce niciunde, care nu are viitor. La cine as putea sa apelez? Cine ar putea sa ma lumineze, sa ma informeze daca exista o posibilitate de-a o indruma catre ceva anume, care s-o trezeasca la viata, sa-i trezeasca interesul pentru o activitate, sa-i dea o satisfactie, sa se simta utila, sa aiba pentru ce trai. Stiu ca mai sunt multi tineri in aceasta situatie. Oare s-a gandit cineva sa faca ceva pentru ei? Exista vreun loc unde ar putea avea si ei ceva de facut? Ceva de spus? Doar sunt si ei tot oameni, si inca foarte sensibili si dornici sa se exprime.
Astept cu deznadejde un raspuns, mai ales de la cei care au trecut prin acelasi calvar si au izbutit sa gaseasca, din nou, lumina.
VERONICA