La 79 de ani, Mario Muchnik are in spate o biografie spectaculoasa: nascut la Buenos Aires, el a studiat fizica in Statele Unite, unde o perioada a si profesat in acest domeniu, apoi in anii '60 s-a mutat in Europa, unde, intre Paris, Londra si Barcelona, a avut o activitate culturala febrila, a scris romane, a infiintat o editura si a facut fotografii. Expozitia sa de fotografii din Bucuresti este deschisa la Ceainaria Carturesti si ii gazduieste lucrarile pana la sfarsitul lunii. Este vorba de fotografii in alb si negru, realizate intr-o perioada de timp intinsa pe parcursul unei intregi epoci: 1963-2009. O veritabila istorie in imagini a creatorilor literaturii sud-americane, pe care Muchnik o insoteste si de amintiri: Julio Cortazar, Gabriel Garcia Marques, Mario Vargas Llosa, Ernesto Sabato, Borges. "Pe Borges l-am fotografiat in locul sau preferat: in biblioteca. Ernesto Sabato dadea impresia ca pozeaza in orice moment, ii spuneam "Unchiu Ernesto". Fotografia cu Llosa, de care ma leaga o lunga prietenie, este facuta din spatele unui ghiveci cu flori. Fiind ascuns in spatele aparatului, initial nu m-a recunoscut si mi-a aruncat o privire incruntata, apoi si-a dat seama cine sunt si a zambit larg".
Pe langa prezentarea fotografiilor din expozitie, Muchnik le-a propus celor prezenti la vernisaj o conferinta cu titlul "Ultima mea vara alaturi de Julio Cortazar", in cadrul careia a povestit, cu afectiune, amanunte ale prieteniei sale cu scriitorul argentinian. "Cand i-am cunoscut, la Paris, in anii '60, pe el si pe sotia sa, pareau niste liceeni de 18 ani, erau tineri si radiau. De altfel, pe Cortazar nu-l credea nimeni ce varsta are, iar la granita, avea mici probleme legate de pasaport, asta pana ce si-a lasat barba si lucrurile s-au schimbat definitiv. Nu citisem vreun roman al sau, nu stiam prea bine cine e, dar ne-am imprietenit, ceea ce cu el nu era prea usor. La el nu exista prietenie oarecare, de fatada, ori erai prieten adevarat, ori nu erai deloc. Cand te intreba ce mai faci, el chiar voia sa stie ce gandesti, cum o duce varul tau de-al doilea, ce tocmai a devenit tata, si te asculta cu mare atentie". Povestea lui Muchnik face un salt de doua decenii, in ultimul an de viata al scriitorului. "L-am sunat la Paris, stiam ca ramasese singur, si l-am invitat sa-si petreaca vara impreuna cu mine si cu sotia mea, la tara. Peste tot, in Spania, era canicula, dar la moara din Segovia, la 2000 de metri altitudine, era racoare si placut. Am petrecut cateva saptamani incantatoare in acea moara din secolul XVII, care se deschidea cu niste chei uriase. Diminetile mi le petreceam in plimbari pe munte, ma intorceam si faceam cafeaua, iar Julio cobora din camera sa cu aceeasi fraza: "E imposibil sa poti dormi cu asemenea parfum de cafea". Incepeau lungile conversatii pe terasa de pe malul raului, iar apoi fiecare urca in camera sa si se auzea numai clinchetul masinilor de scris. Dupa amiaza, ne suiam toti trei in mica noastra masina si porneam prin satele din jur. Julio era foarte iubit si recunoscut peste tot. Imi amintesc cum a coborat odata din masinuta, cu picioarele sale uriase - cred ca era inalt de doi metri - si a fost inconjurat de un grup de eleve care voiau autografe. Aveau o singura coala de hartie, pe care au rupt-o in mai multe bucatele, astfel incat fiecare a primit semnatura lui. Julio avea o mare placere sa discute cu taranii, ii asculta cu mare atentie. Colindam bine dispusi, mereu pusi pe glume. Noaptea, cand ne intorceam la moara, stingeam toate lampile cu gaz si ascultam jazz, intr-o atmosfera aproape magica. Lui Julio nu-i placea prea tare tangoul. Chiar daca isi petrecuse copilaria si adolescenta in Buenos Aires, adora jazzul, datorita fortei sale de improvizatie. Asa a fost si viata lui, o continua improvizatie. Pentru el, muzica era foarte importanta, isi concepea povestirile si romanele ca si cum ar fi scris muzica, ritmul era fundamental. Povestirile sale se incheie cu un accelerando, ca o fuga de Bach, cuvintele incep sa se precipite. Astfel au luat nastere unele din capodoperele literare ale secolului XX, povestirile lui Julio Cortazar".
Fotograf la 9 ani
Iata interviul pe care Muchnik, un om vesel si plin de viata, l-a acordat revistei noastre, in traducerea lui Marius Radoi de la Institutul Cervantes, organizatorul evenimentului:
- Cum s-a pastrat vie aproape jumatate de secol pasiunea dvs. pentru fotografie?
- Doar cincizeci de ani? Nu, iubesc fotografia de mult mai mult timp, de cand aveam 8-9 ani si tatal meu mi-a facut cadou un aparat Kodak. Imi amintesc si acum ce entuziasmat eram de zgomotul facut la declansare, click, clak. Mergeam cu o mana de filme la laborator, si cand le primeam inapoi de la developare mi se parea o adevarata magie. Peste mai multi ani, pe cand studiam fizica la Universitatea Columbia, in New York, am inceput sa frecventez fotoclubul de la subsol. Cred ca atunci am inteles ca fotografiile mele inseamna ceva, ca sunt chiar bune. Imi petreceam ore intregi acolo, printre tavi, masini de marit, era un loc atemporal. Modul de preparare a substantelor se asemana cu experimentele mele la fizica, asa ca am devenit un specialist, aveam retetele mele proprii. Placerea de a fotografia a ramas aceeasi, chiar daca acum nu mai lucrez in camera obscura. De prin 1968, folosesc aparate Leica si fotografiez numai pe filme alb-negru, fotografia color nu-mi spune nimic. Am facut cateva filme color la Praga, in timpul revoltelor din primavara lui 1968, si am fost atat de dezamagit, incat n-am mai facut vreo fotografie color de atunci.
- Ca editor, apropiat si prieten al scriitorilor, credeti ca acestia au trasaturi comune? Sunt niste capriciosi si rasfatati precum actorii sau muzicienii?
- Vai, mult mai mult decat acestia. Stii ceva? (se apleaca si-mi spune zambind la ureche: "Sunt niste ticalosi rasfatati"). Sa-ti dau un exemplu. Atunci cand generalul Pinochet a preluat puterea in Nicaragua, am facut o expozitie la Paris, cu scopul de a strange bani pentru refugiati. Am solicitat ajutorul pictorilor si al scriitorilor. Pictorii au venit cu tablourile lor, le-au inghesuit in micile lor masini, le-au carat in brate, au batut cuie, au pus totul la punct, cu multa sudoare. Scriitorii n-au vrut sa-si murdareasca mainile, asa ca au trimis cate o domnisorica, o " muza" sa ia cartile de la edituri si sa le duca la expozitie. O mare diferenta umana. Acesta-i adevarul gol golut.