- Dupa o lunga absenta, ai revenit pe micul ecran cu o emisiune de top, difuzata pe TVR 2: "Confesiuni"; o gura de oxigen, in peisajul media, infestat de vulgaritate si non-valori. O emisiune cu "7 ani de acasa", care ne readuce spre normalul valorilor?
- Ma bucur tare mult ca descrii emisiunea in felul acesta, pentru ca este exact ce-am gandit si eu inainte de a purcede la drum. Ideea ne-a apartinut mie si producatoarei Liana Sandulescu, alaturi de care am debutat in calitate de realizator. Am mai facut asemenea emisiuni impreuna - "Muzica e viata mea" si "Impas in doi", de pe TVR1 - si odata ce am decis sa reluam colaborarea, era firesc sa ne pastram si standardul. Indemnul l-am primit in urma unui sondaj de opinie in randul cunostintelor si prietenilor nostri, care se lamentau tot timpul, spunandu-ne: "Nu se mai poate, nu mai avem la ce sa ne uitam la televizor!". Stiam ce ne-asteapta. E dificil sa concurezi cu bugetele televiziunilor comerciale si cu emisiunile lor de scandal, care plac multora, de vreme ce au ratinguri asa de mari, dar am zis ca, totusi, merita sa incercam.
- Pe cine ati mizat in proiectul vostru?
- In Romania exista inca multe valori, personalitati adevarate, care au ce spune telespectatorilor si care refuza prezenta la unele posturi TV, tocmai pentru a nu-si asocia imaginea cu subcultura. Acestia sunt oamenii care ma impresioneaza pe mine: cei care resping eticheta de "vedeta", de rusinea "vedetei" care a devenit... "fata de la pagina 5". "Confesiuni" a debutat pe 4 octombrie, o zi cand, printr-o coincidenta mai mult decat fericita, domnul Mircea Albulescu isi aniversa ziua de nastere. L-am invitat in platou, dansul a avut generozitatea de a accepta si, in felul acesta, am ridicat stacheta la nivelul dorit.
- Aveti deja semnale de public?
- Foarte multa lume a salutat prezenta acestei emisiuni, tocmai datorita calitatii invitatilor si a elegantei subiectelor. Primim foarte multe mesaje in care ni se multumeste pentru ceea ce facem, dar ni se fac si sugestii asupra potentialilor invitati. Vom incerca sa indeplinim dorintele tuturor.
- Asadar, ati riscat si ati castigat.
- Sincer, audientele sunt inca mici, prin raportare la ceea ce ne-am dori noi. Probabil e o problema de expunere, care se va rezolva cu o promovare mai intensa. Odata ce oamenii ne vor descoperi, sunt convinsa ca multi vor prefera emotia unei dupa-amieze tihnite, in compania unor invitati de valoare, decat balciul strident care se revarsa de pe alte canale.
"Mama, ai fost foarte frumoasa"
- Ai intrat in televiziune in 1990. Au trecut de atunci 20 de ani de munca si de fidelitate fata de micul ecran. Ce te-a determinat sa nu abandonezi aceasta lume? Care e partea frumoasa a muncii in televiziune?
- In primul rand, in televiziune nici o zi nu seamana cu alta. Rutina e un cuvant inexistent in aceasta profesie. Apoi, sunt intalnirile cu oameni speciali. Chiar daca multi dintre ei sunt personalitati dificile, greu de "domesticit" intr-un dialog: cu cat mai mare e provocarea, cu atat mai mare e bucuria, cand vezi ca ti-a iesit o emisiune izbutita. Competitia pe mine nu ma deranjeaza. Competitia zgandare ambitia. Puse toate cap la cap, lumea televiziunii e o lume fascinanta, in imperfectiunea ei. Pentru ca nu trebuie sa uitam si de reversul medaliei: munca in televiziune presupune un stres urias, iar pentru cei care aparem si pe ecran, genereaza si un mare disconfort al vietii personale. Ma refer la faptul ca devii o figura cunoscuta, vanata si hartuita. Nu e deloc usor. Pe de alta parte, cand persoane care nu te cunosc iti zambesc pe strada, iti multumesc pentru ceea ce faci sau iti ofera o floare, fericirea e imensa. Realizezi atunci ca ai izbandit: ai adus bucurie in sufletele oamenilor. Si ce poate sa fie mai frumos si mai pretios decat asta? Mai ales in vremurile astea grele prin care trecem acum.
- Ai avut modele in televiziune?
- Da, intalnirea cu Cristian Topescu a fost absolut hotaratoare pentru formarea mea ca om de televiziune, mai ales ca ea s-a petrecut in direct, intr-o emisiune de sambata dupa-amiaza, in care am fost "aruncata", asemenea unui copil care nu stie sa inoate, dar caruia ii faci vant in bazin. Ca prezentator, Cristian Topescu a fost supremul meu model. Ca realizator, model mi-a fost si imi este Liana Sandulescu, care nu numai ca m-a invatat foarte multe, dar m-a si lasat "sa fur" de la ea.
- Exista si o persoana al carei sfat simti nevoia sa-l soliciti in momentele de indecizie?
- Printr-o minunata coincidenta, exista in viata mea o persoana care indeplineste rolul de sfetnic, nu numai in sfera profesionala, ci si personal: Irina Radu, un om de televiziune experimentat, dar si prietena mea de suflet. In sfaturile ei am intotdeauna deplina incredere.
- Baietelul tau, David, realizeaza ca mama lui e vedeta? Se uita cand apari la televizor?
- Desi are numai cinci ani, David este exclusivist. Se uita numai la emisiunile mele si la acelea in care apare tatal lui, Adrian Enache. Si la desene animate. (Rade)
- Si ce reactii are cand te vede "pe sticla"?
- Pentru ca emisiunile mele sunt in direct, nu pot sa-l studiez chiar in clipele acelea. Vizionarile le face in compania bunicii, mama mea. Dar cand ajung acasa, il vad ca e mandru nevoie mare de mine si de fiecare data, are grija sa ma anunte: "Mama, ai fost foarte frumoasa!". (rade) Asta, spre deosebire de mama mea, care, cu cele mai bune intentii, imi gaseste mereu nod in papura. Imaginea pe care si-o doreste legata de mine coincide foarte rar cu ceea ce ii ofer. Dar asta ma stimuleaza. Mama reprezinta imboldul meu profesional. Criticile ei nu ma supara, ci, din contra, ma energizeaza.
Un, doi, trageti usa dupa voi
- In ultimii ani, viata ta personala a fost destul de publica, tot romanul a fost la curent cu povestea de dragoste dintre tine si cantaretul Adrian Enache. Pe multi ne-a impresionat indarjirea si rabdarea cu care ai luptat pentru barbatul iubit, care era, la vremea aceea, casatorit. Acum, voi doi sunteti logoditi si aveti un copil impreuna, iar lupta pare sa fi luat sfarsit. A meritat sa te razboiesti atatia ani pentru iubire?
- Mie mi se pare ca e mult mai frumos sa traiesti si nu doar sa supravietuiesti de azi pe maine. O poveste de dragoste adevarata, nascuta din pasiune, indiferent ce aduce cu ea, e mult mai vie, te implineste mai profund sufleteste, decat o relatie calduta, nascuta din comoditate sau interes. De aceea, in general, eu evit oamenii care nu fac decat sa supravietuiasca. Imi face rau sa vad cupluri care traiesc in compromis, desi sunt foarte multe. Eu am ales sa lupt pentru dragostea mea, pentru ca este un sentiment adevarat. Povestea de iubire cu Adrian mi-a adus foarte mult bine, m-a facut sa-mi bata inima pana la capat, nu cu jumatati de masura. Am avut, intr-adevar, si momente de suferinta, dar ele au fost mult mai putine decat cele de intensa si profunda fericire. Si cred ca motivul cel mai important pentru care nu am depus armele a fost acela ca, in toti anii de cand suntem impreuna, eu nu m-am simtit niciodata tratata ca o amanta, ci ca o iubita. Am avut intotdeauna o relatie foarte frumoasa cu parintii lui Adrian si cu prietenii lui, nu am fost tinuta in casa, ascunsa de ochii lumii. Povestea noastra de dragoste a fost fatisa si permanenta. Am mers impreuna in vacante si tot impreuna am fost si de sarbatori. Asa ca, tragand linie, daca ar fi s-o iau de la capat, as face-o fara sa clipesc. A meritat pe deplin. Da, merita sa astepti fericirea. Relatia noastra a fost mult mai frumoasa si nedramatica decat a reiesit din barfe sau din articolele de presa. Sigur ca, in cazul nostru, a intervenit si aspectul secundar, al celei de-a treia persoane, care suferea in timpul acesta, dar, in opinia mea, in viata unuia dintre parteneri nu apare altcineva decat atunci cand usa cuplului a fost lasata deschisa. De ce e deschisa? Asta e problema celor in cauza, ei trebuie sa aiba grija sa ferece usa.
- Asadar, nu ai a-ti face nici un repros?
- Nu-mi reprosez nimic. Dincolo de modul in care fiecare cuplu stie sa-si ocroteasca relatia, eu cred ca o situatie din aceasta se naste si pentru ca asa trebuia sa se intample, pentru ca acesta era destinul persoanelor implicate.
- Crezi in destin si-n iubirea care trece peste orice obstacole... Esti o romantica, Iuliana!
- Da, dar romantismul care-mi desfata acum sufletul e cadoul lui Adrian. El e un romantic adevarat si, usor-usor, m-a transformat si pe mine, caci pana sa-l intalnesc pe el, eram destul de departe de imaginea femeii romantice. Reprezentam, mai degraba, latura pragmatica a zodiei Fecioarei. Si-apoi, desi tatal meu e un om extrem de romantic, care si acum ii aduce mamei flori si-i cumpara carti pe care-i scrie mesaje de dragoste, eu nu-mi aduc aminte sa fi fost tratata de parinti cu prea multe rasfaturi sentimentale. Am fost crescuta altfel, cumva mai rece, mai realist. Spre deosebire de "sobrietatea" copilariei mele, relatia pe care o avem noi, eu si Adrian, cu David, este nespus de fierbinte, o relatie in care "te iubesc" se pronunta de multe ori pe parcursul unei zile, o relatie in care ne mangaiem si ne dragalim din zori si pana-n seara. Aveam in mine itele romantismului, dar am avut nevoie de Adrian, ca sa le impleteasca.
- Cum impaci televiziunea cu dragostea?
- Resursele de afectiune cred ca vin din chiar dragostea pentru ai tai. Daca si ei sunt la fel de emotionali si de tandri, cu totii functioneaza ca o baterie cu energie pozitiva. Si-apoi, timpul pentru cei dragi ti-l gasesti organizandu-ti bine viata. Atunci cand faci efortul de a te organiza, izbutesti sa te imparti corect intre cariera si familie. Si, pentru ca totul sa mearga bine, mai e nevoie de ceva: de grija de a-i face omului de langa tine bucurii. Eu, de pilda, cand imi fac programul, ma gandesc intai la ce i-ar bucura pe ai mei, si abia apoi la ce m-ar bucura pe mine. Norocul meu este ca si ai mei gandesc la fel: altruismul vine din ambele parti, si asa se creeaza echilibrul. Iar ultimul, dar nu cel din urma ingredient, este comunicarea. Comunicarea aceea sincera si profunda. Mereu trebuie sa ai grija sa nu intervina sincope in comunicarea cu cel pe care-l iubesti. Orice fisura care nu e reparata urgent se erodeaza si naste prapastii, uneori de netrecut. Nemultumirea sufleteasca e cea mai groaznica maladie intr-un cuplu.
Mai bine singur, decat singur in doi
- Cum ti se pare lumea in care traim, Iuliana? Fericita sau nefericita?
- Eu vad in jurul meu multa singuratate si tristete. Oamenii, in general, se intalnesc din ce in ce mai greu unii cu altii, substituind contactului direct, comunicarea virtuala prin telefon si internet. Cuplurile se destrama precum nalucile desertului. Vad si femei care incearca sa jongleze cu viata de familie si cariera, dar care nu izbutesc sa gaseasca echilibrul care naste succesul. In incercarea lor de a deveni independente, femeile si-au pierdut din feminitate, si asta produce si "victime colaterale". Pe de alta parte, acest comportament nu e intotdeauna o optiune, ci poate fi si o necesitate. Daca ai nesansa ca barbatul de langa tine sa fie un comod si-un delasator, atunci esti obligata, ca femeie, sa preiei si atributiunile lui. In situatia aceasta, eu merg pe principiul ca "mai bine fara", adica decat singuratate in doi, mai bine ramai doar tu cu tine. Sa nu fim farisei si sa recunoastem doua adevaruri fundamentale. Primul: sunt multe femei care-si cara barbatii in spinare, desi acestia nu vor admite niciodata aceasta realitate. Si al doilea: viata ne-a demonstrat ca femeia poate sa traiasca singura, si inca foarte bine.
- Ce-ti mai bucura viata, in afara de Adrian si de David?
- Da' crezi ca-mi mai ajunge timpul si pentru altceva? (rade) Una din bucuriile mele cele mai mari este sa merg la teatru. Asa m-au obisnuit parintii: in copilarie, ma duceau in fiecare duminica la spectacolele de la matineu. Mai tarziu, am inceput sa merg impreuna cu colegii de liceu, apoi de facultate, si tot asa. Pasiunea pentru teatru i-am insuflat-o si lui David, asa ca acum merg cu el, saptamanal, la Tandarica si la Ion Creanga. Am ispravit deja repertoriile, deci vom recurge la reluari. Teatrul de copii e o experienta extrem de emotionanta pentru mine. Cand ii vad pe prichindei cum, la final, navalesc pe scena, cu bratele pline de flori, imi creste sufletul. Asa ceva nu se intampla decat acolo, iar atmosfera e impresionanta. Poate fiindca e nascuta din fericirea lor sincera si inocenta. Merg insa si la teatrele pentru adulti. Acolo, pe langa faptul ca pe durata spectacolului evadezi din cercul tau de viata, mai e vorba si de magia aplauzelor de la sfarsit. Eu cred ca din aplauzele acelea nu se incarca numai actorii, ci si noi, cei din sala. E un fluid de energie care ne uneste pe toti in bucurie. In rest... eu si Adrian incercam sa fugim de cateva ori pe an in excursii prin lume. Acelea sunt, practic, singurele momente cand suntem numai noi doi, pentru ca, in rest, David e mereu inclus in programul nostru. Vara ne place sa mergem in locuri unde exista mare. Marea e foarte importanta pentru noi, pentru ca la mare ne-am cunoscut, asa ca de fiecare data cand o regasim, indiferent cum ar chema-o, resimtim o emotie aparte. Iernile preferam muntii incarcati de zapada, fiindca ne place sa ne copilarim in decoruri care ne aduc aminte de ilustratiile din cartile cu basme. In plus, mai avem si pasiuni culturale: am incercat sa vedem principalele capitale ale lumii, dar inca nu le-am epuizat. Avem deci teme din belsug si pentru viitor.