Zenovie si ingerii

Bogdan Lupescu
Pentru cei ce nu cred ca in lume exista "intamplari" care nu-s doar coincidente. Pentru cei ce nu cred ca numele pe care-l purtam de la nastere ne hotaraste destinul. Povestea lui Zenovie Rugea, barbatul pazit de ingeri

Blestemul baietilor morti

Zenovie Rugea, zis "Zie", este un barbat din satul oradean Tasad, care spune in fiecare zi "multumesc", cu voce tare, pentru ca traieste. "Domnu' fie laudat. Ma numesc Zenovie, sunt aici, si uitati-va la mine ca traiesc. Gata".
46 de ani, frunte inalta, plesuva, si-un vesnic zambet ochios, ca de flacauan. Lui i s-a intamplat asa: au fost patru frati inaintea sa, care au murit toti, la varste de pana la un an. Parca se-ncapatanau pruncii sa nu traiasca, ci sa moara degraba. Ioan, Petre, Floare (Florian) si iarasi Ioan. Toti baieti, fie iertati. Nici unul nu apuca anul. Au incercat cu doctori, au incercat "sa-i vanda peste fereastra", sa le schimbe numele, ca sa ii uite moartea pe unde sunt si sa nu-i mai gaseasca. N-au reusit. Piereau, ca la un blestem. Era istovita mama, Ileana Rugea, de atata lehuzie si suferinta. Nu mai putea. Devenise alba-pamantie. Moasele descantatoare ale Tasadului prevesteau ca, daca se va incumeta sa mai zamisleasca o data, o singura data, sigur va muri si ea cu copilul. Doctorii, la fel: ca-i prea in etate ca sa mai poata duce inca o sarcina. Si totusi, ea a indraznit. A aparut iarasi pe ulita larga si lunga a satului, purtandu-si pantecul cu mandrie, bucuroasa de pruncul pe care il zamislea, femeie de 44 de ani, subtire, smeada, ca foaia de Biblie, dar inca "maroasa" si cu pasul demn, apasat, de regina. "Ca o maica a Domnului o fo' mama mea", zice Zenovie. "N-o fo' carunta nici in ziua cand o murit, la 78 de ani. Sedea-n coparseu moarta, cu paru' tot negru-negru, mare, nici on fir carunt. Asa o retin eu minte: maroasa, palida si cu mersu' drept. Ca o regina". Era prin cinci-sase luni. Si tot nu stiau ce nume sa-i puna, daca o fi. E binecunoscut in aceste tinuturi ca numele pruncului, rostit cum se cuvine, ii poate da acestuia snaga de viata lunga si chiar un har anumit, mai ales dupa asa un lant de morti premature. In acea vreme, Ileana Rugea ingrijea o batrana ce locuia pe malul alalt de casa ei, pe-un deal povarnit, o baba numita in sat "Otetoaie". Oarba, aproape paralizata, traia mai mult in pat si "stia sa viseze" - zice lumea - o capacitate pe care azi putini oameni o mai au. Ileana urca dealul in fiecare zi, asa gravida si suferinda, ca sa-i duca babei ceva merinda, s-o spele si sa-i deretice-n casa, fara a cere pentru asta nici un ban. Intr-o seara cu stele clare pe cer, pe cand dadea sa iasa din odaia batranei si sa plece acasa, crezand ca oarba deja adormise, a auzit un glas in spatele sau, furisat, dinspre capataiul patului: "Hai, Ilenuca, sa-ti spui ce nume sa-i pui la pruncu' ala al tau...". Femeia s-a intors din pragul usii. Otetoaia o privea din intuneric, cu ochii larg deschisi...

Ingerii din visul batranei oarbe

Suna a poveste. Ceva dupa modelul intamplarilor biblice. Dar s-a intamplat, cu adevarat, nu demult. Zenovie tine minte si azi, cuvant cu cuvant, vorbele babei Otetoaie, reluate intocmai de atatea ori de catre mama sa si de alti consateni. Orice om din localitate cunoaste aceasta previziune, care a facut si oarece valva in acele vremuri. "Zice ca baba o zis asa: "Ilenuca, stai. Stai, sa nu meri, pana nu ti-oi spune numele. Azi noapte m-am visat intr-o gradina din aia maaare, numa' cu pomi infloriti in alb. Si stateam acolo, jos. Si dintr-o data vine spre mine trei tineri, trei ficiori, imbracati n'aine albe. Si zice toti trei deodata, ca-ntr-un glas mare: "In satu' asta o sa se nasca un prunc, in casa la o muiere Elena. La pruncu' asta sa-i puneti numele Zenovie, ca numai atunci asta prunc o trai. Si atunci cand fi-va botezu', sa nu-i puie nanasi dinainte. Drumul cata beserica o sa fie gol, nici on om. Si pa drum o sa fie o fata. Prima parte femeiasca pe care o s-o vada in drum, cand mere la beserica, pa aia sa o puie nanasa la copil si sa i-l dea in brate, la sanul ei." Eu i-am vazut pe acestia trei ingeri in visul meu, Ilenuca. Ei mi-au spus. Numele pruncului tau fi-va Zenovie!.."".
Barbatul isi rosteste numele altfel: "Zenovie!" zice tunator, mandru ca un imparat, apasand cu fala pe ultima litera, intocmai cum il rostise atunci, dupa vis, Otetoaia. La nasterea lui s-a uimit intreg satul. Nici o femeie nu zamislise pana atunci la varsta asa inaintata. Dar mai ales numele asta: Zenovie! Din toate neamurile, dintre toti inaintasii stiuti vreodata in toate satele si orasele dimprejur, pana hat departe, nici un om nu purtase vreodata acest nume straniu. "Is singurul! Parintii mei n-o auzit de numele meu pana sa ma nasc. Nimeni-nimeni! Nici baba Otetoaie n-o auzit, pana sa i-l zica in vis ai ingeri...".
Mult mai tarziu s-a interesat el pe la preot si a aflat ca-i unul din cele mai vechi nume ale crestinatatii, grecesc, poate chiar dacic. "Zice ca-s praznuit si in calindar, da' pana la mine, nimeni n-o auzit pe-aici de ast mucenic facator de minuni, care tamaduia imediat pe oricine atingea cu mana sa si care-o scapat nevatamat dintr-un cazan cu smoala clocotita in care l-o bagat ai stapanitori, ca sa renunte la relijia lui. Eu n-o sa renunt la credinta si la numele meu. Cand mai merg pe la Oradea, ma mai intreaba vreunu' cum ma cheama. Si rade de mine. "Ce nume mai ii si asta, auzi! Zenovie..."".
Trece prin sat pe o motoreta albastra. Asa e vazut, mai mereu. Tine ghidonul darz, cu amandoua mainile, si spatele drept, fruntea sus, zambind tuturor oamenilor pe care-i intalneste in drum. Unii ii zic Zenobiu, altii Zenoviu, sau chiar Zenovia, batranii, la feminin. Dar cei mai multi, simplu: "Zie". E mai lesne, nu li se-ncurca limba la zazaituri. "Incotro meri, Zie? Nu-mi ajuti si mie la niste lemne? N-ai drum, Zie, si pe la mine sa m-ajuti la treaba aia?...". Iar el ii ajuta pe toti, fara deosebire. La fel cum era mama sa. Bland, cuminte, ia doar cat i se da pentru aceste ajutoare, nu cere nimic. Se duce si face cu draga inima, la oricine-l roaga. Se lauda ca-i un om simplu, fara multe pareri. Gandind ca toate rasplatile le socoteste Dumnezeu. Uneori mai merge pe la casa vreunor oameni ce vor avea un copil, ca sa le spuie cat de important e numele pe care il vor alege, sa se gandeasca si s-aleaga "din inima", cu gandu' la chipu' si soarta pruncului ce-l asteapta si cu inima la sfintii din cer... Cand trece pe la asemenea case, foloseste adesea propria-i poveste ca pe o pilda. Nu sta mult. Cateva minute, pentru un sfat-doua. Apoi incaleca pe motoreta albastra si se duce mai departe, in drumul lui. In graiul al vechi, numele lui Zenovie inseamna "viata". "Viata lui Dumnezeu".

Nanasa de pe drumul pustiu

Dar, dintre toate secventele intortocheatului sau destin, cea mai interesanta mi se pare aceea ca Zenovie aproape "isi aminteste" de botezul sau, petrecut la opt saptamani. Nu clar, nu poate zice precis "amintiri" sau ganduri. Dar a avut si are niste "imagini" care i-au fost confirmate de oamenii maturi care au participat la ceremonia aceea din biserica satului.
S-a nascut slabut. Tatal, Treian Rugea, se temea deja ca nu va mai lasa urmasi. De aia, si-a zis el insusi: "Hai sa implinim si ultima vedere din visu' babei Otetoaie...". Asa ca au iesit cu totii din casa spre botez si, intr-adevar, drumul pana la biserica a fost gol - aproape doi kilometri. Ciudat, nici un om. Tocmai atunci, in crucea zilei. Ei erau vreo doispe-treisprezece si mergeau. Mama tinea in brate pruncul alb, "cat un pisic". Si mergea in fata. Inalta, mandra, cu pasul ala de regina. Chiar dupa ce au trecut de casa lui Flore Tudoric, fie iertat, in drum le-a iesit o fata de 14 ani, avand parul galben si lung, unit in cozi, imbracata intr-o rochita simpla, violeta. Cum aparuse deodata acolo? Iesise dintr-o ograda anume? De pe o ulicioara laturalnica, poate? Nimeni nu-si putea aduce aminte. Dar stiu cu totii ca s-au uimit sa o vada asa, deodata, in mijlocul drumului. Singura fiinta, dupa atata mers. Si ca pe ea batea soarele. Si ca o chema Maria Copil.
Copil. Asta a fost numele fetei, si avea ochii albastri. Mama s-a dus spre dansa si i-a pus pruncul in brate, direct. "Hai, Marie... Boteaza-ni-l, rogu-te, fata frumoasa...". Asa ca fata n-a mai avut ce face. A luat copilul si a mers in fruntea alaiului. Urcau spre biserica galbena de pe deal, cu un singur turn, la usile careia ii astepta un preot batran-batran, cu barba si plete albe. Maria Copil pasea in fata, langa mama, inaintea intregului grup, tinand pruncul. Oamenii o priveau din spate si-si amintesc ca broboane de sudoare i se prelingeau prin par, pe gatul subtire, delicat. Avea cu siguranta emotii. Mergeau prin soare si ningea. Asta tin minte toti. Desi era soare, afara ningea. Si ca era chiar amiaza zilei Craciunului.
Dar ceea ce NU tin minte toti sunt unele detalii ale acelui botez. Cum arata precis fata atunci? Ce a zis? Ce au facut in biserica? Ei bine, lucrurile astea i se pare ca le tine minte Zenovie. Nu doar ca i se pare. Uneori chiar "o si vede" pe fata care-l tinea in brate, in unele strafulgerari ale memoriei. Rochia aceea violet!... Rochia. Un miros anume... Se vede pe sine parca, prunc, in bratele unei copile blonde, imbracate in violet, care mergea, iar deasupra ei era cer albastru si ningeau fulgi. "Da' de unde stii "de nante" (dinainte) c-o nins cu soare atunci?", il intreba mama, inca de copil. "De unde stii ca fata o avut rochia mov si paru' prins in cozi? Ca preotu' era cu vesmintu' rosu la culoare? C-o fo' un ciubar din lemn in care te-o botezat?...". Secvente pe care si cei mari si le reaminteau doar la spusa lui Zenovie. Intr-adevar, asa au fost faptele. Un preot foarte batran, cufundand pruncul intr-un ciubar de lemn, intr-o biserica mare si friguroasa, in ziua de Craciun a anului 1964. Insa lui Zenovie ii vine in cap, uneori, parca si o anume senzatie, pe care a avut-o atunci cand era purtat in bratele Mariei. "Ca si cum asa, deodata, m-as fi linistit si mi s-o facut mintea ha limpede. Si parca nu mai vroiam sa fiu dat jos din mainile ei, ca cum ar fi din sanu' lui Avram...". Era cumva "o caldura" in bratele acelei fete, si o protectie pe care avea s-o resimta si-n multe alte momente ale vietii. Maria Copil i-a fost apoi ca o a doua mama. Singura femeie care i-a dat mereu sfatul bun. Cand s-a facut flacau, cand s-a insurat, furandu-si nevasta, "dintr-un loc mai lateral, asa", fiindca parintii ei nu voiau s-o dea dupa el, caci era sarac. Atunci nanasa Maria i-a spus ca dragostea n-are granite si l-a sfatuit sa o faca, sa-si fure mireasa, daca nu se poate altfel, ba chiar i-a si gazduit pe fugari si i-a ajutat cu bani. Apoi, cand a fost in armata, la Buzias, l-a invatat cum sa se comporte ca sa-i fie bine. Cand a dat copilele la scoala, cand a trebuit sa ia toate deciziile cele mari ale vietii sale, Maria Copil a avut in gura ei sfatul bun. De aceea a pus-o Zenovie nanasa si la cununia lui, apoi si la cele trei fete ale sale: Lucia, Florina, Ana-Maria. Fratii lui au fost toti baieti si au murit. Copiii sai traiesc si au fost numai fete. Numele Copil e rar in acest tinut. Dar pe nevasta pe care si-a ales-o si pe care o iubeste o chema tot Copil. Doar coincidente? Poate. Asa ca: "se boteaza robul lui Dumnezeu Zenovie, in numele Tatalui..." Si preotul era batran, si cristelnita de lemn, ca pe vremuri. In cer se nastea Domnu' Iisus. In sat incepeau sa apara colindatorii.

Ocrotit de o... "putere"

Si au trait tare bine el si femeia lui, Eugenia. Pana in ziua de azi, si-n toata viata sa, Zenovie zice ca a avut "un sprijin pe umar" in toate clipele grele. "Daca o trebuit sa fac ceva, ori sa iau ceva si n-aveam bani sau ce stiu eu, altceva, asa o tocmit Al de Sus, sa-mi iasa-n cale cineva ori sa se-ntample ceva atunci si sa-mi rezolve mie problema. Mereu s-o potrivit c-am putut "face de rost" de ce m-am gandit. Nu stiu cum sa va poci zice, parca am asa, langa mine, o putere, da' alta decat a mea. Asa ca un gand in gand. Zice lumea pe aici prin sat: "ma Zenovie, tu esti norocos!..." E-adevarat ca ajutoru-mi vine imediat, ca un noroc. Cand am nevoie urjent de ceva pantru gospodarie; cand nu-mi mai raman bani, decat zece lei in casa; cand trebuie sa dau repede sase milioane la scoala, la fete. Imediat apare un om, primesc un telefon, ori ma-ntalnesc cu careva si ma cheama la el cu cate-o treaba si-mi da ca din senin. Parca toate mi se potrivesc, nu stiu. Eu n-am cerut prea multe de la viata. Ca n-am avut nevoie. Sa-mi fie fetele la rostu' lor - is mari de-acuma, au 19, 18 si 16 - si nevasta multumita de mine, ca fara ea nu stiu ce ma faceam. "Cum ai, ma, Zenovie, norocu' asta al tau?", ma tot intreaba care si cine. Ca-s om bland, lasator, nu ma zbat, nu-s din ala artagos pe avere. Le zic ca ma rog la Dumnezau. Atat. Si nu ma bag in treaba nimarui, ca sa nu ma ia lumea "de nante" (sa aiba prejudecati despre el). Da' cred ca mai ii si altceva aici. Ceva cu treaba aia a mea... din nastere. Ai ingeri... Fratii mei morti... Nu stiu. Ma gandesc ca ce om poate sa-si ade aminte cum o fost la botezu' lui, nu? La Craciun am parca si astazi "vederea" aia cea mai mare. Cand meream copil, cu steaua la colindat, primeam cei mai multi bani de la oameni, desi nu vroiam banii aia. Se bateau copiii pa mine: "Hai sa merem cu Zie, ca asta strange mai multi bani ca noi toti laolalta". Si chiar strangeam multi. Foarte multi. Da' eu nu ma gandeam sa strang, si oricum, la urma tot ii imparteam la toti. Cantam si eu, copil, nasterea Domnului Iisus, si cantam din toata inima mea. O fi noroc. Da' poate ca ii si ceva cu treaba aia... din nastere. Asa mi-o zis si preotu' nostru din sat, parintele Ionita: "Mai, prea se potrivesc toate. Sa stii ca ii ceva cu povestea ta, seamana cu multe intamplari de la Scriptura. Ii ceva. Cu ai ingeri visati..."".

Blestem de patru generatii

Printr-o potrivire de mosteniri si intamplari, Zenovie sta astazi chiar in casa in care a trait baba Otetoaie. Batrana oarba ce-a visat ingerii care i-au ursit numele si ziua nasterii. Aceasta i-a daruit mamei sale casa si pamantul, inainte de moarte, special "pentru al prunc ce l-am visat eu in gradina alba ca un rai...". O casa faina, alba, cu trei odai, pe care Zenovie a ingrijit-o cu recunostinta si a mai imbunatatit-o, facandu-i alaturi si-un "istalau" pentru vaci, o coteata, o camara mare de bucate, suri de toata frumusetea. Ciudat e insa un lucru: ca pe acest loc, in aceasta casa, inca patru generatii de oameni inaintea Otetoaiei nu au putut avea copii. Absolut nici unul din neamurile care au trait aici. Ea insasi a fost infiata de altii, a avut barbat candva, demult, un om numit Sofronie, dar nu a putut zamisli prunc cu el. Ultima jumatate a vietii si-a petrecut-o in vaduvie curata, obisnuind sa ia copii orfani de la case de copii si sa-i creasca "numai de drag", pana la varsta majoratului, lasandu-i apoi impliniti in lume. Pe urma a orbit si n-a mai putut. A iubit mult copiii. Dar nu i-a putut avea din trupul ei niciodata. "Asa ca patru jeneratii de oameni o fo' tat sterpi pe vatra asta. Numa' eu nu. No, cum s-o potrivit. Baba Otetoaie o rupt asa, parca, cu visu' ei, on fir. Ca un blestem. Sa se termine odata. Si atunci o visat. O fo' tare buna femeia aceea. Asa ca o sfanta, fie iertata...".
Ii pare rau ca nu a apucat-o, c-a murit putin dupa nasterea lui. S-o vada, sa se uite la ea. Ii pare rau si ca nu s-a mai pastrat in casa nici o poza cu dansa. Ca daca ar fi fost, mi-ar fi aratat-o.

O viata simpla, intru Hristo
s
"Atunci, ridicandu-si ochii sai, a privit, si iata trei oameni care stateau inaintea lui... Si l-au intrebat oamenii aceia: "Unde este Sara, femeia ta?". Zis-a Unul: "Iata, la anul pe vremea asta am sa vin iar pe la tine, si Sara, femeia ta, va avea un fiu". Avraam si Sara erau insa batrani, inaintati in varsta, si Sara nu mai era in stare sa zamisleasca...".
Zenovie Rugea si-a inchinat inca de mic viata lui Dumnezeu. A ramas mereu om simplu, corect, cu inima curata ca de copil. Aveam sa vorbesc prin Tasad cu mai multi oameni, tineri si varstnici - toti il respecta pentru credinta lui. De multi ani este "sfat" (paraclisier) la biserica in care s-a nascut, ales de obste, datorita marii sale evlavii si a vietii lui nepacatoase. S-au adunat atunci toti batranii din consiliul parohial, chemati de parintele Marian Ionita. Si s-au gandit indelung pe cine sa puie "sfat" nou. Au luat toate casele la rand, una dupa alta. Si Tasadul e mare, are peste mia de oameni. Intr-un tarziu, s-a ridicat din strana batranul Vlad Florian, om rugator, ce vorbea rar, insa niciodata fara rost. "Hai sa-l punem pe Zenovia, ca baiatu' asta-i pazit de ingeri", a zis el. Si l-au pus cu totii.
Nu face lucruri prea spectaculoase, ca "sfat". Taie lemne pentru biserica. Trage clopotele la liturghii, "cand ii mort", sau la sarbatori. Taie nafura. Il imbraca pe parintele in altar, inainte de-a incepe slujba. Ii da cadelnita. Ii da "la mana" tot ce are nevoie, in timpul slujbei. Mai trage o data clopotele la "Sfinte", o data cand cadeste, si inca o data, plus inca o data la sfarsit. De vreo cinci ori urca pana in turn. La urma, face curatenie in toata biserica. Inchide. Dupa aceea iarasi taie lemne. Curata curtea. Raneste zapada, "daca ii". Trage clopotele... Si tot asa. Ani la rand.
Asa l-am vazut si eu prima data. Langa zidul bisericii. Taia lemne. Avea deja langa el o gramada mare si alba de fag proaspat spintecat. Timp de peste jumatate de ora, l-am urmarit de peste drum. Lovea ritmic, fara incetare. Rasuna intreg satul. Chipul ii era senin, impasibil chiar. Dadea taieturile jos, apoi lua alt calabur. Si iarasi. M-am gandit ca nici pentru gospodaria lui nu lucreaza cineva chiar asa fara nici o pauza. Cred ca ar fi putut continua ore intregi, fara sa se incrunte macar o data sau sa-si odihneasca mainile. Am urcat pana la el. Acolo, langa zidul galben si inalt al bisericii, i-am ascultat aceasta poveste. Povestea vietii, intr-un ragaz, la taiatul lemnelor. La sfarsit, s-a privit pe sine. Si-a masurat cu privirea intreg trupul, de la picioare in sus, cu uimire parca, uitandu-se apoi la mine zambitor, rosu in obraji, chiar putin fericit as putea zice: "No. Sunt aici si uitati-va la mine ca traiesc. Gata".
S-a aplecat, a mai luat un lemn si l-a pus pe butuc. Jos, la iesire, motoreta lui albastra era rezemata de poarta, asteptandu-l sa se intoarca acasa.