Dambul Besericii
La poalele cele mai de jos ale Muntelui Gutai, pe versantul nordic, in perimetrul satului Desesti, dincolo de raul Mara, unui loc i se zice Dambul Besericii. Candva acolo a fost o casa a Domnului si-n jurul ei un sat, numit Copaceni. Satul a disparut in urma cu patru-cinci sute de ani.
Unii spun ca locuitorii s-ar fi stramutat in susul raului, intemeind actualul sat Mara, altii zic ca s-ar fi dus, dimpotriva, de-a lungul apei, in jos. Nimeni nu stie insa ce s-a intamplat, de fapt, in urma cu atata amar de ani. Si, mai ales, care sa fi fost cauza parasirii vetrei satului: vreo molima, hoardele de navalitori, fiarele salbatice coborate din padurile Gutaiului, infertilitatea solului? Un motiv serios a existat, fara indoiala, dar acesta n-a ajuns pana la noi; doar amintirea bisericii, care a dat nume dambului. Si intinderea de pamant care este acum acoperita numai cu iarba, fiind loc de pasunat comunal. Undeva, cam pe la mijlocul ei, un stejar stingher strajuieste taina ce invaluie trecutul. Rar mai spune cineva "Dambul besericii", oamenii zic cel mai adesea "In Pusta", referindu-se la spatiul gol si intins care a ramas. Caii, bivolii, vacile, oile, caprele merg la pasune "In Pusta" si nu pe "Dambul besericii".
Crucea
Fiind situat fata in fata cu Dambul Besericii, satul Desesti priveste spre el, iar privelistea este fara pereche, fiindca zarea de dincolo de Damb este incununata de Gutai cu Creasta Cocosului, Sermetes, Tibles, Pietrosu si, departe, la rasarit, Carpatii Padurosi, tinandu-se parca de mana intr-o hora ce protejeaza depresiunea Maramuresului. La randul lor, casele satului, indiferent cum ar fi asezate, privesc si catre Dambul Besericii, ca pe acolo este drumul soarelui. Asa se face ca Gheorghe Bohotici, de fiecare data cand intra in casa si se aseaza la masa, privind pe fereastra, isi odihneste ochii pe Damb. Vasile Fat, vecinul de gard, cand iese din casa in ograda vede acelasi Damb. Si amandoi acesti oameni simteau ca locul acela cere ceva. S-au intalnit, s-au sfatuit si au hotarat sa puna acolo un semn: o cruce. Treaba s-a facut repede, anul acesta, in primavara. Acum, chiar pe varful colinei, troneaza o cruce inalta, inscrisa in cerc, o cruce celtica, asa cum sunt majoritatea in cimitirele din Maramures. Noua cruce a fost facuta, cu multa stiinta si mestesug, de catre Radu Ganjului si Ion Mihnea din Valea Stejarului, ucenic priceput al mesterului Pupaza. Ion Mihnea a sculptat pe ea funia, ochiul lui Dumnezeu si sfantul potir. Pop Radu a lu' Gheorghe a Ganjului este maestru al imbinarilor in lemn, Crucea din stejar, despre care se spune ca rezista cel putin trei sute de ani, este proptita bine in bare de fier, pe un postament de ciment, ca sa nu-i putrezeasca partea de jos. Acum, cand se aseaza seara la masa, Gheorghe Bohotici, privind pe fereastra, vede crucea si se inchina, multumind lui Dumnezeu ca a mai incheiat cu bine o zi de truda. Cand iese din casa dimineata, Vasile Fat a lu' Aurel isi face rugaciunea uitandu-se la crucea inalta si mandra, si-i multumeste lui Dumnezeu ca i s-a implinit un vis. Aceasta cruce de pe hotar, locul dinafara vetrei satului, inseamna multe la un loc: si biserica, si sat, si sufletele celor ce au vietuit si s-au rugat acolo, ale celor ce au plecat si ale celor ce sustin cu osemintele lor pamantul de deasupra. Inseamna un gest de dragoste dezinteresata pentru semeni, pentru ceea ce a fost si a trecut, ca un val de mare.
Aducerile aminte incep sa scapete si, deseori, se ivesc neintelegeri, cum ca Dambul Besericii n-ar fi acesta, ci un altul, mai inspre apus. Vasile Fat este insa ferm in ceea ce spune: "Io stiu ase, ca Dambul Besericii ii aiesta, si nu altu'. Si de ce stiu? Pentru ca Domnu' Fodorut, invatatoriu meu, cand am fost la scoala in clasa a doua, ne-o dus pa tati coconii acolo si ne-o aratat. S-o zas ca acolo o fost un sat si tocmai pa varvu' dambului o fost beserica. S-apoi satu' acela s-o pierdut, oamenii o plecat si si-o intemeiat alt satu mai in sus. S-apoi o zinit la mine intr-o zi Gheorghica Bohotici si m-o intrebat. Io ce stiu i-am spus. A lui o fost ideea sa punem acolo o cruce, un samn de amintire, da' si pentru sfintirea hotarului cand sa iese cu icoanele a doua zi de Rusalii. Noa, apoi am ajutat si io, cu ce am putut, da' nu vreu laude si popularizare. Is multumit ca vad crucea aceea ase de mandra, acolo. Apoi, sa ne ajute Dumnezeu s-o putem ilumina ca lumea, ca am pus niste becuri, da' s-o ars, s-o gatat. De Pasti, Gheorghe Bohotici o pus becuri alimentate de la motoru' tractorului, da' ne-ar trebui de-acele cu senzori, ce sa incarca de la lumina zilei. Is cam scumpe, da' om face-o oarecum si pa asta. Bine ca-i acolo! Io ma uit la ea, si ziua, si noaptea, si-s fericit! Am sapat groapa ca sa turnam placa de ciment, io si cu Gheorghica, afunde de peste un metru si jumatate, si-am pus mai intai burcusi de piatra (pietre mari, rotunde) de la rau s-apoi am turnat cimentu'. Si am gasat un pamant rosu".
De la Radu Ganjului, mesterul de biserici maramuresene, aflu ca pe Vasile Fat si Gheorghe Bohotici ii uneste nu numai aceeasi dragoste fata de Dumnezeu si istoria acestui pamant, dar si dragul pentru animale, si ca impreuna cu inca vreo cativa tarani au infiintat o "Asociatie a crescatorilor de animale", chiar daca cei mai multi isi vand pana si ultima vaca din grajd si ii privesc de parc-ar fi coborati de pe alta planeta. Ei doi se simt insa tarani adevarati si nu vor sa abdice de la aceasta demnitate, sub nici o forma. "Nu sa (se) plate, nu sa (se) intoarce (nu merita) sa mai cresti animale, cand un litru de lapte costa 60 de bani si un litru de suc doi lei", zice orice taran din Maramures (si poate ca din intreaga tara).
Inca tanar, Gheorghe Bohotici se zbate sa demonstreze ca ba da, se intoarce, sa plate sa tii vite, mai ales in zonele de munte, unde nu este poluare. Laptele are un gust extrem de bun si carnea la fel. Ioana, nevasta lui, imi spune ca au cincisprezece vite mari, dintre care sase vaci cu lapte, si mai au douazeci si cinci de capre. N-o intreb de profit, ca sa nu cada in deznadejde. Toate animalele lor sunt in Pusta. Gheorghe Bohotici are patru feciori: Ghita, Petre, Ion si Paul, intre 25 si 10 ani, care ajuta cat pot. Pe mezinul Paul, de zece ani, l-am vazut carand apa si merinde. Se asezase in carare, la jumatatea Dambului Besericii, ca sa se odihneasca. Voiam sa-l scutim de efort, macar pana sus, la cruce, dar n-a acceptat in ruptul capului sa-i luam povara. Stia ca este munca lui si trebuia s-o faca singur, cu propriile puteri. Dupa multe incercari dau si de Gheorghe Bohotici. "Apoi cand am sapat, ii drept, am aflat un pamant rosu. Ca era de la oarece lemne de stejar putrezite, ori de la altceva, nu stiu. Da' s-o vazut ca acolo o fost o asezare omeneasca, si cumva sa vide cam pa unde-ar fi fost beserica. Numa' un pic daca s-ar mai sapa, io cred ca ar iesi la iveala fundatia. Noa, io m-am tat gandit la treaba asta: de ce sa nu iesim cu icoanele acolo la cruce, pentru sfintirea hotarului, si nu in capatu' satului, ca animalele noastre acolo se duc la pascut". "Io tat nu l-am lasat, ca sa nu-si auda vorbe, ca desestenii is tare buni de gura", intervine Ioana. "Noa, s-apoi cand o fost odata m-am hotarat si m-am dus la Vasile Fat si-am grait cu el si tare s-o bucurat. O zas ca si pa el il bate gandu' aiesta de multa vreme', da' sangur, nu s-ar fi apucat de lucrarea asta. M-am dus apoi la preot si i-am spus ce-am gandit noi ca-i bine si preotu' o zas: "Faceti, faceti-o!". Ne-o ajutat Dumnezeu s-am facut-o". (Un zambet interior ii lumineaza chipul.)
Sfintirea Crucii s-a facut de Sfantul Gheorghe (23 aprilie). Odata slujba terminata, in fata bisericii s-a organizat repede o prosasie (procesiune), formata din cei prezenti, dupa toata randuiala: in fata parintele Ion Sigartau, urmat de slujitori si de cei care duceau praporii si crucea, apoi cor si dupa cor multimea credinciosilor. O dorinta arzatoare de a ajunge cat mai curand acolo se simtea in fiecare om. Era ca o neliniste, ca au intarziat cel putin trei sute de ani. Procesiunea inainta cu viteza, incat corul, ajungand in centrul satului, isi pierdu orice suflu si renunta sa mai cante. Procesiunea parea una zburatoare, talpile abia de atingeau pamantul, mangaindu-l. Cobori ca vantu pe ulita lui Usturoi, trecu raul pe podul cel nou si incepu sa urce pe cararuile lutoase, cu mici serpentine, fara ca cineva sa se opreasca pentru a-si mai trage rasuflarea. Ajunsese de-acuma in alt spatiu, acela dinafara vetrei satului, expus multor influente nefaste, un spatiu nelocuit, despartit de sat prin raul Mara, ca de o granita. De acolo, Desestiul se vede in toata frumusetea lui, urcand linistit spre lantul muntos. Si-n ziua aceea inflorisera toti ciresii, imbracandu-l in horbote albe. Ne aflam deja sus, pe culme, si inaintam in linie dreapta. Satul potopit de ciresii in floare pulsa intr-o bucurie sarbatoreasca. Coborand privirea, am vazut o femeie indoita de spate, aproape oloaga, ce se caznea sa ia dealul in piept, pentru a ajunge la noi, si a putea participa la aceasta sfintire speciala. Se vedea ca si sufletul ei era atras de locul acela, in care altadata fusesera oameni si viata, si-n care acuma nu mai exista decat iarba scurta, uniforma, si stejarul cel singur, vaduvit de coroana. Trunchiul ramas, cu doua simulacre de crengi laterale, parea sculptura moderna a unui Crist rastignit.
In fata crucii impunatoare, cineva asezase o masuta inalta, pe care sa puna parintele Sfanta Evanghelie. Oamenii se asezara cu fata spre el si cu spatele spre sat. Odata slujba inceputa, intreaga asistenta se transforma intr-un cor ce canta cu o insufletire nemaivazuta, ca si cand s-ar fi aflat in fata portilor eternitatii. In jur, campul cu gropi si movile, padurile pline de ciresi salbatici, albi de flori, si Gutaiul de paza. Soarele batea in culmea de piatra, semn ca era amiaza, si un vanticel subtire ducea glasurile armonioase pana departe. La cat erau de curate, cred ca se auzeau si in ceruri, si poate cantam cu totii impreuna, cei de jos si cei de sus, in biserica de aer a lumii. As fi vrut sa ghicesc locul caselor, sa-mi inchipui acareturile, turmele, chipurile, mormintele, biserica ce fusesera altadata acolo, dar ceva ma impiedica. Vantul netezea imaginile, culcandu-le, facandu-le transparente, stergandu-le. Spunea ceva, scotea niste sunete usoare vantul. La un moment dat am deslusit un cuvant repetat: "Asa... asa... asa...". Am inteles perfect, fara nici o frica. Dumnezeu ne binecuvanta fapta.
Ca la o comanda, imediat dupa sfintirea crucii, au aparut niste mese lungi, acoperite cu fete de masa albe, niste lavite si platouri incarcate cu bunatati. Ioana Bohotici, purtand o camasa taraneasca veche, superba, trimitea pe mese bucate alese, toate de post: sarmale cu ciuperci uscate, cozonaci cu nuca, pancove. Cativa barbati devenisera paharnici. Era o masa de pomana, in plin camp. Fara nume. Toata lumea se inchina si rostea: "Dumnezeu primeasca". Atat! Pomana oferita de familia Bohotici era pentru toti si toate cate sunt: pentru oameni si campul cu iarba, pentru cer si soare, pentru ape, munti si paduri, pentru moarte si viata, pentru ciresii infloriti, dar, mai ales, pentru neuitare. Crucea de pe Dambul Besericii intorsese satul disparut fara urma printre cei vii.