Ca vechi si constant cititor al acestei prestigioase reviste, am citit cu mult interes relatarile unor cititori privitoare la adevarate minuni datorate credintei in Dumnezeu, impletita adesea cu o rugaciune in fata unei icoane.
In cele de mai jos, ma voi referi si eu la doua evenimente care oglindesc puterea credintei si care mi-au marcat copilaria. Unchiul meu din partea mamei, decedat in urma cu multi ani, era ceferist si functiona ca sef de gara, intr-o localitate din nordul Bucovinei, aflata in prezent pe teritoriul Ucrainei si care era renumita pe vremea de atunci prin potentialul ei cinegetic. Imi povestea unchiul ca de multe ori la aceste vanatori ar fi participat chiar si marele istoric Nicolae Iorga.
Mare vanator si el, unchiul meu nu se despartea niciodata de o iconita, pe care o purta la piept. O icoana pictata pe lemn, reprezentand-o pe Sfanta Fecioara Maria, tinandu-l in brate pe pruncul Iisus. Iconita avea dimensiunea de 15 x 10 cm. Plecand odata la o partida de vanatoare, a constatat ca, schimbandu-si haina, a uitat iconita acasa. Sub privirile si comentariile ironice ale celorlalti vanatori, i-a parasit temporar si s-a intors sa si-o ia. A revenit, apoi, la locul de adunare, si partida de vanatoare a inceput. Avea insa sa se intample o minune. Din greseala, unui vanator i s-a descarcat arma spre unchiul meu. Alicele, care i-ar fi strapuns pieptul si inima, s-au oprit in iconita de lemn. Am vazut cu ochii mei iconita, de care unchiul meu nu s-a despartit nici in mormant.
Cel de-al doilea eveniment, pe care mi-l aduc aminte dupa trecerea multor ani, s-a petrecut intr-o comuna situata in apropierea Timisoarei, Dumbravita. In timpul celui de al doilea razboi mondial, m-am refugiat impreuna cu mama in aceasta comuna, de frica bombardamentelor aviatiei anglo-americane, care amenintau orasul. Am fost gazduiti de o familie foarte credincioasa, de etnie maghiara, compusa din sot si sotie. In timpul sederii noastre acolo, sotul femeii a primit convocarea de mobilizare pe front. Imi amintesc si acum lacrimile sotiei sale, care l-au insotit la despartire. Dar, spre mirarea noastra, a tuturor, sotul femeii a revenit acasa dupa circa o jumatate de ora. Isi uitase, si el, o iconita de care nu se despartea niciodata. Pentru multi din cei plecati pe front, aceste dramatice despartiri au fost, din pacate, definitive, bietii oameni ingrosand tarana pe unde au cazut. Din fericire, sotul femeii s-a intors teafar acasa, la terminarea razboiului, convins de faptul ca daca nu si-ar fi luat cu el iconita, ar fi murit pe pamanturi straine.
Iata doua exemple ale unor oameni de etnii si de confesiuni diferite, un roman si un ungur, uniti insa prin aceeasi credinta nestramutata in acelasi si unic Dumnezeu.
VALERIU MUNTEANU - str. Albac nr. 1, ap. 16, Timisoara
"Unde oamenii nu pot, Dumnezeu face minuni"
Sunt o crestina ortodoxa din Arad si citesc de ani de zile revista dvs., unde, spre bucuria mea, nu de putine ori, am citit despre puterea rugaciunii si minunile facute de Bunul Dumnezeu prin Sfintii Lui. Deoarece am trecut si eu printr-o asemenea experienta, ma simt datoare sa scriu despre minunea petrecuta cu mama mea, care la varsta de 78 de ani a facut o boala grea, complicata, cu o infectie care ii ameninta viata. In stare foarte grava, a fost internata la Spitalul Judetean din Arad, unde a si fost operata, dar, spre disperarea noastra, doctorii au spus ca boala nu este vindecabila, singura solutie fiind amputarea gambei. Bineinteles ca nu am fost de acord, iar urmarea deciziei noastre s-a soldat cu externarea ei fara nici un tratament. Am dus-o pe mama acasa, cu rana deschisa si supurand. Deznadajduita, am inceput sa plang si sa ma rog Bunului Dumnezeu si Maicutei Domnului sa-mi arate incotro s-o apuc. Si Dumnezeu, dragul, ne-a ajutat. Medicul nostru de familie ne-a indrumat spre Spitalul "Sf. Gheorghe" din oraselul Chisinau-Cris. Nu mai fusesem niciodata la acest spital, dar cand am vazut ca este sub ocrotirea Sfantului Gheorghe am simtit mana lui Dumnezeu. Totodata, am chemat preotul acasa, unde mama s-a spovedit si s-a impartasit. Am pornit plini de speranta la drum, cu sufletul linistit. Am ajuns la spital cu 4 zile inainte de praznicul Cuvioasei Paraschiva, iar mama a fost operata in data de 13 octombrie. Dupa operatie, atat chirurgul, cat si anestezistul, au spus ca asa infectie urata n-au vazut de mult, dar daca nu facuse septicemie pana atunci, inseamna ca cineva "acolo sus" o iubeste. In timpul operatiei, eu m-am rugat din tot sufletul Cuvioasei Paraschiva, Sf. Pantelimon si Sf. Gheorghe, care ne primise sub obladuirea lui, si de atunci nu incetez sa-i multumesc bunului Dumnezeu ca ne-a trimis unde trebuia.
Iata ca a trecut un an de atunci si mama este la casa ei, intr-un sat din judetul Bihor, reuseste sa se deplaseze singura, sprijinita in baston. Unde oamenii nu pot, Dumnezeu, Slavitul, face minuni.
DOBRA FLORICA - str. Predeal, bl. 2A, sc. C, ap. 24, Arad