Parintele IUSTIN MIRON - staretul Manastirii Oasa

"De Craciun, bucuria oamenilor se intalneste cu bucuria lui Dumnezeu"

La Oasa, iarna vine totdeauna mai repede. E primul avanpost in care ninsorile isi pregatesc ofensiva asupra podisului transilvan. Manastirea Oasa se afla in Muntii Sureanu, iar Muntii Sureanu se afla in cer. Sureanu, Parang, Retezat. Muntii dacilor, straluminati de istorie si, de la o vreme, si de credinta in Dumnezeu. Poate si de asta vine iarna asa degraba la Oasa. I-e draga bisericuta de lemn, glasul clopotului si toaca, dar mai ales rugaciunile, atat de inaltatoare, incat ingenuncheaza si muntii, iar cerul revarsa prinos de lumina peste pamant. Semnul Craciunului. Vifornite stelare pornesc in zbor rotit pe deasupra turlelor manastirii, patrundin biserica si ard feeric alaturi de lumanari. Fluturi de aur, poposind pe icoane, pe catapeteasma si strane, pe vesmintele calugarilor ingenuncheati. Soptite la inceput, apoi tot mai puternice, rugaciunile razbesc prin tatanii bisericii si taie carare in iarna, cu jarul lor. Iubirea de Dumnezeu topeste zapada si gerul, trage cerc magic in jurul bisericii, lasand sa se implineasca si-acolo, in ieslea din varf de munte, minunea nasterii lui Hristos.
Prin fiecare fereastra a bisericii de la Oasa se vad stelele de pe cer. De pe fiecare stea tintuita pe bolta cereasca se vede bisericuta din Oasa. Mica, modesta, licarind intre zapezi ca o candela, arde de bucurie si de nadejde, in asteptarea Craciunului.

"Nimeni, in lume, nu praznuieste Craciunul ca noi"

- Manastirea Oasa se afla deasupra lumii, aproape de cer. Cum vine Craciunul in varf de munte? Il simtiti mai aproape pe Dumnezeu?

- Cu-adevarat, Manastirea Oasa este deasupra pamantului. In prelungirea cerului spre pamant. Este chiar cerul de pe pamant. A intra in manastire este totuna cu a intra in cer. Dar in cerul unit cu pamantul. La fel ca manastirea este si Craciunul, o alta prelungire a cerului pe pamant. Este coborarea lui Dumnezeu printre oameni, ca om. El vine mereu cum a venit de la inceput: bland, smerit, plin de dragoste. Iar lumea il primeste cu infiorare si bucurie. Chiar si necuvantatoarele se aduna in jurul lui. Intreaga fire. Nici o vietuitoare nu ramane indiferenta de venirea lui Dumnezeu pe pamant. Vibreaza, se bucura la fel ca si noi. Aici, sus, in munte, toate sunt mai curate. Natura este cartea vietii noastre. Faptele noastre, gandurile si vorbele noastre, toate sunt imprimate in ea. Si cum aici viata oamenilor e mai curata, si natura este la fel. O curatenie care face ca sarbatoarea sa fie puternica, iar Dumnezeu sa fie prezent in ea. Il simtim pe Dumnezeu in masura in care ne curatim. Iar asta se face prin posturi si prin intreaga noastra viata duhovniceasca.

- V-ati nascut in Ardeal, intr-un sat din apropiere de Ocna Mures. Taranii transilvaneni au celebrat totdeauna Craciunul drept cea mai mare sarbatoare de peste an. Va mai amintiti de Craciunul copilariei?

- La noi, Craciunul era anuntat prin colinde. Satul se afla asezat pe o vale, si cand se pornea colindatul era ceva extraordinar. Rasuna toata lumea, tot spatiul, cantecele se auzeau pana-n cer. Mai ales cand se lasa intunericul si ulitele erau luminate doar de zapada si de luminile din ferestre, colindele noastre bateau la portile raiului. Umblam de seara si pana a doua zi dimineata, la sapte. Pana se facea iarasi zi. Veneam acasa inghetati, dar cu sufletul plin de bucuria Craciunului. Daca e sa privim Nasterea Domnului ca pe o propovaduire a evangheliei, eu nu stiu sa se praznuiasca in alta parte a lumii Craciunul, in forma si cu intensitatea pe care le are la noi. Din pacate, azi, sarbatoarea s-a internationalizat. Incet-incet, taina se pierde.

- De ce este asa de important sa ne intoarcem la spiritul traditional al Craciunului?

- Trebuie sa ne intoarcem la sarbatoarea noastra traditionala, pentru ca trebuie sa ne intoarcem la noi insine. Sa ne regasim. Si nu doar la noi, ca persoane izolate, ci si la noi, impreuna cu tot neamul si cu stramosii nostri. Noi nu existam in afara Craciunului. N-am fi noi. Dar ca sa ajungem la noi prin Craciun, trebuie sa ne pregatim. Sa intram in realitatea Craciunului, sa-l aducem in viata noastra. Pentru asta, avem la indemana biserica si spatiul liturgic, rugaciunile si cantarile sfinte. Toate ne ajuta sa ne regasim sufleteste si spiritual. In felul acesta, ne deschidem si cugetul, si sufletul spre Craciun. Existam in Craciun. Trecem in actualitatea noastra fiintiala. Astazi, a fi actual se confunda cu a fi modern. Esti la curent cu cea mai noua informatie si, deci, esti actual. Noi nu putem fi actuali decat prin traditie, prin durata. Actualizarea unui eveniment cum este Craciunul inseamna sa aduci in prezent viitorul, dar si trecutul. Fara traditie, fara specificul nostru romanesc, suntem pe langa actualitate, iar nu in ea, asa cum se credea in mod gresit. Traditia inseamna permanenta, iar permanenta iti da sentimentul prezentului.



"La pacat nu se da dezlegare"

- Oare taranii nostri praznuiau cu atata bucurie Craciunul, pentru ca aveau nevoie de sarbatoare in viata lor, sau pentru semnificatia lui de nastere a lui Hristos si de inceput al vietii crestine?

- "Atata valoare avem ca popor, cata sarbatoare avem", spunea Vasile Bancila. Un popor este cu atat mai sus pe scara valorii, cu cat are o reprezentare mai inalta despre viata. Or, ce reprezentare mai nobila si inalta despre viata sa existe, decat traditia romaneasca si credinta ortodoxa? Asta e maximul. Nu trebuie decat sa le actualizam permanent si suntem salvati.

- Se vorbeste despre o "scara a Craciunului", pe care trebuie sa o urcam, daca vrem sa ajungem in inima sarbatorii. Ea incepe, neabatut, cu postul. Din pacate, esenta lui e redusa adesea doar la mancarea pe care trebuie sa o punem in farfurii. Care este intelesul lui cel profund? De ce trebuie neaparat sa postim?

- Trebuie sa postim cu trupul, dar trebuie sa postim si cu sufletul, ca sa ne aparam de pacat. Postul cu trupul e limitat temporal, pe cand postul fata de pacat este permanent. Nu se poate da dezlegare la pacat. Asta este si esenta postului: o viata superioara, cu atat mai mult in postul Craciunului. Nu vorbim de un post oarecare. Cand incepe postul Craciunului, incepe chiar Craciunul. Intram in post, cu ochii atintiti pe Craciun. Ne pregatim pentru el, pentru a-l incorpora in viata noastra de zi cu zi. Noi mergem din Craciun inspre Craciun. Asa cum traim si in imparatia cerurilor, intre "deja" si "nu inca". Imparatia cerurilor este aici, dar inca nu-i deplina. Asa si cu Craciunul. A-nceput prin post, dar inca nu-i deplin, mergem mai departe, pana la Craciunul deplin, la o traire maxima a lui. Si nici aceea nu-i deplina, fiindca mai vine un Craciun, si altul, si altul. Ne desavarsim permanent, in asteptarea eternitatii nasterii lui Hristos. Asta e taina. Mergem catre Craciun, cu ochii atintiti pe Craciun. Daca nu-l aduci in prezent, in prim-planul vietii tale, daca nu te pregatesti pentru el, daca nu-l traiesti din toata fiinta, o sa treaca pe langa tine ca o stea cazatoare. A disparut, inainte s-o vezi.

"Sufletul are un mare cuvant de spus"

- Exista vreo diferenta de trairi sufletesti intre postul Craciunului si cel al altor sarbatori crestine? Simtiti starea asta in biserica, printre credinciosi?

- Craciunul e bucurie. Nu stiu cum e la alte popoare, dar noi, romanii, rezonam profund la sarbatoarea Craciunului. Este sarbatoarea neamului nostru. Poate si din cauza ca suntem un popor care are o relatie speciala cu natura. Cu animalele, cu tot ce ne inconjoara. Si nasterea Domnului s-a petrecut intr-un cadru cumva natural, intr-o pestera, intre animale. Au venit si pastori acolo. Eu cred ca prin toate astea am fost si noi reprezentati la nasterea lui Hristos. Ne simtim ca suntem de-acolo, ca am fost de fata. Poate si din cauza asta, avem o reactie mai puternica fata de Craciun. Si structura noastra sufleteasca se potriveste cu el. Cred ca suntem facuti pentru a trai adevarata stare a Craciunului.

- Dincolo de ritualul clasic al slujbei pe care o practicati de Craciun, exista o emotie, o lumina in plus? Sunt rugaciunile mai pline de bucurie ca altadata? Anunta prin traire si prin ardoare marea sarbatoare ce va urma?

- Traim o bucurie dincolo de cuvinte, dincolo de ritualul obisnuit. Sigur, o mare parte a mesajului biblic e transmis prin cuvinte. Dar nu tot. Sufletul are, si el, un mare cuvant de spus. Iradiaza.Lumina lui face ca vorbele, textele rostite in biserica sa straluceasca, sa raspandeasca bucuria nasterii Domnului printr-o traire deosebita. Intalnirea bucuriei ceresti cu bucuria pamanteasca. O intalnire a bucuriei oamenilor cu bucuria lui Dumnezeu, intrepatrunderea bucuriei lui Dumnezeu cu bucuria noastra, prin imbratisarea cerului cu pamantul. Aceasta bucurie a ramas vie in neamul nostru, in ciuda greutatilor prin care am trecut si prin care trecem. Dar pentru ca atmosfera aceasta sublima, duhul biruitor al Craciunului, sa se poata imprima in viata nostra, trebuie sa ne curatim, nu doar de rau, ci si de lumesc. Trebuie sa inchizi un pic usa lumescului, daca vrei sa te unesti cu cerescul. Mai ales omul de la oras. Stinge televizorul, opreste radioul, creeaza un spatiu de liniste in jurul tau, ca sa-ti poti elibera cugetul, sa-l intorci cu fata catre Craciun. Nu e vorba sa punem lumescul la zid, nu asta e rostul discutiei noastre, dar el nu te ajuta, te trage inapoi. Fa-ti o atmosfera de familie frumoasa si linistita, curata-ti casa si impodobeste-o, primeste colindatori, creeaza-ti o atmosfera launtrica. Daca te intorci, astfel, cu fata catre Craciun, el vine singur la tine. Te patrunde in toata faptura ta. Nimeni n-a ajuns la Dumnezeu. Dumnezeu a venit la noi. Si el n-a venit doar o data, vine la noi cu fiecare Craciun. Trebuie, cum spuneam, doar sa ne intoarcem cu fata spre el. Ce privesti, aia esti. Ce privesti te patrunde. Intra in componenta ta. Ce simplu: priveste spre Craciun si te patrunde Craciunul. Sarbatoarea esti tu.

"Stramosii nostri traiau pentru a fi, nu pentru a avea. Iar a fi tine de Dumnezeu"

- Sfintia voastra, de ce avem atata nevoie de sarbatoare, noi, oamenii?

- Sarbatoarea este o explozie a vietii vesnice aici, pe pamant. Ce frumos spunea Blaga: vesnicia s-a nascut la sat. Personalizand vesnicia in Iisus Hristos, daca Dumnezeu e vesnicia si Hristos persoana, atunci inseamna ca si Dumnezeu s-a nascut la sat. Si-acolo unde s-a nascut Dumnezeu, s-a nascut si Craciunul, marea sarbatoare a venirii lui Hristos pe pamant. Odata ce-am descoperit nivelul acesta de intelegere si de asteptare a sarbatorii, e ca si cand am avea acces la rai. Si-am mai putea avea raiul si alta data. De cate ori este iarasi Craciun.

- Craciunul are nevoie de-un loc anume, ca sa fie trait plenar?

- Manifestarile de viata tin totdeauna si de un spatiu anume. Si viata noastra calugareasca tine de un loc anume, de-un spatiu fix. Calugaria nu se realizeaza pe strada, la intamplare, de capul fiecaruia. E intr-o randuiala, intr-un loc, intr-o ierarhie, asa cum a randuit Dumnezeu. Prin urmare, sarbatoarea are si ea nevoie de locul ei. Prin individualismul asta modern, care bantuie lumea de la o vreme, incercam sa ne facem noi sarbatorile, singuri, de capul nostru, cum credem noi, si-asa ramanem cu un Craciun iluzoriu si cu un Iisus de buzunar. Craciunul adevarat trebuie sa faca trecerea de la egocentrism la teocentrism. Sa-l puna pe Dumnezeu in centrul vietii noastre. Alergam mult dupa informatie, dupa a sti, dupa a avea valori materiale. Stramosii nostri traiau pentru a fi, nu pentru a avea. Iar a fi tine de Dumnezeu.

- Manastirea Oasa e inconjurata de paduri nesfarsite, iar padurile sunt pline de salbaticiuni. Oare simt si ele ca vine Craciunul?

- La fel ca omul, si finalitatea naturii este de a fi transfigurata, de a fi inundata de ceresc. Parintele Serafim Rose, care tinea foarte mult la animale, fiind fascinat, in general, de Creatie (a studiat-o cu mare fervoare), in fiecare dimineata, cand se trezea, iesea mai repede din chilie decat ceilalti calugari, dadea un ocol pe la marginea manastirii si saruta toti copacii care-i ieseau in drum. Vazandu-l, un monah l-a intrebat, mirat, intr-o zi: "Ce faci, parinte, saruti copacii?". "Da", i-a raspuns parintele Rose, dar nu i-a dat explicatii. Nu poti sa dai explicatii rationale la trairi supra-rationale. Nu poti explicita suprarationalul, rational. Il constati si te tulburi. Atata tot. Sa va dau un exemplu. Era pe-aicea, prin padurile astea, un om care a ramas fara munca si fara rost, cand s-a terminat santierul barajului de pe Valea Frumoasei. Era din Moldova si il tineam noi, la manastire. Odata, vara, lucram la fan, si stateam pe iarba, intr-un ragaz, sa ne odihnim. De-odata, a tasnit ca un fulger o vipera, ridicata pe coada, gata sa atace un frate. Noi ne-am cam speriat, dar omul acela s-a apropiat de ea cu blandete, ca de-un copil care vrea sa faca o rautate, a luat un bat si a impins-o usurel deoparte, vorbind cu ea. "De ce vrei sa musti?", a intrebat-o. "N-are nimeni ganduri rele cu tine. Sezi cuminte si vezi-ti de drum". Ca si cand i-ar fi inteles vorbele, vipera s-a mai ridicat o data in aer, apoi s-a dus. Vedeti, ce legaturi minunate, ce relatii pot exista intre om si natura, atunci cand cruzimea si violenta sunt inlocuite cu toleranta si dragoste? Acuma, iarna, animalele trag si mai tare la oameni. Poienile astea, ingropate in zapada, sunt pline de iepuri salbatici si vulpi. Mai se apropie, cateodata, si ursul, numai lupii si caprioarele coboara in vale, la adapat. Daca omul n-ar distruge natura, am trai intr-un paradis.

- Bunatate, toleranta, compasiune... Sunt aceste forme ale iubirii suficiente ca sa ne apere de raul si de uratul care ne inconjoara din toate partile?

- Binele ne pazeste de rau. Este atata bine si frumusete in oameni si-n natura, iar pentru a le vedea, nu trebuie decat sa dam la o parte perdeaua raului de pe sufletele noastre, prin lucrarea binelui. Sa invatam de la albine, care traiesc numai din flori si, daca le intrebi cum este pamantul, iti vor raspunde ca este plin de flori. Fiecare om este o floare. Iar descoperind binele, adica pe Dumnezeu, vom descoperi ca pamantul este plin de flori, adica de oameni.

- Faptul ca o obste calugareasca se roaga in varf de munte pentru pacatele noastre ne da un sentiment minunat si puternic de ocrotire. Vi se intoarce binele pe care il faceti? De Sfantul Craciun, urca oameni pe munte sa va colinde, sa fie alaturi de dvs. la slujbe si rugaciuni?

- Binele pe care il facem oamenilor prin rugaciune se intoarce, dar nu singur, ci impreuna cu oamenii, inmultit de oameni si chiar inmultit in oameni. Facand bine, nu ramai singur. Nu poate cetatea sa se ascunda in varful muntelui, cum spune domnul Hristos, nici cetatea binelui si a vietii nu poate sa se ascunda. Noi ne-am urcat in varful muntelui, ca sa luminam lumea, nu ca sa ne ascundem de ea. La fel cum o lumanare arde producand lumina, asa este si viata noastra, a calugarilor, iar aceasta lumina ne tradeaza, aratandu-ne lumii, care vine sa se incalzeasca si sa se lumineze. Aici, la Oasa, vin in general foarte multi tineri, iar acum, de Craciun, vin in mod special. Motiv pentru care i-am organizat intr-o tabara de iarna. Vin sa se spovedeasca, sa colinde, sa se impartaseasca, sa se intalneasca, sa traiasca, dar vin si dintr-o neputinta, aceea ca nu pot sa nu mai vina.

- Ce-ar trebui sa facem, parinte staret, ca sa meritam sarbatoarea Nasterii lui Hristos?

- Pentru noi, Dumnezeu s-a intrupat in om. In omul Iisus. Pentru ca apoi, prin Iisus, sa se intrupeze in fiecare crestin. Trebuie sa stim ca fiecare suntem intruparea lui Dumnezeu. Diferenta este ca in Iisus Dumnezeu s-a intrupat dupa fiinta, iar in noi se intrupeaza dupa har. Domnul Hristos s-a nascut in istorie intr-o iesle saracacioasa si umila, pentru ca apoi sa ni se nasca din nou, in suflet, de fiecare Craciun. Este vorba de o nastere continua, permanenta a lui Dumnezeu, in noi toti. Daca in urma cu doua milenii n-a existat mai mult de o pestera si conditii saracacioase si umile, pentru nasterea lui Hristos, sa-i facem noi in sufletul nostru o iesle mai buna si mai frumoasa, incalzita si luminata de dragoste. Din punct de vedere spiritual, daca Hristos nu se naste, nu ne nastem nici noi.

Fotografii din arhiva parintelui-pictor Pantelimon