Roata ingerilor
"Cu mult timp in urma, intr-o seara de Craciun, in satul Dumitresti din judetul Vrancea, s-au aratat, aievea, ingerii. Si tot satul i-a vazut!" - imi povestea intr-o seara, pe cand eram copil, bunicul meu, tatal mamei. "Cum asa, bunicule?". "Pe vremea aceea oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, si ingerii ii vizitau si ii sfatuiau aproape in fiecare zi, coborati prin sate, din icoane si din Ceruri", imi explica el. "In anul acela vechi, se lasase o iarna grea, cu soare sticlos peste valea Ramnicului Sarat, iar dealurile si satul gemeau de troiene. Pe malul raului, cativa sateni se intorceau acasa cu lemne de la padure. Paseau cu grija, putin orbiti de lucirea zapezii. "Fartati", a strigat unul, "voi vedeti ce vad eu colo sus, pe Giurcari?". Oamenii s-au oprit, privind uimiti catre cer. Pe dealul cel mare al Giurcarilor, se ivise ceva, o vedenie blanda. Apoi vedenia s-a latit incet, peste tot satul, a acoperit cerul si soarele care sta sa asfinteasca. Era o roata uriasa, un cerc de aripi si ochi si de capete imbracate in raze de foc, stralucind binecuvantator, fara seaman... O roata uriasa de ingeri coborase peste sat. Iesiti cu mic cu mare pe ulite, oamenii priveau impietriti si smeriti roata de aure ingeresti, care se rostogolea incet, ca un abur, desirandu-se tainic, in zare. Ei, dar de atunci a trecut mult timp si povestea asta-i uitata, am aflat-o si eu cand eram copil de la tata si de la cativa batrani din satul asta in care m-am nascut", a incheiat bunicul. Dar de mine n-a scapat. "Si cand mergem si noi la Roata ingerilor, bunicule?". "Cel mai bine e tot de Craciun. Pentru ca atunci, Cerul se sfasie si ingerii inunda Pamantul, adeverind Scripturile".
Si bunicul s-a tinut de cuvant. Cand a venit iarna, ne-a luat pe mine si pe bunica si ne-a dus in Vrancea. A fost primul meu Craciun la tara si unul dintre cele mai frumoase ale copilariei mele. Cand am ajuns la Dumitresti, mai erau cateva zile pana la Nasterea Domnului si tot satul era alb de zapada, un alb rupt din cer, cum nu vazusem niciodata la Bucuresti. Si prin albul asta suveran, ulitele erau pline de colindatori imbracati si ei in alb, si cu niste brauri late, tiparite in rosu... Iar cativa ne-au inconjurat imediat si au inceput sa ne ureze cu aer grav si senin. Apoi clopotele celor patru biserici raspandite pe vai si pe dealuri au inceput sa bata toate deodata, si eu am simtit ca intru adevarat in camasa sarbatoreasca a Craciunului. Iar asta am inteles-o si mai bine cand am intrat in casa batraneasca cu cerdac si bolti de piatra, unde ne astepta tanti Marie, sora bunicului. Imediat, bunica si toate matusile si-au suflecat manecile si s-au pus pe treaba. In cateva ore, a parut ca toate aromele de bucate ale pamantului au invaluit casa, ca intr-un dezmat al miresmelor, prin care pluteam toti, fericiti. Nu departe, in grajdul unchiului Culai, boii suflau linistiti in iesle, de parca Betleemul ar fi fost acolo, la doi pasi. Apoi a venit Ajunul, si cum eu alergam toata ziua pe ulitele inzapezite, cu cetele de colindatori, cand m-am intors de pe drumuri, bradul de Craciun era pus deja in casa cu lumanarile aprinse in el, iar Mosul imi lasase unul dintre cele mai frumoase daruri ale copilariei: o "doba" adevarata, pentru colindat. Doba asta a fost unul dintre obiectele magice ale copilariei mele, ea tronand mereu inaintea trenuletelor si avioanelor electrice, primite acasa, de la parinti.
Iar in ziua de Craciun, bunicul m-a luat cu el pentru un drum aparte. "Hai sa mergem in deal, la biserica din Giurcari si la cimitir, la stramosii nostri", mi-a spus. "Si sa mai stii ca biserica asta a fost ridicata de tatal meu si strabunicul tau, preotul Iordache Popescu. Poate ca el a facut-o si ca sa aminteasca minunea ingereasca vazuta de tarani cu sute de ani mai inainte". Am urcat cu greu prin zapada inghetata. Cand am ajuns sus, pe deal era noapte deja. Deasupra noastra si a bisericii, cerul roia de stele stralucind frematatoare si vii, prin aerul curat si rece. Iar in vale, exploda alt cer de stele: satul tot, cu tortele din curti si cu lumanarile brazilor de Craciun, sclipind la ferestre. Atunci, invelit in umbra mica a bisericii, intre cele doua ceruri de lumina, bunicul a inceput sa cante un colind vechi, din Vrancea: "La tulpina marului,/ Hoileroanda lerului, Domnului/ Sade Maica Domnului/ Si se roaga pana-n zori/ Sa vina mai repejor./ Si pe cand ea se ruga/ Ceru-ntreg se lumina./ Si se roaga vantului/ Sa vina cu boarea lui/ Sa mangaie Pruncul sfant/ Ce-L aduse pe Pamant". Eu il ascultam nemiscat pe bunicul cum canta colinda sfanta si, deodata, mi s-a parut ca prin aburul alb al glasului lui pluteste un inger. Si atunci am inteles, copil cum eram, ca ingerii chiar coborasera roata candva, pe dealul acela. Si or mai veni iar, de fiecare Craciun, nevazuti si blanzi, la fel ca in satul copilariei mele, sa sufle bucurie si liniste peste Lumea toata.
ANA MARIA SANDU
Un cadou neasteptat
In noaptea aceea de decembrie, zapada parea ca o sa treaca de geamurile casei. Stiu, imaginea pare imprumutata dintr-o carte cu povesti din timpuri indepartate, dar pot sa jur ca e cat se poate de reala si se intampla in urma cu numai vreo 25 de ani. Bunica trebaluia prin bucatarie, incerca grijulie cozonacii cu un pai, sa vada daca s-au copt suficient, incat sa-i scoata din cuptor. Facea si drumuri afara din casa si controla consistenta piftiilor, care trebuiau sa fie prinse bine pana a doua zi. Mama impodobea bradul, si in casa se amestecau mirosuri atat de puternice, incat ma simteam deja ametita de la atatea culori, pregatiri si zarva, cate aducea cu el Ajunul Craciunului. Despre cadourile indelung asteptate, nici nu mai e cazul sa pomenim.
Din cand in cand, imi mai lipeam nasul de geamul rece si priveam aleea din curte. Numaram urmele lasate de cizmele grabite ale celor mari. Trebuia s-o fac repede, caci fulgii le inghiteau imediat si le astupau. Casa fremata si eu nu-mi prea gaseam locul. Daca ma duceam in bucatarie, bunica imi spunea ca n-are timp de mine. Daca ma tineam dupa mama, auzeam de la ea ca mai are atatea de facut si ca mai bine as ajuta-o si as face ordine in camera. Dar cine sa aiba chef de asa ceva? Gandul imi era la cadouri, la trenciul bleu metalizat pe care il vazusem la magazinul central din oras si pe care speram din tot sufletul sa-l primesc in noaptea cea mare. Nu vorbeam despre asta. Din cand in cand, o mai intrebam, insa, pe mama:
- Ce crezi ca o sa-mi aduca Mosul anul asta?
Raspunsul sau melancolic era de fiecare data la fel:
- Nu stiu, o sa vedem...
Si pe mine nu ma linistea deloc, din contra. Cu cat treceau orele si dupa-amiaza se facea seara, deveneam din ce in ce mai agitata, mai nerabdatoare. As fi dat toti cozonacii din lume, pentru trenciul lucios, cu gluga, pe care-l probasem intr-o zi, cand ma intorceam de la scoala. Dar timpul se incapatana, afurisitul, si nu se mai intuneca odata, macar sa stiu si eu daca voi primi sau nu cadoul dorit.
Cand s-a auzit primul latrat gros la usa, nimeni nu s-a sinchisit si n-a bagat de seama. La al doilea, si mai hotarat, am zbughit-o afara, asa, in sosete, cum stateam prin casa. Mama a lasat carpa de praf sa-i cada din mana, iar bunica a inchis cuptorul fara sa mai verifice cozonacii. Ne-am ingramadit toate trei in fata usii. Cainele nostru, Gipsy, un latos negru si vanjos, pe care il crescuseram cu biberonul de la cateva luni si care disparuse cu o jumatate de an in urma, se intorsese. Dadea din coada bucuros, se ridica in doua labe si ne pupa pe fetele incremenite. Daca as fi fost singura, as fi crezut ca cineva a facut o scamatorie. Nimeni din familie nu mai avea puterea sa creada ca Gipsy se va intoarce vreodata acasa. Il cautaseram peste tot, intrebaseram vecinii din cartier de el, dar nimeni nu-l vazuse. Parea pierdut pentru totdeauna. Ne-a luat un timp sa ne dezmeticim si sa ne convingem una pe cealalta ca ceea ce vedeam se intampla de adevaratelea. Cainele nostru ratacitor venise dupa o lunga absenta acasa, in seara de Craciun. L-am primit si l-am ospatat ca pe cel mai neasteptat si mai drag calator. Ne-am imbujorat de emotie. Ne-am imbratisat. Am sarit in sus de bucurie, si casa s-a luminat ca prin minune. Si s-a facut si mai cald. Ne ardeau obrajii, si mie, si mamei, si bunicii. Acum stateam toate trei in bucatarie. Ele uitasera de lucrurile pe care le aveau de terminat pentru a doua zi. De trenciul bleu metalizat, nici macar nu imi mai aduceam aminte.
Ma tot ducem afara sa-l mai mangai putin pe cainele meu drag si sa-i mai duc ceva bun de mancare. Si el ma privea si imi multumea cu cei mai buni si mai negri ochi posibili.
Anii au trecut, eu am crescut, dar n-am uitat niciodata seara aceea de Craciun. Si nici bucuria ei. Nu ma amagesc, stiu ca nu se intampla minuni in fiecare an. Dar, de atunci, de Craciun, ma gandesc intotdeauna la cei dragi - plecati sau aflati langa mine. Si ii simt atat de aproape. Daca as deschide o usa, ca atunci, demult, cred ca i-as putea imbratisa.
MEDEEA MARINESCU
Amintiri pe clape de pian
Primele seri de Craciun de care imi amintesc cu nostalgie sunt cele din casa noastra, situata intr-un cartier plin de istorie, cu cladiri cochete, de inceput de secol XX, la fel ca aceea in care locuiam cu familia mea. Poate nu intamplator, strada mea se numea Parfumului, pentru ca avea, intr-adevar, un parfum, o anume poezie, mai ales in zilele Craciunului. Amintirea lor mi-a ramas intiparita in suflet peste ani.
Intotdeauna, cel mai asteptat moment din an era acela al Sfintelor sarbatori de Craciun. Incepeam sa ma pregatesc cu mult inainte de vreme, odata cu caderea primelor frunze din castanul batran din fata casei. Stiam ca tata va reusi sa ne aduca (asa cum se intampla an de an) un brad mare si bogat, al carui varf sa atinga tavanul (si casa noastra avea cam 4 metri inaltime), iar ritualul impodobirii lui era prilej de mare bucurie pentru mine si surorile mele. Apoi urma sa pregatim micul nostru program artistic, pe care il sustineam in fata mosului si a celorlalti musafiri. Piesa de rezistenta era de fiecare data microrecitalul Diabelli, pe care il cantam la patru maini, la pian, pe rand, cu Ioana si Madalina (surorile mele mai mici). Pianul meu Bluthner mi-a fost intotdeauna prieten, fie in momente de bucurie, fie de tristete, fie de exuberanta, cu atat mai mult, in astfel de ocazii, cand stiam ca trebuie sa il impresionez pe Mos Craciun, daca vreau sa primesc un dar mai consistent.
Sarbatorile au fost si sunt mereu frumoase pentru mine, caci am fost inconjurata de o familie numeroasa si iubitoare si de multi prieteni care se strangeau la noi in casa. Toata agitatia aceea premergatoare sosirii mosului, mirosul de cozonaci care cresteau in cuptor (bunica era maestra la cozonaci), amestecat cu cel de brad, sunetul lemnelor care trosneau in soba, cicaleala mamei, care ne intreba daca am invatat poeziile, farmecul nonsalant al strabunicii, care imi cerea mereu sa ii cant "Fr Elise" si care ma invata sa fac "cnix", o plecaciune eleganta la sfarsitul reprezentatiei - sunt bucati dintr-un puzzle ce compun amintirea fericita a Craciunului copilariei mele.
Apoi venea marele moment: sosirea lui Mos Craciun. N-am inteles niciodata de ce tocmai atunci unul din vecini sau vreun unchi, ba o data chiar bunica, trebuiau sa plece urgent cu vreo treaba, ratand cel mai important moment al serii. Dar chiar si asa, bucuria era mare, iar emotiile uriase. Cateodata, chiar paralizante. Asa se face ca mi s-a intamplat sa uit versurile sau sa iau tempoul la Diabelli de doua ori mai repede. Si nu ma linisteam decat atunci cand reuseam sa termin spectacolul si sa primesc aplauze. Primele mele aplauze. Urmau cadourile si promisiunile pe care noi, copiii, le faceam, ca vom fi mai buni si mai ascultatori, pana la viitoarea intalnire. Apoi, multumit, Mosu' isi lua sacul si pleca pe la alte case.
Acum, desi au trecut ceva ani de la povestea copilariei mele, astept cu aceeasi emotie sosirea Craciunului, numai ca, de data asta, emotia e parca mai mare. Acum e randul fiului meu, Luca, sa il descopere pe Mos Craciun. Sa ii vorbeasca, sa ii spuna prima poezie, sa isi primeasca nerabdator cadourile si aplauzele, sa simta toata dragostea cu care e inconjurat. Prin el, vom retrai bucuria acestei magice intalniri.
PARASCA FAT
Nasterea Domnului nost'
* In Maramures, ca si in Sfanta Scriptura, Craciunul este, inainte de toate, o sfanta sarbatoare a familiei *
Sarbatoarea familiei
"Nasterea Domnului nost'
Mare bucurie-o fost
Ca lumea din iad o scos
Leru-i Doamne, leru-i ler
Leru-i ler si flori de mar
*
Trei crai de la rasarit
La-nchinare au venit
Daruri scumpe aducand
Si catre Iisus zicand:
- Culca-te-Mparat ceresc
In salas dobitocesc,
Te culca pe fan uscat
De ingeri inconjurat.
Craii te vor lauda
Si marire iti vor da.
Marire-ntru Cele Nalte
Toate stelele sa salte,
Salte ceru' si pamantu'
Sa s-auda tat cuvantu'.
Marire-ntru Cei de Sus
Pace pana la apus!
Si-ntru Cei de Sus marire
Pe pamant buna-nvoire!
Noi corinda o gatam
Sus la gazde o-nchinam
O-nchinam cu sanatate
De bine sa aveti parte
Si de rau sa fiti departe
Sa roiasca binele
Ca vara albinele".
S-ajungeti gazda multi Craciuni, cu pace si cu sanatate!
"Sa traiti, haidati in casa!", raspunde gazda, primindu-i pe colindatori. Trecand peste prag, ei duc si revarsa peste membrii familiei toate urarile de bine, dar pentru ca acestea sa se implineasca, trebuie rascumparate prin daruri simbolice: colaci, mere, pere, nuci, alune, altmintrelea, ele vor ramane ale celor care le-au spus. Colindatorii sunt mesagerii lui Iisus, vestitorii Nasterii Lui, cei care-i inalta cantari de slava, si de aceea vor primi daruri. Le vor primi in numele Lui, partial subtituindu-i-se.
Iar gazdele, cei care daruiesc, ii inchipuie pe cei trei magi (trei crai de la rasarit) participand la Nasterea Domnului.
Cand va fi sfarsitul lumii
"Sfarsitu' lumii va fi atunci cand nici un cocon (copil) nu va mai umbla a corinda, nu va mai vesti, nu va mai lauda Nasterea. Pana umbla, pana ne rugam Lui si-l preamarim, suntem in pace, n-avem de ce ne teme", imi vin in minte vorbele tatuchii, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l hodineasca. Este, deci, atat de simplu de inlaturat. Sta in puterea omului s-o faca doar pastrandu-si credinta in Dumnezeu si Mantuitorul Iisus. Despre data, nici nu poate fi vorba. "Nimeni nu stie cand ii va fi lumii sfarsitul, nici ingerii din ceruri fara numai Tatal". Se vorbeste rar si cu intelepciune despre acest subiect. Lucrurile sunt puse la punct, intelese, asumate fara spaime inutile.
Copiii din Maramures, tineretul si oamenii saraci, mai ales, umbla a corinda, tinand sprijinita pe sufletele lor lumea aceasta mare. Copiii sunt primii colindatori, si mama fiecarei case ii are in vedere in mod special, gandindu-se cum sa le daruiasca ceea ce le-ar placea mai mult si mai mult. Primul colindator trebuie sa fie insa musai baiat. Asta inseamna ca in anul ce urmeaza va veni norocul la casa. Fata-i saracie. In dupa-amiaza Ajunului, nici o fetita, nici o fata, nici o femeie nu poate merge sa ceara ceva de la un vecin. Asta ar insemna ca-i vrea raul. In caz de urgenta, va trimite pe cineva (din familie) de parte barbateasca. Acela va incepe sarbatoarea mai devreme, fiind omenit cu bautura si mancare, considerat a fi primul colindator.
Intr-o colinda, sfarsitul lumii este pus pe seama disparitiei iubirii dintre oameni, si mai ales a disparitiei iubirii din familie, a destramarii acesteia, a deprecierii ei.
"Atuncea sfarsitu-a si (fi)
Cand soare n-a rasari
Frati cu frati nu s-or iubi
Nici pruncii cu parintii".
Dragostea pentru aproapele este temelia lumii si legea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, scrisa cu sangele Fiului Sfant. Oricine stie ca ura este hrana vie a Nefartatului, iara dragostea - puterea lui Dumnezeu. Libertatea de alegere i-a fost data omului la inceputul timpurilor si pentru totdeauna. Lumea materiala se sprijina pe doua suporturi nepalpabile si invizibile: credinta si dragostea pe care omul le-a primit in dar, impreuna cu viata. Gestionarea lor depinde insa de fiecare in parte.
Textul colindei, tradus mai exact, ar insemna: disparitia familiei va duce la degenerarea speciei umane, la sfarsitul lumii noastre; Nasterea Domnului este sarbatoarea sfintei Familii, din care se impartaseste intreaga crestinatate. Dragostea parintilor fata de copii este una sfanta, vine din ceruri, este rupta din rai si s-ar cadea sa nu fie ignorata, maculata, ci pastrata ca pe o icoana careia copiii sa i se inchine.