Marele secret: cititorii
Cand, in 1991, Sanziana Pop mi-a propus sa lansam impreuna o noua revista, numita "Formula AS", mass-media romaneasca era in plina expansiune. Cotidiene si saptamanale apareau ca ciupercile dupa ploaie. Publicul era insetat de noutati dupa aproape cincizeci de ani de informatie controlata, prezentata protocolar in toate tipariturile vremii. Cine a trait in "epoca de aur" isi poate aminti ca intre "Scanteia" si "Romania libera" - cele doua cotidiene nationale - diferenta o facea, practic, doar "mica publicitate". Dupa 1990, romanii descatusati s-au aruncat cu voluptate in parcurgerea unor publicatii ce ofereau informatii variate, sinteze, barfe, zvonuri, dezvaluiri etc. Aparitiile cotidiene sau saptamanale atingeau tiraje ametitoare. "Zig-Zag"-ul, "Expres"-ul, "Evenimentul zilei", "Cotidianul", "Libertatea" s.a.m.d. dispareau din chioscurile de presa la primele ore, se citeau in colectiv, se imprumutau. Inca o revista a insemnat, in 1991, un act de curaj, pentru ca "piata" era deja saturata si primele semne ale crizei economice care i-a saracit pe cetateni aparusera.
Care a fost secretul succesului? In primul rand, s-a datorat echipei conduse cu mana sigura de Sanziana Pop. O echipa solidara, constanta. Cine a rasfoit colectia "Formulei AS" va constata ca nucleul redactional a ramas, de peste douazeci de ani, cam acelasi. (In ultimii ani revista si-a adaugat o "aripa tanara" compusa din oameni de mare talent.) Un nucleu de prieteni care au structurat strategia revistei prin lungi si fructuoase cautari comune. Au existat si exista insa si alte echipe redactionale solidare. Echipe in care oamenii sunt prieteni. Succesul "Formulei AS" ar putea fi gasit mai degraba in faptul ca echipa sa de prieteni, familia pe care o alcatuiesc, a stiut - in primul rand - sa-si faca un Prieten pe care nu l-a inselat niciodata: Publicul!
"Formula AS" a fost prima revista romaneasca de dupa 1989 care s-a modelat dupa cerintele si asteptarile cititorilor sai. Nu i-a batut cu superioritate pe umar. Nu i-a socat cu dezvaluiri senzationale sau cu atitudini patimase. Nu a urmarit sa judece realitatea in locul lor. "Formula AS" a cautat sa le ofere solutii la problemele existentei de zi cu zi si le-a cerut, la randul sau, solutii. Celor multi, oamenilor obisnuiti, "Formula AS" a vrut sa le usureze viata, ajutandu-i sa se cunoasca si sa se sprijine intre ei, sa-si demonstreze ca, intr-o societate macinata de individualism si coruptie, de minciuna si abuz de putere, mai exista inca intelegere si caldura umana, iubire de patrie si iubire de aproape. "Formula AS" a devenit, in fapt, o revista faurita de cititorii sai. Echipa de prieteni, condusa de Sanziana Pop, si-a inteles Prietenul. I-a inteles adica pe cei care fac "Formula AS" sa reziste presiunilor si capcanelor de tot felul, sa supravietuiasca intr-un context dominat de mercantilism, de brutalitate si minciuna. Si-a inteles, altfel spus, cititorii. Revista exista printre ei si pentru ei.
RUXANDRA CONSTANTINESCU
Fotografie de familie
De ce sunt iubite pozele de familie? Acolo, macar si pentru cateva minute, toata lumea e fericita si ramane incremenita in timp, fara a mai imbatrani vreodata. Poza de familie e secretul tineretii vesnice. Daca n-ai o poza de familie, atunci faci o revista. Revista "Formula AS" e poza noastra de familie.
N-am crezut vreodata ca va trebui sa dau ceasul inapoi cu 20 de ani, pana in clipele de-nceput ale "Formulei AS", caci nu mi se parea important sa mai contabilizez date, amintiri. Odata pornit caruselul, am simtit ca merge de la sine, dar iata ca, incet-incet, s-au strans toti anii astia, pe care acum ii desfasor ca pe-un ghem auriu. E nevoie doar de putina liniste, de "privirea interioara", si-n lumea umbrelor, ghemul se duce singur unde il porti...
Ma vad mai intai intr-o cladire de pe Calea Victoriei, unde Sanziana-cea-blonda cauta febril numele viitoarei reviste pe care visa s-o realizeze, cu o mana de jurnalisti, unii de improvizatie, ca mine, dar cu dorinta nebuna de a scrie, altii supercalificati, plecati, impreuna cu ea, de la cotidianul "Viitorul Romanesc"... "Vreau sa facem o altfel de presa", spunea. "De etaj, nu de strada. Si cu o viziune normala asupra realitatii. Sa le redam romanilor optimismul, sa-i convingem ca paharul pe jumatate gol este plin. Hai sa-i spunem "Formula AS". ""AS"-ul este castigatorul si performerul, profesionistul fara de care iesirea Romaniei din ceata va fi imposibila". "Trageti AS-ul. Fiti Asi!"
Iar indemnul s-a implinit. Alaturi de colegii ei scriitori, pe care Sanziana i-a implicat in alcatuirea revistei, au fost si multi tineri ce bateau la usa jurnalismului si pentru care "Formula AS" a fost trambulina de pe care s-au lansat spre televiziune si presa scrisa, devenind nume sonore ale mass-media romanesti. Mi-i amintesc bine, la acea prima adunare, pe rebelii ploiesteni Horia Turcanu si Catalin Apostol (ca niste rockeri, pletosi si barbosi, imbracati in haine de piele cu tinte si cu lanturi la gat), dar cu ochii stralucind de dorinta si bucuria de a participa la nasterea unei reviste, in al carui program credeau.
Si tot atunci, in prima sedinta de vise legate de revista ce urma sa se nasca in curand, ne vorbea Sanziana despre calatoriile de documentare prin tara, pe care le inchipuia in viitorul apropiat, cu intreaga redactie. Imi aduc aminte perfect de-o imagine ce mi s-a infipt clar in minte: "Atunci vom sta in fanul proaspat cosit, pe o pajiste, intr-o sedinta de redactie in aer liber. Scrisul are nevoie de oxigen". Sunt douazeci de ani de atunci si marturisesc cu mana pe inima, ca tot ce ne-a promis Sanziana s-a implinit. Cred cu ardoare ca puterea gandului chiar poate face minuni! O spune revista, care a ajuns la numarul 1000. Iar daca Dumnezeu isi da binecuvantarea, poti fi fara grija.
In fond, o poza de familie este intotdeauna una idilica, in care fericirea momentului ramane pe vecie intiparita pe hartia fotografica. Noi, cei de la "Formula AS", nu avem o poza... de grup, cu intreaga familie. Pentru mine, insa, prima imagine pe care o voi purta pana la sfarsit (si pentru asta nu am nevoie de nici un album) este camera modesta de pe Calea Victoriei, unde 20 de entuziasti si o blondina cu mana de fier si vise cat roata Carului Mare, au pus la cale un vis care s-a implinit.
La multi ani!
CARMEN MURGASANU
Dupa 20 de ani...
Douazeci de ani? Cand a trecut timpul? Parca ieri am vazut-o pe Sanziana Pop cum intra in tipografie, tinand la piept, ca pe un pretios odor, dosarul cu manuscrisele primului numar al "Formulei AS". Blonda, mladie, cu ochii stralucind de nerabdare sau poate umeziti de emotia acelui inceput. La fel de emotionata eram si eu. Stateam langa Sanziana Pop! Cu ani in urma ii urmaream fascinata reportajele, la micul meu televizor alb-negru, si vorbele ei mestesugite adaugau, pe rand, cate o culoare pe ecran: iarba devenea verde, cerul albastru...
Aceeasi magie a reusit si cu "Formula AS". Nu s-a publicat nici un text care sa nu treaca prin filtrul ei de sinceritate, de frumos, de caldura sufleteasca. Stateam impreuna in fata monitorului si "teseam" pagina dupa pagina, dupa care le despleteam doar pentru a le tese mai frumos. Asa a inceput viata copilului "Formula AS". A crescut cand si-a deschis paginile pentru a mijloci dialogul intre cititori, cand i-a indemnat sa-si astearna sufletul in scris. A crescut cand a inceput lupta pentru pastrarea traditiilor romanesti, pentru salvarea padurilor, a muntilor sau a cainilor fara stapan...
De fapt, toti acesti douazeci de ani au fost o lupta continua, facuta cu pasiune, impreuna cu cititorii, pentru cititori... Cand au trecut? Nu mi-am dat seama. Cert e ca acum, copilul "Formula AS" a ajuns la varsta maturitatii si noi am prins ghiocei la tample, dar, ca orice parinti, ii supraveghem in continuare pasii, ne bucuram de succesele lui, il sprijinim sa treaca peste obstacole. Intr-un cuvant: il iubim.
MARIUS PETRESCU
In cautarea trecutului
Din prima redactie a saptamanalului "Formula AS", n-am mai ramas in prezent decat patru: secretarul general de redactie Ruxandra Constantinescu, redactorul-sef Toma Roman, tehnoredactorul Carmen Murgasanu si subsemnatul, exceptand-o pe fondatoarea publicatiei, scriitoarea si publicista Sanziana Pop. Nici unul dintre noi - ultimii mohicani - nu poate spune cu mana pe inima daca stie suficient de bine cum au trecut acesti douazeci de ani din viata noastra... S-au scurs prea repede? Era loc pentru mai bine, mai mult? La toate aceste intrebari, pe care uneori ni le adresam cu glas tare, patroana si prietena noastra are un singur raspuns: "Suntem norocosi, pentru ca imbatranim impreuna si nu simtim". Sanziana are dreptate: "Ne-a imbatranit tineretea" (cum spune poetul) impreuna cu "Formula AS". Nu mai e nevoie sa ne privim in oglinda. Este de-ajuns sa ne uitam la primul numar al revistei, asezat langa ultimul aparut, ca sa ghicim cata risipa de munca, pasiune si bucurie am consumat in ultimele doua decenii din scurta noastra viata. Pentru ca relativele diferente de varsta dintre noi au disparut in acesti douazeci de ani. Noi, toti, avem acum varsta "Formulei AS"...
Anul I, numarul 1, 20-27 septembrie 1991
Chiar in primele zile ale lunii septembrie, am primit un telefon de la Sanziana Pop. Ne cunosteam dinainte de 89, de pe vremea cand ea lucra la revista literara "Luceafarul", unde eu veneam cu timide incercari poetice. Era intr-o stare de surescitare fantastica! Mi-a explicat pe nerasuflate, in stilul ei telefonic inconfundabil, ca se hotarase sa editeze o revista, fiindca dorea sa-si demonstreze siesi, in primul rand, ca, dupa o indelungata cariera literara si publicistica, este in stare sa scoata o publicatie cu totul opusa ca problematica si ca ton, presei de senzational a momentului. "Un ziar normal, pentru oameni normali", mi-a spus viitoarea mea sefa si directoare, care, in rastimpul absentei mele din tara, se pusese deja pe treaba, elaborand structura si aspectul revistei, cu tenacitatea ei de Rac incapatanat. Lucrurile erau atat de avansate, incat fusese fixata pana si data exacta la care trebuia sa intram in tipografia lui Ion Ratiu, pentru a "trage" primul numar.
Eram la Paris pe vremea aceea. Cand i-am insirat lista subiectelor mele, Sanziana a tras un chiot telefonic de bucurie si m-a convocat la redactie, in cel mai scurt timp. Peste doua zile, intram in Casa Vernescu, pe Calea Victoriei, unde se afla sediul nou al Uniunii Scriitorilor. In aripa din spatele vilei, la etaj, in incaperile in care se mutase dupa 89 revista "Luceafarul" (la care Sanziana inca lucra), era o forfota de nedescris. Regretatul Laurentiu Ulici (a semnat multa vreme editorialul in vechea serie a revistei) ii oferise o generoasa gazduire viitoarei publicatii, pana cand noua gazeta si-ar fi gasit un sediu propriu. Pe langa scriitori consacrati, precum Eugen Uricaru, care a fost, si el, semnatarul cronicilor externe din "Formula AS", Nicolae Prelipceanu si altii, aparuse "prin preajma" si o armata de tineri ziaristi talentati, ca Horia Turcanu, Catalin Apostol, Valentin Boeru, Mirel Curea, Dinu Petrescu, Gogu Olbojan, Dumitru Augustin Doman, Paul Agarici si multi altii. Trecerea lor pe la viitorul saptamanal, desi a fost mai mult sau mai putin efemera, le-a purtat noroc, pentru ca aproape toti au devenit adevarate staruri jurnalistice, indiferent daca lucreaza acum in televiziune, au intrat in politica sau au ramas in presa scrisa... Frenezia si entuziasmul acelor clipe de "inceput de lume", intr-o atmosfera de autentic santier redactional, nu pot fi rezumate in cateva fraze.
Din acele zile nebune care au precedat aparitia primului numar, revad cu ochii mintii numai zbuciumul "sefei" (asa i-a si ramas numele), agitandu-se pe coridorul intunecat al redactiei. Dupa mai putin de trei saptamani de la intalnirea tuturor colaboratorilor, vedea lumina tiparului cel dintai numar al revistei, in conditii grafice neasteptat de bune pentru acea epoca. Recunosc ca nici unul dintre noi nu era constient, pe deplin, de semnificatiile profunde ale acelei clipe de neuitat, pentru ca nimeni nu avea de unde sa stie ce se va intampla in urmatorii douazeci de ani din viata noastra. Ceturile tranzitiei incepusera sa curga din cer... In tot acest rastimp, mult prea lung pentru scurtimea vietilor noastre, "Formula AS" si-a primenit necontenit structura tematica, formula grafica sau chiar componenta redactiei. O performanta in care nu s-a pus doar inteligenta si munca, profesionalism si tenacitate, ci mai ales sufletul intemeietoarei acestei reviste, generozitatea ei fara limite, alaturi de care am depus si noi, toti, sudoare, speranta si, mai ales, dragoste. Un fragment mai mic sau mai mare din viata noastra a ramas sigilat, pe veci, in cuprinsul acestei reviste, ce a ajuns pentru noi aidoma unei fiinte vii. La multi ani, "Formula AS", la aniversarea celor doua decenii de cand am visat sa schimbam lumea impreuna!
SORIN PREDA
Strada Armasului nr. 5
Intre mine si Formula AS a fost dragoste la prima vedere. Cred ca ne-am placut reciproc, fiecare din noi uimindu-ne unul de altul - eu, de oferta navalnic afectuoasa a Sanzianei Pop; ea, de rapiditatea cu care am acceptat.
Din prima clipa am stiut ca ne potrivim si ca vom ramane mult timp impreuna. Am simtit acest lucru, asa cum simti uneori cand vezi o haina in vitrina si stii ca e a ta; ca e facuta anume pentru tine. A doua zi, paseam in redactia din legendara strada Armasului. Trec peste unele detalii, cum ar fi incaperea modesta de la ultimul etaj. Trec, de asemenea, peste calvarul oricarui claustrofob - o scara melcuita, abrupta si ingusta, care nu se oprea decat sub acoperis, intr-o mansarda atat de goala, incat cu greu puteai sa ghicesti daca proprietarii abia s-au mutat sau erau pe punctul de a pleca, grabit, in alta parte. Important a fost altceva - caldura cu care am fost primit, felul in care mi-a deschis usa Ruxandra Constantinescu ("pridvorul" dintotdeauna al redactiei si cea mai veche combatanta a Formulei AS); felul profund camaraderesc in care m-a imbratisat fraulein Rodica Demian si, ulterior, Valentin Iacob (alt batran Mohican).
Se simtea in mica incapere din Armasului nr. 5 eroismul debutului, dar si acea inocenta calina a oricarui inceput de drum. Cu totii eram egali si lipsiti de pretentii, mofturi sau vedetisme. Nimeni nu se credea a fi cu ceva mai presus decat ceilalti. Eram noi intre noi, gata oricand sa ne ajutam si sa ne sprijinim unii de altii. Saracia are virtutile si recompensele ei. Fara masini de scris, birouri sau dactilografe (cum eram obisnuit la marile trusturi de presa Zig Zag si Expres); fara fojgaiala, telefoane si strigate intretaiate pe hol, noul meu ziar, "Formula AS", era o familie mica, linistita si suficient de incapatoare ca sa dea de lucru la mai toti vecinii din Armasului nr. 5. (Responsabil cu difuzarea era regretatul domn Mocanu, de la parter.) La etaj, statea dactilografa. La mansarda, avea sa se mute nu peste mult timp Dan Trasnai, colegul si vigilentul nostru insotitor pe meleagurile patriei, iar la subsolul cladirii era contabilitatea - o camaruta cat o ghereta de portar, in care doamna Mimi venea de doua ori pe saptamana, in functie de incasari si alte urgente anuntate.
Am multe amintiri cu "Formula AS", dar niciuna nu intrece in intensitate imaginea incaperii din Armasului nr. 5, prima noastra redactie, locul de unde a pornit spre viata revista. Armasului 5 e pentru mine o strada si un nume de parfum exotic. Uneori, cand vreau sa ma simt mai tanar si mai optimist, ma las cu capul pe umarul unei amintiri de la "Formula AS". Ma las mangaiat si purtat de ganduri, simtind in nari aromele de iarba proaspat cosita ale inceputului. Arome vii si fructate. Arome de Armasului nr 5.
CORINA PAVEL
Busola "Formula AS"
E deja banal sa spui ca traiesti intr-o trista realitate. Campanii media agresive si insidioase te programeaza sa nu cauti repere spirituale autentice, in afara "programelor" consumiste pe care ti le servesc, de la alimentatie la "entertainment". Dezradacinarea, dezorientarea, debusolarea sunt o marca a vremurilor moderne. E lesne de pierdut discernamantul in fata asediului nonvalorilor si a raului ce ni se arata sub multiple si seducatoare infatisari. Valoarea si binele raman uitate pe fundul unui sipet, a carui incuietoare a ruginit demult.
In acest context, creionat cu tuse din ce in ce mai groase si mai intunecate in ultimii ani, revista "Formula AS" este o busola de uz personal. O busola care te ajuta sa te orientezi in realitatea tot mai agresiva in care traim, te ajuta sa intelegi lumea din jur si sa te intelegi pe tine. De doua decenii, pe piata de presa romaneasca (ce miracol, si acesta!), lumea din paginile revistei "Formula AS" apare ca un tablou in culori vii si proaspete, care te fac sa-ti regasesti pofta de viata si reperele uitate. Un tablou al lumii si omului, creatii ale lui Dumnezeu, vazute cu inima, nu doar cu ochii, cu multa dragoste si compasiune. Mai sunt, desigur, multe locuri necercetate si nedeslusite, neasezate inca pe panza tabloului. Dar stiu ca eu si colegii mei, in calatoriile noastre de documentare, cu ajutorul lui Dumnezeu si curajul de a merge pana la capat al Sanzienei Pop, le vom descoperi si le vom aseza exact acolo unde se potrivesc.
Busola "Formula AS" mi-a fost si mie de ajutor, in clipele de grele incercari. La masa de scris, cu gandul la prestanta paginii revistei in care urma sa-mi inscriu semnatura, mi-am regasit increderea si curajul de a merge mai departe. La randu-mi, am plans si m-am bucurat citind articolele colegilor mei, in fiecare saptamana, ca orice alt cititor al revistei. Acum, la ceas aniversar, revistei "Formula AS" si creatoarei ei, Sanziana Pop, le doresc, din tot sufletul, ani lungi si multe bucurii impartasite. Si ca sa intelegeti, dincolo de vorbele frumoase pe care as putea sa le insir aici, despre ce inseamna revista aceasta pentru mine si cat de mult mi-a schimbat existenta, am sa va povestesc despre prima mea zi la Formula AS"... Era tarziu, era toamna, si intr-o mansarda cocheta a unei case din Bucurestiul vechi, Sanziana Pop facea sedinta de redactie. Scriitoare ce s-a bucurat de celebritate inca de la prima carte, "Serenada la trompeta", jurnalista de marca la revista literara "Luceafarul", reporter de televiziune, de data asta Sanziana statea in fata mea, in calitate de director al revistei "Formula AS", vorbind despre sumarul de numar, comentand subiecte pentru viitoarele articole. Uluita de bucuria redescoperirii, ii ascultam cu nesat vocea precipitata, ce-mi era asa de familiara: ii urmarisem, in orasul de provincie in care traisem pana la varsta studentiei, toate reportajele de televiziune de pe postul national, realizate cu o sensibilitate si o pasiune cuceritoare, intr-o perioada in care orice cuvant era inregimentat politic, in clipa in care era rostit sau scris. Campanii curajoase, asumate de Sanziana intr-o nota de patriotism mostenit prin descendenta ei ardeleana, pentru pastrarea traditiei si a marcilor noastre identitare ca neam. Campanii continuate si acum, dupa atatia ani, in paginile revistei "Formula AS". Credinte nezdruncinate de-o viata: ceasuri traite doar pentru altii, ascultand strigatele de ajutor ajunse in paginile revistei, trimitand inapoi speranta si sprijin concret; pledoarii menite sa uneasca oameni, eforturi, in numele bunatatii, compasiunii si iubirii de semeni, convingand ca principiile calauzitoare pe drumul ingust al vietii spirituale pot invinge nihilismul, ateismul, secularizarea societatii in care traim, asaltati de indemnuri false si de repere submediocre; in mijlocul ispitelor, in pantecele orasului atat de bolnav, in care se inmultesc cabinetele psihanalistilor, care, daca ar cauta cu mai multa osardie urmele chipului lui Dumnezeu din om, ar avea mai multe retete de succes pentru pacientii lor, asa cum au marii nostri parinti duhovnicesti, dar necautati si nestiuti decat de putini oameni. Iar dintr-acestia, si de noi. Norocosi sa putem impartasi din intelepciunea lor, la randu-ne, cititorilor nostri. Si sa primim, in schimb, prin scrisori, ori la intalnirile cu cititorii din tara, dovezi de incomensurabila dragoste si fidelitate.
De aceea, e multa lumina si multa iubire in paginile acestei reviste. Energii care circula de la unii la altii, intr-o retea virtuala ce nu se teme ca, la prima pana de curent mondiala, va disparea in neant. Rug nestins, flacara ce nu topeste. Nu va temeti, apropiati-va, nu va veti arde aripile! Ci, dimpotriva, le veti intinde si mai larg! Sunt aici si dau marturie!
IULIAN IGNAT
De la A.S.E. la "Formula AS"
Prima mea amintire legata de revista este felul in care ma strambam, intr-un gest copilaresc, atunci cand vedeam pe tarabele de ziare sigla "Formulei AS". Asta, pentru simplul fapt ca avea prea multe litere in comun cu initialele A.S.E., pe care ajunsesem sa le urasc cand, dupa doua luni petrecute la facultate mi-am dat seama ca nu inteleg mai nimic si ca locul meu nu este acolo. Dupa vreo doi ani, am inteles insa ca "Formula AS" este cu totul altceva decat o revista la care sa te strambi, si ca mi-ar placea sa scriu acolo, asa ca m-am prezentat la redactie cu un articol mai stufos in maini. Se pregatea o sedinta de redactie, eu asteptam timid si ciufulit, pe hol, insa doamna Sanziana m-a luat in serios si mi-a spus ca daca scriu bine, si scriu in stilul revistei, putem colabora. A urmat ceva mai mult de un an de proba, cu un articol publicat si doua nu. Nu mai patisem asa ceva, orgoliul meu era cam sifonat, in alte cazuri nu m-as mai fi uitat in urma, insa de data asta, am simtit ca trebuie sa raman. Pentru ca am simtit ca acolo se intampla ceva cu totul diferit de celelalte redactii prin care trecusem, ca sunt aproape de ceea ce doream. Voiam sa fac o treaba buna, care sa aiba un rost, sa gasesc un sef pe care sa-l respect, sa am incredere si sa invat de la el, si sa simt ca fac parte dintr-o echipa. Nu ma gandeam pe atunci ca dupa 15 ani voi fi tot la "Formula AS" si ca voi fi primit chiar mai mult decat imi doream la inceput: anume, contactul cu oamenii pe care i-am cunoscut, in mii de kilometri strabatuti prin tara.
OTILIA TEPOSU
Un juramant pe viata
Am fost in redactia "Formulei AS" cu mult inainte sa fiu angajata. Am ajuns la inceput acolo doar cu gandul, pentru ca citeam cu nerabdare fireasca revista eleganta ce aparea in vremea aceea, la inceputul anilor nouazeci, in "costum" alb-negru, de gala, gata de marea intalnire saptamanala cu cititorii ei. Pot spune, fara sa gresesc, ca intalnirea mea cu revista a stat de la inceput sub semnul miraculos al curcubeului, al norocului si al bucuriei. Asa ca nu este de mirare ca in momentul in care am ajuns de-adevaratelea in redactie, m-am simtit din prima zi intre prieteni buni. Dar cate emotii, cate semne de intrebare, cate nelinisti, totusi, pentru prima intalnire! In ziua aceea am purtat cea mai buna bluza, cu gulerul apretat si calcat la marea stiinta, mi-am pregatit geanta cu o seara inainte, si-am pus in ea, ca un scolar sarguincios, un pix si un carnetel nou (unelte de reporter novice), caci doar eram la un alt inceput de drum, nu? Am ajuns cu un ceas mai devreme decat trebuia, dar ce mai conta, cata vreme de-abia asa am reusit sa trec peste emotia ce-mi gatuia vocea. Iar cand a aparut Sanziana si cand au inceput discutiile legate de revista, de numarul tocmai aparut, de celelalte care urmau, depasisem deja politetea rece a lui "dumneavoastra", cu apropiatul si prietenescul "tu".
In ciuda anilor care au trecut de cand suntem impreuna, protocolul acela al inceputului, care a insemnat si inseamna inca griji si emotii si nerabdare, incredere si sinceritate fata de ceilalti si, mai ales, fata de cititori, dar si imensa bucurie, se repeta la fiecare intalnire si ma obliga si acum, poate chiar mai mult decat la prima sedinta de redactie tinuta in mansarda care adapostea pe atunci revista. Ma obliga sa fiu un reporter onest, ma obliga sa caut mereu cu o curiozitate neobosita si nestirbita oameni si locuri, subiecte interesante, sa nu cobor stacheta atat de inalta pe care aceasta revista a impus-o, prin perseverenta si profesionalism, in presa romaneasca de pana acum.
Cei care au fost prezenti atunci la acea intalnire, Ruxandra, Marius, Florentin, Manu, Sorin, Dana, Carmen, Rodica, Sanda si Iulian, au ramas prietenii mei cei mai apropiati. Intre timp, au mai aparut si alti colegi, cu care, de-ar fi sa fie, ai putea merge pana la capatul lumii, fara griji, caci sita dura a profesionalismului i-a selectat mereu pe cei mai buni. Viata noastra nu se mai numara de multa vreme in ani, ci in numere de revista, in deplasari pe teren, in expeditii prin cine stie ce loc din tara si din lume, in cautarea oamenilor si a povestilor adevarate. Am trait impreuna bucurii si necazuri, boli si amaraciuni de tot felul, unii au plecat in alte lumi, dar ceea ce ne-a ridicat mereu a fost gandul ca, fiind la "Formula AS", n-ai cum sa ramai singur in fata oricaror provocari si incercari, oricat de dure ar fi. La Formula AS exista o echipa, iar juramantul de credinta si solidaritate al acesteia este pe viata.
Prima intalnire a mea cu "Formula AS" s-a derulat sub lumina norocoasa si magica a curcubeului. Din acea lumina ma incarc si azi, numarand - nu zile si nopti, ci intamplari in care timpul poate fi croit dupa alte coordonate decat cele stiute, iar lumea intreaga poate fi rescrisa, ca si cum in fata noastra, pe pagina alba, s-ar scrie singur un poem.
Un poem saptamanal cu numele "Formula AS", ajuns acum la momentul de varf, cu numarul 1000.
BOGDAN LUPESCU
O duminica la Maieru
Iarasi si iarasi ma gandesc la duminica aceea invaluita intr-un soare de primavara, din comuna nasaudeana Maieru, la biserica aceea alba, cu-n turn ascutit, in fata careia stateau sute de oameni cu privirile indreptate spre mine, zambind... Uneori, noptile, cand nu pot dormi, ma straduiesc sa-mi inviu... in minte, imaginile acelea si ele ma linistesc... ca-ntr-o suava... euforie. Doisprezece ani au trecut de atunci. Hm... Cand or fi trecut anii astia? Doisprezece ani de la prima mea intalnire cu cititorii, prima deplasare cu echipa de reporteri a revistei la care scriu si acum.
S-a intamplat cam asa: vreo opt sute de cititori-tarani, coborati in vatra asezarii, de pe toate magurile din jur. Ne asteptau, insirati de-o parte si de alta a strazii, in dreptul caminului cultural, aproape toti imbracati in straiul alb al stramosilor, pe care nu-l purtau doar la "ocazii" festiviste, ci de fiecare data, duminicile...
Duminica de vara, o intalnire a redactiei "Formula AS" cu cititorii din comuna Maieru, judetul Bistrita-Nasaud. De-o parte si de alta a ulitei, zeci, sute de tarani imbracati in haina stramoseasca, rezemati de garduri, citind numarul proaspat tiparit al gazetei. Nu li se vad chipurile, doar doua siruri lungi de coperte colorate, insfacate de palme zdravene, aspre, trudite. Taranii nu rasfoiesc revista, o citesc. Cu atentie, cu obisnuita febra a gasirii de lucruri noi. Si pentru aproape un ceas, in centrul comunei, e liniste si soare.
In comuna Maieru, din judetul Bistrita-Nasaud. Din cate sate se-nsira pe Valea Somesului nasaudean, nici unul n-are sufletul mai fierbinte ca Maieru. Satul copilariei lui Liviu Rebreanu are inima inca vie, in ciuda incercarilor timpului. Munca nu lancezeste, cinstea nu rugineste, traditia si credinta in Dumnezeu sunt prinse langa icoane. Sprijinita ca-ntotdeauna de dascali, neostenitii luminatori ai Ardealului, constiinta de sine a satului flutura victorioasa peste ogoarele pregatite de rod. La Maieru, prezentul si-a sapat matca sigura. Un licar din curgerea lui speram sa treaca si in paginile prezente, pe care le inchinam celor 700 de cititori-tarani care ne-au asteptat, atunci, in sala Caminului Cultural. O duminica memorabila pentru revista noastra ajunsa sa fie citita si intampinata cu bucurie, pe sub stresini de sat. Maieru. Satul lui Liviu Rebreanu.
DIA RADU
Reteta fericirii
Aveam 18 ani si multe naivitati cand am trecut prima oara pragul revistei "Formula AS". Am crescut aici, saptamana de saptamana, vazand cum se incheaga mai bine de jumatate din cele 1000 de numere. Apoi a trecut timpul si n-am apucat sa-l masuram, decat in reportaje si deplasari, in deadline-uri si predari, in alergari saptamanale dupa condimente si mirodenii, pentru o formula castigatoare inventata de noi. N-o s-o gasiti insa in carti de specialitate! E una din retetele acelea care ies din intamplare atunci cand uiti tigaia prea mult pe foc sau cand, lovind din greseala vreun borcanas, sare din el un praf care schimba cu totul aroma. Marii bucatari, se stie, gatesc nu dupa carti de bucate. Amesteca miresme si gusturi cu voluptatea marilor fantezisti. Sanziana Pop are intuitie si-un nas de chef cuisinier. E suficient sa o vezi ce pune in oala: informatie proaspata, bine aleasa, leacuri si sfaturi utile din credentul bunicilor noastre, lume romaneasca dupa gust si un praf subtire de cultura, reportaje - nici prea amare si nici prea iuti, dialoguri savuroase inmuiate in saft. Si peste toate, caldura si emotie cat cuprinde, drag si grija pentru cititor, inainte de a o da la cuptorul tipografiei, de unde pleaca fierbinte si mirosind a cerneala, spre casele a 150.000 de romani.
Asa s-a facut "Formula AS" in toti anii acestia. Intai pe dibuite, atenta la oameni, la nevoile lor, la obsesiile si la foamea lor. O revista normala, care sa aiba de toate, ca o mancare buna, de la bunica din Ardeal. Apoi, crescand, cand cititorii au mai iesit si ei din vacarmul tranzitiei, revista s-a pregatit cu stiinta multa, cu si mai multa atentie la detalii, ca un festin in care aperitivele se succed purtate pe sus de valeti in fireturi. Vechea reteta s-a innoit cu ingrediente noi si arome surprinzatoare. Pe langa chef-ul bucatar au inceput sa roiasca tot mai multi nou-veniti. Derutati la inceput, caci nicaieri in presa nu se mai gateste asa, au prins repede gust. Cititorii au mai imbatranit si ei un pic, odata cu noi, insotindu-ne pas cu pas, in cautarea noastra alchimica. Acum, dupa atata timp, e parca mai frumos si mai greu ca niciodata. La ce ne entuziasmam altadata, astazi strambam din nas. Schimbam cu indrazneala cate ceva, ca supa sa fie mereu aceeasi si totusi totdeauna mai buna. Cautam cu febrilitate, de parca, dupa 20 de ani, n-am fi gasit inca reteta minune. Si stiu, de abia atunci cand privesc inapoi, ca ne-nselam. Ca am gasit, cautand, ceva cu mult mai pretios. Ne-am gasit pe noi. Mai buni, mai frumosi, mai uniti. Asul castigator fusese dintotdeauna al nostru. Pitit in maneca, n-am stiut insa ca ne-a facut fericiti.
CATALIN MANOLE
Intalnire la Biaritz
Cand am venit in echipa "Formulei AS"? Sa fie acum sase ani? Poate sapte? Doamne, cum au zburat anii! Parca au fost cateva clipe. Parca ieri s-a intamplat totul. Si daca stau sa privesc in urma cu de-amanuntul, parca au trecut secole. Am trait cateva vieti in cei cativa ani. E ciudat. Zeci de intamplari, sute de nopti, zeci de mii de kilometri in care am rascolit maruntaiele Romaniei si ale Europei, langa echipa Formulei, si toate par acum traite intr-o clipire de gene, ca intr-un vis. Nu a fost un inceput, au fost inceputuri. Unul dintre ele s-a deschis cu farurile a doua masini cu numar de Bucuresti, gonind in noapte, pe coasta Biaritz-ului, in Franta. Le asteptam pe marginea soselei, cu rucsacul in spate, eu sosit din Paris cu trenul, si ei din Romania, dupa trei zile de strabatut Europa. Ne-am cazat intr-o veche hacienda, cu mobile grele, din lemn masiv, semineu din piatra si o curte enorma, in care alergau liberi cai albi. Din acea seara petrecuta impreuna, pe o terasa cu balansoar, unde ajungea, ca o parere, briza sarata a oceanului, am stiut ca sunt in echipa de aur a reporterilor. Bogdan, Andrei, Longin, Manu, Turcanu, Sanziana erau de-ai mei. Sau eu eram de-al lor. Am descoperit atunci o echipa de reporteri adevarati, pasionati de viata, orgoliosi, timizi, salbatici si poeti in acelasi timp. Imi pareau marinari nebuni, ce aveau ca singur scop sa strabata, pe corabia sufletului lor, vietile si povestile tumultuoase ale altora, doar pentru a putea povesti mai departe. Vorbeau cu inflacarare despre locurile pe unde au umblat, despre oamenii magnifici intalniti, fie ca erau ciobani din varful muntelui sau ministri, le pasa de istorie, de Romania, de magia gesturilor simple si de amanuntele universului nebagate in seama de nimeni. Am trait cu bucurie enorma sentimentul ca sunt primit cu drag intr-o noua familie. Am baut, am cantat, am dansat si am povestit cu totii, pana dimineata. Sanziana Pop, si atunci, ca si acum, era busola acestei corabii de zurbagii insetati de viata si de povesti. Un singur cuvant ridica discutia la alt nivel, ne facea sa ne simtim scriitori, sa ne luam in serios, sa vedem ca viata intreaga e un reportaj, cel mai frumos si mai liber fel de a scrie. Prezenta ei le pune pe toate intr-o lumina ca de luna plina, aurie, magica si nobila. Si nu a fost doar un inceput. Anii care au urmat au fost exact asa. Ziua scormoneam realitatea, cautam radacinile cele mai adanci, desfacand viata si oamenii pana la ultima fibra, in speranta gasirii acelui mic diamant care este taina oricarui lucru, esenta lui. Noaptea, sarbatoream pana tarziu bucuria unei noi zile primite in dar, incercand sa gasim sensul celor traite, vazute, citite. Au mai fost si alte inceputuri. Atunci cand am facut baie cu Turcanu in Mediterana, la lumina lunii, chiuind catre echipa ramasa pe nisipul fierbinte, in jurul unei sticle cu vin; atunci cand am umblat pe bicicleta in satul Prejmer, in cautarea subiectelor, uimit de mostenirea saseasca a Transilvaniei, sau atunci cand m-am pierdut in Pirinei si m-au gasit, noaptea tarziu, Dan, Manu si cativa ciobani basci, eu pazit de un foc improvizat in pustiu, ei tipand de fericire ca sunt viu.
In echipa "Formulei AS" am scris, am rescris, ne-am indragostit, ne-am despartit, ne-am imprietenit si ne-am ajutat la greu, ca niste camarazi adevarati, ne-am razvratit si am acceptat, ne-am confesat, ne-am certat, ne-am impacat si ne-am rugat. Prima oara cu "asii", nu am stiut ca vor urma toate astea. N-am stiut ca ajunsesem in Raiul reporterilor.
CLAUDIU TARZIU
Zana buna a presei romanesti
Spre sfarsitul anilor '90, "Formula AS" avea deja reputatia de o foarte buna scoala de reportaj, daca nu cumva cea mai buna. Revista ajunsese un fenomen de presa, cu un tiraj urias si o influenta publica pe masura. Dar mai mult decat atat, era, la fel ca astazi, foarte iubita. Eu, unul, nu cunosc vreo alta publicatie care sa fi fost rasplatita cu mai multa afectiune de catre cititorii sai. Si e limpede de ce. Pentru ca intr-o presa in care numai raul devine stire, in care este exhibat uratul pana la saturatie si in care sunt satisfacute cele mai joase curiozitati, "Formula AS" este o aparitie calma si surazatoare, o zana buna, ce daruieste fiecaruia o mangaiere, un alint, o incurajare, un sfat si care, cu gesturi firesti, ridica valurile uitarii sau ale ignorantei, de pe romani exceptionali, locuri romanesti minunate, episoade istorice ce ne fac mandri de romanitatea noastra, si de pe credinta fierbinte, traita "cu Dumnezeu alaturi, in iarba". Nu e magie, ci dragoste. Iar dragostei i se raspunde cu dragoste. Cu acest suflu binefacator ne-a cucerit "Formula AS". Spun "ne-a cucerit", caci si eu cazusem in mrejele ei, desi nu m-am gandit niciodata ca voi scrie si voi lucra la aceasta revista. Intai, pentru ca m-am considerat si am fost mereu un soldat de linia intai al presei cotidiene - acolo unde nu-i timp de reverii parfumate si piruete stilistice, ci numai pentru infruntari la baioneta. Apoi, pentru ca redactia "Formula AS" era invaluita intr-un halou aproape mistic. Zana cea buna nu putea fi slujita decat de fiinte cu insusiri speciale, daca nu chiar supranaturale. Reporterii ei nu apareau in zonele obisnuite de confruntare, ci bateau drumuri pe care nu mai fusesera niciodata alti ziaristi, gaseau povesti despre care nimeni nu-si inchipuia ca exista si scriau cu o arta mostenita parca de la vechii maestri in filigran. Au trecut anii, iar puterea de atractie a "Formulei AS" crestea, pe masura ce i se adancea misterul.
Asadar, tare uimit am fost in ziua aceea din vara anului 2006, cand directoarea revistei "Formula AS", doamna Sanziana Pop in persoana, m-a sunat la telefon ca sa-mi propuna sa colaborez la paginile de spiritualitate ale revistei. Peste doua luni, eram deja in redactie, coleg cu reporterii aceia de linia intai, pe care ii stiam doar din scris: Bogdan Lupescu, Catalin Manole si Horia Turcanu. Dar a trecut ceva timp pana sa-i cunosc fata catre fata pe toti. Mi se confirmase, iata, ca "Formula AS" era altfel, nu numai in continutul sau editorial, ci si in organizarea cu totul neobisnuita a redactiei. La "Formula AS" nu se lucreaza in redactie, ci pe teren. Cand mi-am vazut in cele din urma colegii, asta nu s-a intamplat la vreo sedinta scortoasa, ci in deplasari de documentare prin tara, conduse invariabil de "sefa" (d-na Sanziana Pop). Acolo, pe teren, se stabilesc noile directii de explorare ale revistei, se analizeaza subiectele, se discuta abordarile jurnalistice. Iar cele mai frumoase momente sunt seara, cand ne adunam cu totii la vatra, de pe cine stie ce dealuri si munti, franti de oboseala, dar cu tolbele pline si fericiti. Ne impartasim pe rand ce-am vazut, auzit si simtit, si ne bucuram de meseria pe care o facem si pe care o celebram cu un pahar de vin.
Au trecut cinci ani de atunci. Cinci ani rodnici in care, alaturi de ceilalti colegi de la revista "Formula AS", am invatat sa traiesc in alt ritm, pe alte coordonate, cu o alta perspectiva asupra lumii - din care frumosul si binele se vad pretutindeni. O schimbare esentiala, pentru restul vietii mele.
CIPRIAN RUS
Lectia de realitate
In presa, ca-n viata, toate iti sunt permise, dar nu toate iti sunt de folos. Crescut cu clasicii realismului american si incurajat de liberalismul mediatic romanesc al ultimului deceniu, am aflat tarziu talcul "selectiei de realitate". Era acum un an si ceva, la prima mea sedinta cu echipa "Formulei AS". De fapt, atunci am retinut doar ideea: lepadarea de balast, ocolirea informatiilor irelevante, a contrastelor obositoare si a detaliilor sclipicioase, care dau atatea si atatea intertitluri in presa cotidiana, dar care sufoca momentele de gratie ale povestilor. Ca asta nu era o simpla lectie de stil aveam sa descopar pas cu pas, in numeroasele deplasari prin tara cu echipa si in timpul nesfarsitelor seri petrecute impreuna, in discutii despre temele si directiile esentiale ale revistei.
"Formula AS" traieste la propriu aceasta selectie de realitate. De aici forta, de aici linistea, de aici lumina, de aici motivatia de a tine drumul drept si de a o lua de la capat, saptamana dupa saptamana, intr-o lume tot mai sufocata de panica, de kitsch, de violenta, de urat, si intr-o piata de presa care se scufunda, an de an, in propria-i ipocrizie si in propria-i suficienta. Caci selectia de realitate inseamna responsabilitate, cere argumente solide, impune decizii ferme si invoca in permanenta publicul, ca reper major al faptului de presa. Selectia de realitate e acel dozaj fin de evenimente, de sfaturi, de stari si de personaje, care ii permit apoi cititorului insusi sa faca, cat timp rasfoieste revista, propria-i selectie de realitate, propria-i evadare din lumea isterica sau morocanoasa, falsa sau agresiva, in care traieste.
"Religia are de-a face cu vesnicia, nu cu vremelnicia", i-a dojenit candva IPS Mitropolit Bartolomeu pe preotii care incurcau Biserica in masinatiuni politice. Imi place sa cred ca, dupa doua decenii, stilul de presa promovat de "Formula AS", care a operat judicios selectia de realitate, in raport cu maruntele interese politice si economice care au inconjurat-o mereu, si-a castigat partea sa de vesnicie in sufletele celor ce o pretuiesc. ""Formula AS" e o stare de spirit", obisnuiesc sa spuna, inspirat, unii dintre cititorii revistei. Iar starea aceasta de spirit este emotia. Iar emotia vine (aveam sa invat, in anul petrecut in mijlocul echipei stranse in jurul sau de doamna Sanziana Pop) din dragul de oameni si din dragul de a scrie, din respectul fata de cititor si din respectul fata de meserie. Am intalnit aici oameni care scriu de 10 sau de 20 de ani reportaje si interviuri, cu adevarat antologice, si care au, dupa fiecare text predat, emotii ca in ziua debutului. Si tot aici, la "Formula AS", am intalnit cititori care, desi cunosc revista de 10 sau de 20 de ani, o asteapta la taraba cu aceeasi febrilitate si cu aceeasi frumoasa emotie ca la primele intalniri cu ea. In fapt, relatia aceasta dintre cititor si reporter e marca distinctiva pe care "Formula AS" a impus-o in acesti 20 de ani. In presa, ca-n viata, ca sa tii sus povestea, ai mereu nevoie de emotie. Iar emotia chiar asta e: selectie de realitate.
CATALIN APOSTOL
O stare de spirit
Era o dimineata mohorata, intr-o iarna tarzie, cand strazile Bucurestiului erau inca sub asediul exasperant al troienelor imbacsite de praf, cand oamenii erau tot mai agasati de-atata frig si noroaie, iar eu imi pierdusem parca orice nadejde ca vor mai veni vreodata peste noi zilele insorite de primavara. Abia ma trezisem din somn, incercand sa ma dezmeticesc, cu o stacana plina ochi cu cafea. Am deschis televizorul, pe un post de stiri, cu gestul reflex al condamnatului la rutina si vesnica plictiseala. In doar cateva minute, au navalit peste mine cele mai oribile noutati. Ca benzina se scumpeste, ca un batran a murit pe strada de frig, ca inca vor mai veni nopti geroase. Tocmai atunci a sunat telefonul. Sincer, nu ma mai asteptam la nimic bun, la nici o veste care putea sa ma trezeasca din amorteala. Si totusi, a fost un apel salvator. Era Sanziana Pop, care ma invita sa ies cu ei, adica cu ea si cativa reporteri de elita ai revistei, intr-o deplasare undeva, pe la Hateg. A fost momentul care mi-a luminat ziua. Apoi, mai tarziu, aveam sa inteleg ca momentul acela mi-a luminat intr-un fel miraculos si destinul. Am purces fara tagada si in cateva ore eram deja alaturi de ei, in drum spre locul acela de vis, din inima tarii. Desi eram colaborator mai vechi al revistei, nu avusesem pana atunci privilegiul unei asemenea calatorii. Au urmat cateva zile uimitoare, in care m-am simtit ca un print rasfatat. Colegii m-au purtat parca pe brate, sute de kilometri, aratandu-mi cele mai frumoase locuri din zona. Descopeream o lume nestiuta, o lume magica, cu oameni fermecatori. Sate parca decupate dintr-o poveste, asternute de mana lui Dumnezeu peste dealuri si vai, case frumoase, parca insufletite, oameni harnici, smeriti si senini, biserici stravechi cu turle mangaietoare, manastiri minunate, ascunse cuminte printre paduri. Aflam, incet, incet, ca nimic din tot ceea ce descopeream nu semana cu Romania vazuta la televizor, cu acea jalnica imagine care-mi otravise pana atunci, zi de zi, sufletul. Aflam, incet, incet, ca Romania e o tara iubita de Dumnezeu, ca oamenii ei sunt poate mai frumosi si mai vii decat pe alte meleaguri. Dupa atata amar de ani de frustrari si tristete, aveam sa simt din nou gustul sperantei si al multumirii ca s-a intamplat sa fiu roman. A fost calatoria care m-a ajutat sa vad lumea altfel, sa explorez dincolo de ceea ce pare urat, sa caut partea autentica si trainica a realitatii, sa descopar sublimul tocmai acolo unde totul pare hidos. "Stii, tot timpul e bine sa ai o sita prin care sa cerni realitatea. Altminteri, iti otravesti sufletul. E ca si cum ai avea niste stergatoare dinaintea ochilor. Sa stergi cu ele toata mizeria, ca sa poti privi limpede." Sunt vorbele Sanzianei Pop, spuse la una dintre primele noastre intalniri. Cuvintele astea m-au insotit tot timpul de-atunci. Si poate ca in aceste cuvinte sta tot secretul succesului pe care il are revista "Formula AS": Tehnica stergatoarelor. Ca, spre deosebire de alte publicatii, scoate la lumina lucruri fundamentale, de substanta, ca in vremuri atat de tulburi, evoca sublimul, dumnezeirea, ca pune degetul pe rana cu o neasemuita blandete, ca spune povesti triste cu o mare tandrete. Mai pe scurt, ca are o grija si o dragoste de neinchipuit fata de cititori. Calatoria din iarna aia atat de tarzie a fost pentru mine prilejul sa descopar ca "Formula AS" nu e doar o revista. E o stare de spirit, e un adevarat fenomen, care va ramane la loc de cinste, in istoria presei romanesti.