"Sa traim in lumina"
- Revista "Formula AS" se incapataneaza de ani de zile sa salveze memoria Craciunului de altadata, pe cand el era praznuit ca o mare sarbatoare crestina: nasterea lui Hristos. Acum semnificatia lui s-a pierdut, inlocuita de un Craciun al cadourilor si al meselor imbelsugate. E bine ce facem? De ce trebuie pastrat spiritul originar al Craciunului?
- Eu cred ca semnificatia curata si straveche a Craciunului nu s-a pierdut la romani! Si taranii, si orasenii tin inca aceasta sarbatoare cu pietate, cu religiozitate, iar bisericile sunt pline, si peste an, si la marile sarbatori crestine. Eu nu vad un pericol de abandonare, de disparitie a trairii noastre religioase. Daca ea s-a mai diminuat, asta se intampla mai mult la oras, si acolo, mai ales in mediul snobismului intelectual, care, din dorinta de a primi un certificat de buna purtare din partea Occidentului, este dispus sa dispretuiasca obiceiurile si sa intre in corul denigratorilor traditiei crestine. Sigur, exista si printre intelectualii nostri multi credinciosi, dar sunt si foarte multi care au trait prin strainatati, si in loc sa duca acolo ceea ce este autentic si profund in spiritualitatea poporului lor, au invatat lectia negatiei, in spiritul Europei atee, pe care incearca s-o aplice si in Romania. Sa nu uitam ca in Constitutia europeana nu s-a acceptat sa se spuna ca Europa are origini crestine. Demersul de ani de zile al revistei dvs. capata, in acest context, o mai mare greutate. De ce avem nevoie de spiritul originar al Craciunului? Pentru ca prin Craciun ne pastram identitatea noastra crestina. Ca si prin toate traditiile noastre. Ne pastram spiritualitatea ortodoxa, ca ax moral si spiritual de popor in istorie. Caci noi suntem un popor care a primit invatatura crestina inca din inceputuri, ceea ce si explica vocatia romanilor pentru viata spirituala. Crestinismul a fost temelia formarii noastre. De aceea, poporul roman este si azi un popor bine credincios, si asta se simte mai ales la tara, acolo unde credinta si traditiile legate de Paste si de Craciun sunt foarte puternice. Acolo nu exista o degradare a puritatii celei vechi, a Craciunului. Aceasta curatie trebuie sa o pazim neincetat, ca sa nu ne pierdem si noi odata cu ea.
- Cum sa ne pregatim sufleteste pentru cea mai luminoasa sarbatoare de peste an? Exista trepte ale initierii?
- Intai de toate, trebuie sa nu ne indoim de minunea Nasterii Domnului. De minunea intruparii lui Dumnezeu. Trebuie sa ne patrundem de miezul tainic al intruparii lui Dumnezeu. Dumnezeu a coborat pe Pamant pentru mantuirea noastra si s-a jertfit pentru noi. Iar noi trebuie sa traim cu adevarat acest miracol, sa-l traim cu fiecare fibra a fiintei noastre. Sa laudam, sa cantam, sa ne bucuram de aceasta minune. Sa traim in lumina! Sa traim cu necesitatea luminii spirituale. Acestea sunt, cred eu, treptele initierii. Altfel, exista riscul ca miracolul Craciunului sa devina o simpla obisnuinta. Si sa se banalizeze. Sa fie o sarbatoare care vine si trece, fara sa lase urme in noi. O rutina a petrecerilor copioase.
- Intr-o lume pragmatica, dominata de televizor si de internet, miracolul despre care vorbiti, din pacate, este greu de intretinut, iar ritualul Craciunului pare anacronic si depasit. Colindatorii, atat de numerosi altadata, au disparut cu totul din Bucuresti...
- Credinta nu poate sa dispara din om, pentru ca ea a fost sadita in noi de cand e omenirea pe Pamantul acesta. Este asa cum spunea Mircea Eliade: "Omul se naste cu nevoia divinitatii in el. Dumnezeu nu este un moment, nu e o etapa din istoria omenirii, ci face parte din fiinta omului". De aceea, tehnologia nu poate sterge nevoia de miracol din om, nevoia credintei. Tehnologia nu poate sterge nevoia unei forte superioare noua, careia sa ne adresam si careia sa-i cerem cu incredere dragoste si ajutor. Asa ca vremea colindelor nu a trecut si nici nu va trece vreodata. Din contra, poate ca omul simte azi mai acut nevoia lor, puterea lor innoitoare. Bucurestiul nu inseamna Romania. Cat despre toata aceasta propaganda si cadere in derizoriu, pe care o fac presa, televizorul si internetul, acestea sunt incercari la care este supus omul. Sunt incercari mari. Numai ca si raul a fost dat ca omul sa aleaga. Iar puterea de a alege ne-a fost data, si ea. Toate astea sunt ispite. Ele il forteaza pe om sa se defineasca, sa se decida de partea cui este. Sansa noastra este ca totdeauna exista o reactie de aparare in fata raului. Cei care promoveaza ideile acestea de destructie morala si fizica aproape ca nu au in vedere ca exista o reactie de aparare, care in timp va duce la anihilarea acestor provocari ale raului. Iar sarbatorile crestine, cum este si Craciunul, fac parte din armatura noastra de aparare impotriva raului.
- Chiar si minunile se laicizeaza de la un timp. Recent, un savant rus a marturisit ca a incercat sa demonstreze matematic cum a mers Iisus pe apa. Poate fi explicat stiintific misterul?
- Sa nu uitam ca exista oameni de stiinta profund religiosi. Unul dintre ei era Einstein. Iar cercetarea stiintifica nu este opusa credintei. Hegel spunea ca incearca prin argumente logice sa demonstreze existenta lui Dumnezeu. Omul de stiinta face la fel. Nu face decat sa descopere, a cata oara!, minunea creatiei. Mergand in profunzime prin analiza, savantul nu-L anihileaza pe Creator, ci Il reveleaza si mai mult. Spiritul stiintific adevarat si profund, iar nu tezismul ideologic, nu e in contradictie cu spiritul religios si cu revelatia crestina. Dimpotriva, stiinta aduce argumente suplimentare intemeierii credintei. Cu forta argumentului stiintific, omul se intoarce, pe caile revelatiei si credintei, si mai inarmat, mai puternic credincios. Eu nu vad o contradictie intre stiinta si credinta.
Un cer albastru si instelat
- Daca ar fi sa va pictati Craciunul copilariei, ce ar figura in tablou?
- Daca ne pastram copilaria si fragezimea inimii, imaginile inchipuite de noi ca artisti vor fi asemanatoare cu ale copilariei. Brancusi ne aminteste acest adevar mare: "Cand nu mai suntem copii, am murit demult!". Daca miracolul copilariei se pastreaza, orice imagine a mea va fi atinsa de acest miracol. Toate imaginile! Vedeti, eu am pictat "Ingeri", "Aripi albastre", "Tronuri", "Abside" transfigurate de lumina, "Porti de initiere", "Cartea Cartilor", "Potirul". Ele sunt imagini care mi-au populat fabulos copilaria, pentru ca tatal meu era preot si eu il vedeam mereu in mijlocul acestor simboluri liturgice si hristice. Iar daca ma gandesc la Nasterea Domnului, pentru mine imaginea Craciunului este un cer imens, albastru si instelat. Cerul care ne inconjura pe cand mergeam sa colindam. Aceasta este imaginea Craciunului copilariei mele. In Bucovina nasterii mele, cerul are iernile o adancime greu de inchipuit si, in plus, este plin de stele extraordinar de stralucitoare, care vibreaza. De cate ori ma gandesc la colindele copilariei mele, imi amintesc cerul inundat de stele vii. De aceea am pictat si mai pictez si acum aripi albastre de ingeri, sau porti mari, de un albastru intens. Dar am si amintiri mai putin luminoase din anii copilariei. Imi amintesc, de pilda, cum, prin anii '50, in plina teroare a comunismului ateu, atunci cand aveau loc descinderi si arestari, facute cu salbaticie si cinism, la noi, in Radauti, se pastrau cu sfintenie toate obiceiurile crestine. Aceasta era si o forma de rezistenta neostentativa in fata urgiei. In acei ani, noi, copiii, impreuna cu parintii mei si prietenii lor, mergeam la colindat, din casa in casa. Si nu ocoleam nici casele din care oamenii tocmai fusesera ridicati miseleste. Nu ne era teama, chiar daca stiam ca suntem urmariti. Ii colindam pe cei loviti de napasta, parca mai cu foc. Era un act de solidaritate. Si tin minte ca eram primiti in casa, dupa ce cantam la ferestre, cu o bucurie neasteptata, de acele familii lovite de soarta. Aceasta este o imagine care m-a marcat si pe care o pastrez in suflet. Dar mi-a mai ramas si imaginea mea si a fratelui meu, mergand si colindand pe la rude. Eram atunci posesorul unui arsenal foarte mare de colinde. Colindam amandoi cate un sfert de ora. Eram cunoscuti in Radauti, pentru ca noi cantam frumos si asezat, cantam linistit si indelung. Pe cand aici, in Bucuresti, aproape ca s-a instituit un comert al colindelor. La Radauti era altfel. Pentru ca eram niste copii educati si aveam o anumita curatie interioara, scopul nostru era sa transmitem aceasta mare veste, de care noi eram foarte patrunsi. Si ce poate fi mai pur si mai curat decat un copil care sa iti vesteasca Nasterea lui Hristos?
- Cum era sarbatoarea Craciunului la dvs. in familie?
- Ne adunam mai multe rude la noi acasa. Tatal meu, Oreste Gherasim, era un preot de vocatie, de chemare autentica. Cand venea de la biserica, ne ridicam in picioare. Se aseza in capul mesei, spuneam toti rugaciunea, era o masa ritualica. Tata avea calmul si certitudinea omului profund credincios. Se simtea asta in tot comportamentul lui. Craciunul era o sarbatoare adevarata in familia noastra, care ne unea. Cantam colinde cu totii, tata avea o voce extraordinar de placuta. Lucrul acesta, mediul in care traiesti in copilarie, in care te formezi, oamenii pe care-i ai in preajma ta sunt niste repere pentru o viata intreaga. Si eu stau si ma gandesc acuma, cum ar fi fost pictura mea, arta mea, daca nu ma formam in acel mediu. Un mediu adanc spiritual, imbibat de credinta, dar si de cultura, pentru ca tatal meu era si scriitor. A scris foarte mult despre istoria Bucovinei, despre mai multe monumente de acolo, dar a scris si studii teologice. Si la noi in casa s-a facut si muzica. Fratele meu a facut vioara, eu am facut pianul. Se asculta muzica simfonica. Toate acestea simt acum ca lucreaza in mine. Un artist trebuie sa aiba motivatia si energia de a produce arta, imagine, trebuie sa aiba justificarea de a o face. Eu am aceasta justificare, care vine foarte de departe, din copilaria mea. Si sunt indatorat si recunoscator acelui mediu de familie in care am copilarit. Iar daca esti crescut in cultura si credinta, le vei transmite la randul tau si in familia ta, dar si acolo unde lucrezi. Eu, profesor fiind la Institutul de Arte plastice, cream momente de reculegere in postul Craciunului, impreuna cu studentii mei. O faceam fara nici un fel de ostentatie. Nu i-am obligat vreodata pe studenti sa picteze imagini religioase sau sa imi continue drumul. Dar o anume traire in duh crestin exista la clasa mea.
- Domnule Marin Gherasim, oare bucuria se poate picta? Bucuria Craciunului, de exemplu? Cum se transpune un asemenea sentiment in culori?
- Bucuria Craciunului trebuie pictata cu inima plina de incantare, ca o ofranda! Fara ambitii, fara orgolii de maestru, cu dragoste pentru ceilalti. Cu suflet senin, deschis, pentru a primi minunea. In ultimii ani, paleta mea s-a luminat. Culorile mele au devenit mai pure. Imaginea mai simpla, mai calma, mai asezata. E poate un proces firesc. Odata cu varsta, cauti repere certe, stabile. Imaginile se spiritualizeaza, ca si intreaga ta fiinta. Pot sa-l dau ca exemplu pe agitatul, tensionatul muzician care a fost Franz Liszt. El incepuse sa-i cerceteze la batranete pe Palestrina, pe Monteverdi, pe Vivaldi, pe autorii de madrigale. Avea nevoie de spiritualitatea lor luminoasa, transfigurata prin credinta, de elanul lor pur, spre Dumnezeu. Si pentru un romantic involburat ca el, oratoriile pe care le-a compus spre sfarsitul vietii au o spiritualitate intensa si transfigurata. Este altceva decat ce facuse pana atunci. Si eu, la randul meu, privesc cu mai multa intelegere spre "primitivii italieni", spre Cimabue, spre Fra Angelico. Nu pentru a-i imita. Ci pentru a intelege puterea lor de a transcende efemerul, de a cauta absolutul, sensurile inalte ale vietii si artei. De a-l cauta pe Dumnezeu. Caci daca iti pastrezi credinta si copilaria intacte, orice pictura ai realiza, ea e facuta cu bucurie sarbatoreasca. De parca ai trai un Craciun permanent.
"Omenirea aflata in deriva are nevoie de paznici ceresti"
- Craciunul este si o sarbatoare a ingerilor, care au vegheat nasterea lui Iisus. Dvs. v-ati intalnit vreodata cu un inger?
- Mai intai, tin sa va marturisesc ca eu am simtit toata viata mea ca sunt aparat si indrumat de un inger. Si viata mea a fost una plina de incercari. Iar daca e sa va raspund daca am intalnit cu adevarat vreodata un inger, va voi spune ca da. Tatal meu era pentru mine, in usa altarului bisericii Sfantul Nicolae Bogdana din Radauti, un inger. Atunci, in clipele acelea, el era un preot transfigurat de har, nu semana cu cel de acasa, cel "de toate zilele". Si eu cred ca era un inger si pentru ca, la fel ca si ingerii, el facea legatura intre oameni si Dumnezeu. Mijlocea aceasta legatura cu o mare chemare, cu o vocatie profunda. Tata a fost, cat a trait, dar si dupa aceea, ingerul meu pazitor, ingerul meu bun, care m-a calauzit si care ma calauzeste mereu, ma apara de rau, ma inalta. Dar el nu a fost singurul inger din viata mea! Intalnirea cu copiii, cu lumea lor, cu privirea lor pura este, de asemenea, o inlantuire cu lumea ingerilor. Renasterea a figurat ingerii dandu-le chip de copii. Astazi, cand ma priveste senin nepotica mea, Rebeca-Ana, in varsta de sapte ani, ma simt in preajma unui inger de lumina. Si asta mi se intampla inca de cand era mica si o tineam in brate, iar ea ma privea direct in ochi, asa cum numai un copil face. Oamenii maturi privesc mai in laturi, cum se spune la noi in Bucovina, "priveste sub laita". Dar ea ma priveste direct in ochi si am senzatia ca sunt in fata unui inger.
- De la o vreme, ingerii sunt foarte prezenti pe pamant. Pretutindeni, in lume, tot mai multi oameni marturisesc ca se intalnesc, aievea, cu ei. Oare necazurile si fricile noastre ii cheama? Omenirea, aflata in deriva, are nevoie de paznici ceresti?
- Intr-o lume meschina, fara orizont spiritual, sufocata de interese meschine, pragmatice, intr-o lume falsa, ipocrita, egoista, fara grija de celalalt, fara iubirea aproapelui, omul simte nevoia unei lumi mai pure, mai drepte, a unei lumi calauzite de cinste. A unei lumi a valorilor stabile, eterne. A unei lumi calauzite de spiritualitate. Aceasta este lumea ingerilor! Care proslavesc Creatia, Il proslavesc pe Dumnezeu, Il doxologesc fara incetare. Cu adevarat, omenirea aflata in deriva are nevoie de paznici ceresti! De paznici care sa aduca legea cea buna a lui Dumnezeu, nu legea cea stramba a oamenilor, legea care sa aduca dreptatea absoluta. Brancusi spunea in aforismele lui: "Frumusetea este echitatea absoluta". Omul are nevoie de pace, si in suflet, si pe pamant. Frumusetea aduce pace, aduce bucurie. In lumea culturii, a artei, oamenii sunt obositi de prea multe distorsiuni, de parodie, de cultivarea si venerarea grotescului, de disimulari de tot soiul. De lumea lui "ca si cum", nu lumea adevarului. Si atunci, unii cauta refugiu in orizontul de puritate al ingerilor. Unii, nu toti. Altii raman fascinati de Lucifer.
Dumnezeu cel mititel
- Lumea din preajma noastra e plina de nesiguranta si griji. Cum reusiti sa intrati in atmosfera celesta a Craciunului?
- Pentru mine e o perioada de "asezare in sine", de parasire a vietii abrazive de fiecare zi, de intoarcere in lumea sarbatorii, a ritualului, a trairii ritualice, transfigurate. Este o perioada a linistii, de incetinire a ritmurilor vietii trepidante. O perioada de staza si de extaza, prin rugaciune. E o vreme de curatie, de primenire interioara, cand "omul cel vechi" ramane in urma si se naste "omul cel nou din noi", cand suntem apti sa-L primim in noi pe Cel fara de inceput, pe Cristos Mantuitorul. Cand suntem apti sa ne nastem si noi din nou. Pentru ca asta este Craciunul pentru noi: o nastere si o renastere permanenta in Duh.
- Le puteti dedica cititorilor nostri o colinda pe care o cantati in anii copilariei? Sau poate o rugaciune...
- Da. Le dedic cu drag si din suflet versurile pline de fragezime ale unui Vicleim, pe care l-am auzit in Bucovina copilariei mele:
"Ia-n sculati, boieri, sculati,
Domn, Domn in cer,
Ia-n sculati si va spalati,
Domn, Domn in cer,
Ca va vin colindatori
Noaptea pe la cantatori
Si nu va fac nici un rau
Si v-aduc pe Dumnezeu,
Dumnezeu cel mititel,
Mititel si-nfasetel.
Fasa alba de matasa
Sa-i fie moale la oasa.
Cu scutecul de fuior,
Moale pentru trupusor.
Cu chitia de bumbac
Sa-i fie moale la cap."
Dumnezeu devenit un copil delicat si fragil. Iata o imagine si un adevar extraordinare. Dumnezeu care trebuie aparat si ocrotit de om, de noi toti... Cu acest ultim gand, va doresc tuturor Sarbatori fericite!