Interviul de mai jos nu e un simplu text publicistic, ci o marturie de o sinceritate nemiloasa in expresie si dramatica pe fond. Da seama, pornind de la un caz particular, despre zbuciumul sufletesc al omului modern.
Pe Sorin Lavric (n. 1967) l-am intalnit in multe locuri unde stiam ca vom simti "adierea divina": la piese de teatru crestine, la lansari de carte cu miza religioasa, la concerte de colinde, la Simpozionul de Martirologie de la Bucuresti, din toamna anului trecut. Si i-am simtit fiorul mistic in eseurile pe care i le-am citit cu nesat in diverse reviste, ca si in cartea "Noica si Miscarea Legionara", premiata de Academia
"Am o religiozitate difuza, pe care cu greu o pot numi crestina"
- Sunteti unul dintre intelectualii romani care nu-si ascund sensibilitatea religioasa. Este vorba doar de un sentiment, de o stare spirituala, sau respectati indeaproape ritualul bisericii?
- Domnule Claudiu Tarziu, cand e vorba de ritual, sunt de o neglijenta mergand pana la indolenta. Nu merg duminica la biserica si nu am un duhovnic, iar daca ma intrebati cand m-am spovedit ultima oara, mi-e rusine s-o spun. Mai curand am un calendar interior, care imi dicteaza cand sa intru intr-o biserica si cand sa ma rog, dar orarul acesta tine de framantarile mele, nu de reperele anului liturgic. Am o religiozitate difuza, pe care cu greu o pot numi crestina. Daca purtam discutia asta acum trei ani, v-as fi spus ca sunt un agnostic iremediabil, lipsit de intelegere pentru crestinism. Dar intre timp, am cunoscut niste batrani care m-au facut sa simt adierea divina.
Arhanghelul Mihail
�
- Prin urmare, credinta dvs., atata cat e, nu vine din educatia de acasa, familie...
- Nu, pe linie parinteasca nu am primit nimic sub unghiul credintei, desi cultural vorbind, tot ce am in mine datorez celor sapte ani de acasa si bibliotecii in preajma careia am copilarit. Credinta, atat de putina cat e, mi-a venit prin oameni, prin niste batrani nonagenari, care au trecut prin inchisorile comuniste si la care am simtit o traire spirituala a carei intensitate nu am mai vazut-o la nimeni. Era vorba de o emotie clara, evidenta, aproape molipsitoare, pe care o percepeai in prezenta lor, iar emotia aceasta era credinta in Dumnezeu. Ma gandesc la Mircea Nicolau, Grigore Caraza sau parintele Ion Vladovici de la Sibiu. Intalnirea cu ei a insemnat pentru mine trezirea din inertia orgoliului intelectual, si cred ca cine n-a intalnit un asemenea batran, va muri fara sa inteleaga prea multe din lumea asta. Nu doar spiritual, dar si ideologic.
- Nu prea mergeti la biserica, nu aveti un duhovnic... N-ati simtit niciodata nevoia unui mijlocitor intre dvs. si Dumnezeu, a unei calauze si a unui ajutor? N-ati tanjit niciodata dupa tainele Bisericii?
- Am simtit nevoia unui tata spiritual, de aici staruinta cu care am cautat prezenta barbatilor mai in varsta decat mine. Ei mi-au transmis niste emotii pe care nu le-as fi putut gasi in carti. Cu cei de varsta mea ma simt stingher si devin, fara sa vreau, nepoliticos fata de ei. Ba da, am tanjit dupa tainele Bisericii, si sub unghi empatic, cred ca le-am intuit savoarea pe care o traiesc credinciosii, impartasindu-se din ele. Dar totul e in planul imaginatiei, caci in planul asumarii pe viu, ele imi raman zavorate.
"La Dumnezeu nu ajungi pe cale rationala, ci prin cutremurare de viata"
- Aveti o formatie stiintifica, fiind absolvent al facultatii de Medicina, dar si o natura speculativa, pe care o indica licenta si doctoratul in filozofie. In plus, va antrenati spiritul si ca scriitor. Va impiedica aceasta zestre accesul la bucuriile adevaratei credinte?
- Medicina m-a indepartat de Dumnezeu. De pilda, imi amintesc cum, student fiind, stateam in sala de disectie si mancam sandvisuri langa cadavre, privindu-le ca pe niste manechine care puteau a formol si care nu-mi inspirau nimic. Si in acelasi timp, imi spuneam ca e imposibil ca in bucatile acelea hacuite de carne sa fi existat vreodata o urma de suflet. De optica asta pozitivista n-am scapat nici pana azi, de aceea cred ca la Dumnezeu nu ajungi pe cale rationala, de pilda prin speculatie filozofica, ci prin cutremurare de viata. Pe scurt, cine nu dispera nu-l descopera pe Dumnezeu.
Sf. Gheorghe si balaurul
�
- Dvs. ati disperat vreodata?
- De multe ori. Ultima oara acum cateva zile, cand am constatat ca un neg de pe spate (un papilom, cum ii zic medicii) capatase o crusta neagra si dubioasa. Ca unul care stiu semnele malignizarii epidermice, am simtit ca ceva nu e in regula. Doua zile am trait sub teroarea gandului ca am cancer. A fost o disperare seaca, incomunicabila si mutilanta, genul de chin cand nici nu plangi, nici nu te dai cu capul de pereti, dar cand simti ca iti ingheata umorile pe dinlauntru. Am intrezarit posibilitatea mortii si mi s-a lasat racoarea in suflet si pe sira spinarii. A fost o exasperare rece si muta si mi-am amintit ca boala e consecinta pacatului, deci ca Dumnezeu ma punea in palestra pedepsitilor pe merit. Dispozitia aceea nu m-a parasit nici acum, cand vorbesc cu dumneavoastra. Dumnezeu iti da semne, dar daca nu le vezi, te priveste. Eu am vazut in episodul cu papilomul un semn.
"Eu exist prin limba mea"
- Ati fost preocupat de viata si opera lui Constantin Noica. Se stie ca el nu a fost un om credincios, dar filozofia iti poate deschide drumul catre metafizic. Cu ce invatatura de capatai ati ramas de la Noica?
- Cu o idee clara: ca nu te poti implini ca intelectual decat in limba ta si in mijlocul neamului tau. Aici sunt iarasi eretic: pentru mine, un crestin fara pecete etnica nu inseamna mare lucru. Ma privesc mai intai ca roman vorbitor de limba neoromanica si, in al doilea rand, ca suflet legat de credinta crestina. De aceea, pretuiesc Biserica, fiindca e coloana vertebrala a natiei, dar daca mi s-ar cere maine sa ma lepad de etnie si sa fiu crestin pur, fara identitate etnica, n-as intelege ce mi se cere. Eu exist prin limba mea, iar pe ea nu eu am facut-o, ci natia. Cand ma duc in biserica, merg sa ma intalnesc mai intai cu inaintasii, adica cu ecclesia mea, si abia apoi cu Dumnezeu. Pe Dumnezeu il presimt si singur, in clipele de panica, dar pe inaintasi, doar in biserica. Tocmai de aceea, credinta mea e a parintilor mei.
- V-ati intrebat care este rostul neamurilor?
- Va raspund fara sa clipesc: nu stiu. Tot ce se petrece azi la scara planetara e un razboi al neamurilor si al religiilor. Pentru mine e o taina de ce Dumnezeu a risipit omenirea in atatea neamuri, care pe fata se respecta diplomatic si-si trimit bezele sarbatoresti, iar in ascuns se urasc de moarte.
"Un crestin fara pecete etnica nu inseamna mare lucru"
�
- La Judecata de Apoi va merge fiecare cu neamul sau, dar nu credeti ca, daca reducem totul la neam, riscam sa-l pierdem pe Dumnezeu?
- Aceeasi nuanta mi-a spus-o parintele Dosoftei de la Manastirea Putna: la judecata mergem cu neamul, dar dupa judecata drumul fiecaruia va fi in afara neamului. Asadar, logica mea sta in discrepanta cu viziunea crestina. Va spun ce i-am spus si lui: gandul ca voi fi o cuanta de energie plutind in rai sau perpelindu-ma in iad, dar o cuanta care nu mai pastreaza memoria femeilor pe care le-a iubit si a barbatilor pe care i-a admirat, gandul acesta nu are darul de a ma face mai crestin. Asa cum sunt acum cladit somatic si spiritual, sunt silit sa recunosc ca in unirea cu ai mei gasesc un jind pe care nu-l simt deocamdata in unirea cu El.
"Ispita cu gandul e o experienta cotidiana pentru mine"
- Cum izbutiti sa depasiti ispitele intelectuale si sufletesti?
- Oho, pe dinauntru sunt o viermuiala de ispite si pofte: de la femei si mancare, pana la bautura si vanitati auctoriale. Ispita cu gandul e o experienta cotidiana pentru mine. Sincer, sunt de o mizerie interioara atat de mare ca, daca n-as relativiza situatia, as lua-o razna. Si stiti ce fac? Nu-mi iau in serios demonii: adica nu-i privesc drept pacate. De exemplu, am convingerea ca scrisul se naste din motivatii dracesti, si totusi scriu. Cred ca un om curat nu simte impulsul de a scrie, de aceea un intelectual care este preocupat de frumusetea expresiei si vrea sa gaseasca un stil, cum vreau eu, e ros de ambitii lumesti. Orice scriitor laic e o bolgie de vicii a caror energie si-o converteste in expresie artistica. Nu cred ca artistii de azi au sanse de mantuire, asa de cazuti sunt in boema lor cotidiana. Iar printre ei ma numar si eu. Mi-e rusine sa recunosc, dar nu prea ma lupt cu poftele mele, ci de obicei le dau curs, in masura in care nu sunt antisociale.
Sf. Gheorghe
�
- Va amintiti uneori de dvs. cel care erati mai bun? Aveti amintiri in care aripa ingerului va era mai aproape de crestet, va simteati ocrotit si poate de aceea mai lesne increzator in fortele binelui, in dragostea pentru viata fara mizerii, in generozitatea dvs. si a altora?
- Cu adevarat increzator in viata nu am fost decat atunci cand nu aveam simtul pericolului, adica in copilarie. Eram inocent, nestiind ce-i binele sau raul. Dar odata ce in mintea mea s-a conturat notiunea primejdiei si a raului, le-am interiorizat si m-am maturizat. Cred ca a fi matur inseamna a cunoaste raul si a continua, totusi, sa-l faci, iar ce se intampla in lumea noastra asta e: o goana nebuna dupa niste rele pe care le facem cu aerul ca facem binele, pretinzand in acelasi timp ca ceilalti sa ne creada pe cuvant.
- Va zugraviti firea si trairile in culori foarte stridente. Nu sunteti prea aspru cu dvs.? Sau e vorba despre un fel de a va smeri?
- Stiti, imi amintesc de o vorba a lui Noica: viata merita sa fie traita, numai daca ce e bun in ea abia urmeaza sa vina. Eu sunt la o rascruce cand am impresia ca ce-a fost mai bun e in spate. Sunt intr-o criza la capatul careia ceva se va lamuri, si sper ca lamurirea sa insemne apropierea de Hristos. Aici m-au ajutat enorm batranii aceia. Fara vorbe, fara poze si fara tertipuri, doar prin starea lor de spirit, m-au invatat ca suferinta te schimba in bine si ca n-ai voie sa fugi de ea. N-ai voie sa te dai la o parte din fata suferintei. Si apoi, m-au mai invatat ceva: sa nu-mi fie frica. Probabil ca suna gretos de emfatic ce spun, dar daca nu i-as fi intalnit, as fi fost mereu un iepure versatil, tragand speriat cu ochiul la ce spun puternicii zilei sau la ce cred cei de al caror cuvant depinde painea mea. Acum am scapat de timorarea paralizanta a intelectualului roman si cred ca acesta e singurul lucru cu care ma pot lauda: am inteles ca nu are nici un rost sa ne temem.
"Ii simt mai aproape pe sfintii pe care Biserica ezita sa-i canonizeze"
- Credeti ca varsta are vreo legatura cu intensitatea credintei? Putem avea fervoare religioasa si la tinerete, cand totul in interiorul si in jurul nostru ne indeamna sa "ne traim viata"?
- Nu, tineretea e rastimpul nebuniei desfranate, mai ales in societatea de azi. Orice adolescent trece de varsta majoratului cu pacatul de gat si cu ispita in inima. Trebuie sa fii naiv sa nu recunosti asta. Doar daca trece prin situatii-limita tanarul se poate schimba, altminteri natura din el isi face mendrele. A mea si le-a facut din plin si cu multe excese. Doar varsta si suferinta incep sa-l schimbe pe om.
Sorin Lavric si Marcel Petrisor, la Simpozionul de Martirologie, Bucuresti 2010
�
/> - Aveti evlavie mai mare la un anume sfant, si daca da, de ce?
- Nu, nu ma rog nici unui sfant. Singurii sfinti pe care ii simt cu adevarat mai aproape sunt cei pe care Biserica ezita sa-i canonizeze, din cauza cenzurii ideologice. Ma simt aproape de Valeriu Gafencu. Si asta, fiindca l-am cunoscut pe medicul in bratele caruia a murit Gafencu, Aristide Lefa. Cand mi-a povestit imprejurarile mortii, m-am cutremurat. Cum va spuneam, in cazul meu, Dumnezeu s-a aratat sub forma unor batrani, in apropierea carora am simtit spaima infiorarii, adica tenta aceea definitorie a lui mysterium tremens (misterul care te infioara). Religios vorbind, nu sunt sensibil decat la oameni sau ritualurile care ma infioara, ceea ce mi s-a intamplat cu cei trei batrani de care v-am pomenit. In schimb, niciodata ritualul bisericesc nu m-a infiorat. Sunt un foarte slab degustator al ceremoniei religioase. Ecleziastic vorbind, nu prea ma pricep la intuirea lui Dumnezeu in tainele Bisericii.
- Exista o rugaciune pe care o rostiti mai des sau in ceas de mare primejdie?
- Cand ma apuca disperarea, si de obicei asta se intampla noaptea, cand ma trezesc din somn si nu mai pot adormi, ma rog cum imi vine, cu cuvintele mele. Pe vremea cand eram medic la Braila, prin '93-'95 (cea mai nefericita perioada a vietii mele), ma rugam regulat cu "Doamne Iisuse Hristoase, mantuieste-ma pe mine, pacatosul!". Dar o faceam mecanic, pe dinafara, fara sa particip intim. In acei ani ma duceam periodic la manastirea Ciolanu, langa Buzau, unde petreceam singur cate o saptamana, cot la cot cu calugarii. Dupa un timp, ardoarea aceasta sihastra s-a racit, caci am realizat ca eu ma aflam acolo nu ca sa-l caut pe Hristos, ci ca sa fug de oameni. Asa ca m-am intors in lume si in ea am ramas.
- Ati trait vreun eveniment pe care il considerati miraculos, in care interventia divina este singura explicatie?
- In gimnaziu am trecut printr-o operatie chirurgicala, in cursul careia am fost anesteziat complet. Am trait atunci fenomenul de decorporalizare. Imi amintesc chipul doctoritei anesteziste, care mi-a pus masca pe fata, apoi lumina constiintei s-a stins si, imediat dupa aceea, ceva din mine s-a ridicat spre tavan, intr-o miscare ascendenta in spirala, catre panoul cu becuri chirurgicale. M-am oprit in tavan si ii vedeam pe medici si asistente aplecati deasupra mea. Eram la o varsta cand nu stiam ca asa ceva se poate intampla, asadar nu fusesem sugestionat de o prealabila poveste, care sa-mi incite imaginatia. Am trait-o nepregatit, si nimeni nu ma poate convinge ca n-a fost reala. Neurologii carora le-am descris episodul (care e o experienta foarte raspandita in lumea lor) mi-au pus trairea pe seama halucinatiei pe care substanta anestezica a produs-o creierului. Nu cred o iota din varianta lor. Exista ceva in noi, de ordin nematerial, pe care nu-l percepem ca atare si de care ne batem joc toata viata, pentru ca apoi, odata, sa ne dam seama de minciuna in care am trait. Eu continui sa-mi bat joc de entitatea aceasta, pentru simplul fapt ca nu-mi amintesc de ea decat arareori. In rest, traiesc cum va spuneam, ca un sobolan mistuit de pofte. Crestineste vorbind, sunt iremediabil pacatos, dar de obicei, nu ma privesc ca un crestin. De fapt, in sinea mea, stiu foarte bine ca n-am virtuti crestine. Probabil ca trebuie sa sufar mai mult ca sa-mi schimb umoarea religioasa.
Arhanghelul Mihail
�
- Ati simtit ca v-a fost de ajutor rugaciunea in vreun moment greu al vietii dvs?
- De obicei, cand m-am rugat, in momentele grele, nu am primit nici un sprijin, de aceea ma indoiesc ca Dumnezeu este "deprecabil", adica apt de a se lasa induplecat de rugaciunile mele. El stie oricum ce-i in mine si ce-mi trebuie, iar de rugat o fac pentru mine, ca sa nu-mi pierd mintile.
- Aveti o perspectiva destul de rece asupra credintei. Insa nu cred ca n-a existat un moment de cutremurare in viata dvs., o clipa in care v-a coplesit emotia religioasa. Poate ca nu intr-o biserica sau la o slujba, ci vazand un batran ingenuncheat, auzind un colind sau trecand pe langa un mormant...
- Cele mai vii emotii religioase le-am trait in mijlocul naturii, nu in biserica. Au fost curate dispozitii religioase, nu contemplatii estetice si nici meditatii filozofice. Dar am avut si in biserica tresariri cu efect de cutremurare. De pilda, in biserica din satul Parscov (al lui Vasile Voiculescu), unde am nimerit singur intr-o amiaza, era o liniste suverana, nimeni in strane sau la pangar, iar lumea de afara parca incetase sa existe. In acea liniste am auzit, deodata, de parca atunci incepuse sa bata, ticaitul unui ceas de perete, un ceas din acela vechi, cu pendul de lemn mancat de cari. Ticaitul acela cazand pe fundalul unei linisti totale mi-a dat presentimentul unei alte ordini. Pentru cateva secunde, m-am simtit in alt regim de existenta, si nici un alt sunet, nici macar toaca, ca sa nu mai vorbesc de muzica, nu mi-a strecurat presimtirea aceea fina si sigura ca, dincolo de peretii lumii acesteia materiale, mai e ceva. Fara acel ceva, viata asta chiar n-are nici un sens.
Reproduceri dupa icoane basarabene
Inapoi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
