Vittorio Saliani - un italian printre olteni

Sorin Preda
Apus venetian la Islaz

Inca nu implinise saizeci de ani, cand avocatul Vittorio Saliani a decis brusc sa-si schimbe viata, pentru a se muta tocmai in Romania, dincolo de Turnu Magurele, intr-un sat oarecare de pe malul Dunarii.
E cu neputinta sa-i gresesti adresa si sa nimeresti in alta parte, mai ales ca taranii din Islaz il cunosc deja si, peste toate, drumul se opreste chiar in dreptul resedintei lui (o veche casa de negustori olteni), in jurul careia te poti plimba o vreme, uimit sa descoperi printre dune si tufisuri incalcite de acat ca te afli chiar la varsarea Oltului in Dunare; un loc nestiut de multa lume, un loc aparte, aburos si salbatic, in care vibratia acvatica a marelui fluviu pluteste deasupra caselor si a pustei oltenesti, ca o atractie nelamurita si plina de promisiuni primejdioase.
Nu dureaza mult sa-l cunosti. Fiul sau, Matteo (un baietel de opt ani, perfect bilingv), iti deschide dezinvolt poarta, in timp ce Vichi, mama lui, romanca din Islaz, te pofteste in sufrageria intesata cu mobila veche si obiecte de arta, rugandu-te sa iei loc, sa te faci comod, pana ce apare stapanul casei, Vittorio, un barbat intre doua varste, afabil, expansiv si deopotriva tacut. Se vede limpede ca se simte bine printre olteni si nu tanjeste nici o clipa dupa confortul si marile evenimente culturale pe care le-a lasat la Roma. Se vede dupa zambetul relaxat, dupa cum se aseaza in fata focului palpaitor din semineu, contempland indelung cel mai de pret lucru din casa - o icoana renascentista superba si foarte draga lui: Madona alaptandu-l sfios pe pruncul Iisus.
Om de actiune pragmatic si dintr-o bucata, Vittorio isi arata uneori si sufletul de poet, de om usor insingurat, sensibil si contradictoriu, care, asemenea enigmaticului Ghepard al lui Lampedusa, printul Fabrizio di Salina, sta retras in cochilia lui domestica de la Islaz, unde pandeste si asculta cum timpul i se strecoara fosnitor printre degete, bucuros ca a mai castigat o noua zi. Roma (orasul modei si al elegantei, orasul pe care Vittorio il admira si il iubeste cu adevarat) e departe. Nu-i pare rau ca l-a parasit, ca a lasat in urma cei mai buni prieteni si o casa de vis inconjurata de trei terase, numite de oamenii din cartier "Paradisul". A facut-o pentru fiul sau, Matteo, pe care a vrut sa-l pazeasca de droguri si alte ispite urbane; a facut-o pentru Vichi, sotia lui, care voia sa stea mai aproape de parintii ei din Islaz; a facut-o pentru sine, exasperat sa caute la nesfarsit un loc de parcare sau, in drum spre birou, sa traverseze zilnic aglomeratia marelui oras, pentru a avea seara de unde sa se intoarca. "Voi nu va dati seama", zice Vittorio. "Aici, la voi, se traieste uman. Aici pot oferi baiatului meu darul cel mai de pret - o lume normala, fara garduri inalte si camere de supraveghere; o lume simpla si elementara, cu vaci, capre si cai aproape salbaticiti, care alearga toata vara pe campul din Islaz... Intelegi acum de ce am venit aici? Lunca Dunarii e chiar locul de joaca al copilului meu. Nu e putin lucru pentru fiul unui italian comod, ca mine".

"Nicaieri nu curge miere si unt pe strada"

Sunt multe lucruri care ii plac in Romania, inclusiv imaginile aparent vetuste, care ii amintesc de prafoasa Italie interbelica, cu strazi neasfaltate, cu fire telefonice atarnate pe stalpi de lemn ce miros a motorina, cu vite slobozite liber pe ulita si carute trase de magarusi simpatici si mereu obositi. Dornic sa-si cunoasca noii vecini olteni, lui Vittorio ii place sa discute cu oamenii pe care i-a angajat la reparatii si alte treburi ale casei. Ii place sa-i descoasa, sa afle ce simt si cum gandesc. Are multe cuvinte frumoase de spus despre inteligenta nativa a romanului, despre inventivitatea si spiritul lui descurcaret - folosit, din pacate, in fleacuri sau smecherii marunte. Vittorio admira frumusetea romancelor si respecta in mod deosebit femeile de la tara, puterea lor de munca si devotamentul fara egal aratat familiei, dar nu e de acord si nu poate sa inteleaga resemnarea si indolenta barbatilor, filosofia bratelor incrucisate pe care o afiseaza uneori, vorbind de parca viata n-ar fi un dar absolut al lui Dumnezeu, ci un accident, o toana, o fantezie a unui destin ce nu mai poate fi schimbat de nimeni si de nimic. Degeaba incerci sa explici istoria si traditia locului; sa vorbesti despre balcanism, popoare migratoare, Ana lui Manole sau Miorita. Vittorio clatina din cap si face a lehamite din mana, considerand ca tot fatalismul acesta este de fapt inoculat de comunism, de o lunga experienta a esecului colectiv si de o clasa politica batrana, mediocra si nepriceputa, care a stiut sa profite mereu de faptul ca, neavand termen de comparatie, oamenii nu au indraznit pana acum sa traiasca acolo unde le era locul, in Europa, ci la marginea ei. Chiar si acum, mergand in Italia sau Franta, romanii tot pe furis si cu privirea in pamant traiesc, in loc sa lupte, sa se adune laolalta, sa-si cunoasca si sa-si impuna cat mai sonor drepturile.
"Nicaieri nu curge miere si unt pe strada... Si nicaieri nu e mai bine ca la tine acasa", zice Vittorio cu o anume adiere de nostalgie toscana in glas, ceea ce te intriga si te indeamna sa afli, totusi, ce s-a intamplat; cum a renuntat la agoniseala de o viata si la renumele pe care il avea la Roma, pentru a se exila in acest capat dunarean de lume. Visator, Vittorio te intreaba daca crezi in destin si apoi se grabeste sa-ti spuna, pe scurt, povestea venirii sale in Romania. Trecut bine de 50 de ani, intr-o vara, Vittorio a venit la Bucuresti, impreuna cu un amic casatorit cu o romanca, a carei prietena, Vichi, l-a insotit intr-o plimbare cu masina prin oras, moment in care a inceput o ploaie atat de puternica, incat Vittorio a revenit imediat la hotel si, pentru ca Vichi trebuia sa ajunga si ea acasa, i-a dat cheile de la masina, fara nici cea mai mica ezitare. Asa s-au cunoscut si apoi au ajuns sa se iubeasca, pornind de la o ploaie torentiala si un gest de incredere. Cam tot asa au decis sa cumpere si casa din Islaz, sa o renoveze din temelii si sa o transforme intr-o resedinta de vacanta - ascultand de primul impuls al inimii.

La un pahar de Chianti si cateva versuri din Eugenio Montale

Sigur, Vittorio ar avea multe de spus despre Italia, despre el si familia lui (una din cele mai vechi familii de functionari publici si militari din regiunea Romagna), dar schimba elegant discutia. Ar prefera sa-ti vorbeasca despre prezentul si planurile lui romanesti, despre intelectualii romani pe care i-a cunoscut intre timp si despre un consistent premiu literar, pe care ar dori sa-l finanteze si sa-l propuna tinerilor scriitori romani, ca o mica revansa a propriilor lui frustrari poetice si a amintirii intunecatului moment cand, cu multi ani in urma, editorii i-au retezat aspiratiile literare si i-au respins fara pic de menajamente volumul de debut. Temandu-se sa nu greseasca, sa nu lase impresia unui italian vorbaret, ingamfat si teatral, Vittorio evita sa dea sfaturi romanilor si sa vorbeasca despre ei la modul general. Se multumeste doar sa constate ca nu ar trai nici o secunda la Bucuresti - prea aglomerat, haotic si murdar. Prefera modestul sau refugiu domestic de la Islaz, pe care nu l-ar parasi pentru nimic in lume, cata vreme un asemenea loc, asa sarac si izolat cum este, ii reda ceva din adierea libertatii primordiale si din bucuria contactului fundamental cu pamantul, cu energiile lui lucratoare. "Sa nu faceti greseala altora si sa va indepartati de pamant... S-ar putea ca acest pamant sa fie chiar salvarea si mantuirea Romaniei", zice Vittorio, amintindu-si ca in Italia (mai ales in nord), civilizatia a distrus deja familia si relatia ancestral taraneasca cu pamantul. Oamenii au pierdut contactul vizual si afectiv cu cerul, cu pamantul, cu ei insisi. Acum traiesc, se cearta sau isi fac planuri de viitor suspendati in eter, in masina lor personala, in traficul urban. Oamenii nu se mai vad unii cu altii - doar vorbesc la telefon si isi dau e-mail-uri. Baiatul are masina si se duce intr-o parte. Fiica are alta masina si se duce in cealalta parte. In urma lor, familia dispare ca pusa intr-o imensa baie de acid.
Retras in micul lui refugiu dunarean de la Islaz, Vittorio iese in curte, priveste nu tocmai lamurit asternutul viscolit al primei ninsori din an, ia aminte la bucuria fiului sau, Matteo, care trudeste la un biet om de zapada, apoi reintra infrigurat in casa, in mica lui Italie olteneasca, la un pahar de Chianti si cateva versuri din Eugenio Montale, visand tot mai insistent la ziua cand, inconjurat de prieteni italieni si romani, va deschide la Islaz o pensiune rafinata si elitista - o pensiune cu circuit inchis, in care oameni deosebiti (intelectuali si artisti) sa redescopere alaturi de el contactul cu natura si bucuria contemplatiei, iar seara, sa-i invite pe toti la un mic regal gastronomic - o cina selecta si romantic aleasa, in linistea si poezia mereu schimbatoare a Dunarii.
*
Pentru Vittorio, masa e sfanta. E la fel de importanta ca un ritual mistic. In timp ce sotia lui, Vichi, face oficiile de gazda si verifica ultimele detalii in bucatarie, Vittorio isi ocupa locul lui preferat de langa semineu, inconjurat de sfesnice, tacamuri argintate si pahare de cristal, fara sa-i lipseasca vreodata pastele, pestele de Dunare ori salata de cruditati, din care se infrupta ca un cunoscator. In portelanuri din cele mai scumpe, il asteapta apoi textura unor mancaruri romanesti simple - un bol cu zacusca de casa si o portie de icre de crap, mancaruri pe care Vittorio le pretuieste si le degusta ca pe niste raritati gastronomice, constatand cu uimire ca tot ce odata era ieftin astazi a devenit un lux, asa cum s-a intamplat in Italia de dupa razboi, cand numai saracii mancau "bacala cu naut" (o specie de merlucius uscat), iar acum, bacala e tot mai greu de gasit in pescarii, si costa mai scump decat un salam de urs sau un muschiulet de caprioara.
Mare si rafinat gastronom, Vittorio se mandreste cu felurile lui de mancare - gandite anume de el si facute numai cu ingrediente romanesti, cu legume si oua produse chiar la el in curte, fara pic de chimicale sau alte E-uri. Te imbie discret sa incerci tot felul de combinatii de sosuri naturale si-ti accepta cu placere laudele, neuitand sa deplanga faptul ca in Italia (mai ales in nord), s-a pierdut ritualul mesei si bucuria regasirii intregii familii in jurul ei.
Visator si energic, si-ar dori enorm doua lucruri: sa-l vada pe Matteo mare, la casa lui, si sa invete pe oameni cum sa manance, asa cum invata copiii la scoala sau cum incearca revista "Formula AS" (un model de calitate jurnalistica pentru el) sa-si educe, uneori, cititorii. Pledeaza pentru cultura si inteligenta hranirii sanatoase, asa cum pledeaza pentru proiectul lui turistic oltenesc si, la sfarsit, iti cere un sfat sau o parere, in timp ce (gazda fara cusur) face onorul casei si iti prezinta interiorul fastuos si eclectic al sufrageriei, apartamentele pregatite pentru oaspeti, camera in care pastreaza trofeele obtinute pe vremea cand era mare colectionar de masini vechi, de epoca, din Italia. Apoi, intra in biblioteca si te lasa sa admiri singur colectia de stampe si cartile invelite in piele, ceramica romana si micile sculpturi etrusce, adapostite de numeroase firide si policioare, pana cand, brusc, ca o revelatie, iti dai seama ca Vittorio Saliani nu a parasit de fapt niciodata Roma; ca, plecand, si-a luat Italia cu sine, la Islaz, intr-o margine de Oltenie, unde uneori (iarna, mai ales) ii place sa stea la fereastra cu muscate si gutui randuite pe pervaz, asa cum ii place sa iasa singur in curte si sa admire apusul de soare oltenesc (uimitor de identic cu nuantele coloristice si marele fior solar al Venetiei), bucuros ca timpul continua sa i se strecoare fosnitor si impasibil printre degete; bucuros ca a mai castigat o noua zi, o noua seara.

(Informatii la tel. 0761/60.91.55, e-mail: italianbioturism@yahoo.com, www.pensiune-dunare.ro)