Poate ca asa a si fost si asa am simtit-o si eu, pana in ziua in care am descoperit ca barbatul meu traieste si cu o alta femeie. Ma uit la cuvintele insirate pe pagina alba si nu-mi vine sa cred ca pot sa vorbesc cu atata detasare despre ceea ce s-a petrecut si a tulburat atat de mult viata mea. Nu-mi vine sa cred ca sunt in stare sa ascund in niste vorbe seci zile si nopti de chin, lacrimi si regrete fara speranta. Nu stiu daca faptul ca reusesc sa ma spovedesc, oarecum in public, inseamna ca m-am si vindecat, cert este ca acum pot vorbi despre ceea ce a schimbat viata mea cu totul. Si cred ca vorbele, odata rostite, vor indeparta de mine suferinta si mai mult.
M-am casatorit in timpul facultatii, cu un coleg mai mare decat mine cu doi ani. Cand el a terminat scoala, a fost repartizat intr-un alt oras, si astfel a trebuit sa traim o vreme separati. Ne vedeam destul de rar, mereu pe fuga, intre doua trenuri si, cu toate acestea, fiecare intalnire era un prilej de mare bucurie. Cand eram impreuna, timpul trecea fara sa ne dam seama. Ne desparteam in gara, cu mare parere de rau si cu speranta ca poate, poate, la urmatoarea intalnire vom reusi sa stam impreuna mai mult, chiar si cu cateva minute. Traiam numai pentru aceste intalniri. Ele erau reperele dupa care se ordona toata existenta mea. Am ramas insarcinata, am nascut o fetita, si parea ca toate sunt pe masura fericirii noastre. Eram tanara, chiar trufasa, in fericirea si bucuria pe care le traiam. Nici in cele mai negre vise nu mi-as fi putut imagina ca disperarea avea sa-si faca adapost, cuib, in inima mea, pentru multi ani. Dupa terminarea facultatii, am reusit sa ne mutam, in sfarsit, impreuna. Barbatul meu mai intarzia uneori, motivand ca are probleme la serviciu. Nici o clipa nu m-am gandit ca aceste absente ale lui ascund, de fapt, o tradare, o abdicare de la ceea ce a insemnat iubirea noastra. Dar asta numai pana intr-o zi, in care m-am trezit in bratele barbatului meu adormit, care avea pe trup urmele lasate de alta femeie.
Nu stiu daca pot gasi comparatii pentru durerea care m-a strafulgerat. Si nu stiu daca pot si vreau sa gasesc un nume pentru ceea ce a facut el. Cateva zile dupa aceea am fost mai mult moarta decat vie. Mergeam pe strazi ca si cum as fi plutit intr-o mare murdara, nu mai conta nimic. De-abia aveam putere sa-mi ingrijesc fetita. Lui nu i-am marturisit atunci ca am vazut acele semne. Mi-am zis ca trebuie sa iau o hotarare inteleapta, sa nu ma arunc in gol, sa intorc lucrurile pe toate fetele. Am crezut ca trebuie sa las sa treaca furia din primul moment si sa judec in liniste. Dar mai puteam, oare, spera la liniste? Mai puteam astepta calm si impacare, cand ma taia plansul de cate ori ma uitam la el, caci imi aminteam mereu de urmele lasate pe trupul care crezusem ca-mi apartine doar mie? Disperarea si furia de inceput s-au estompat si a aparut mila. Mi-era mila de el, de slabiciunea si neputinta lui de a trai linistit, in relatia noastra asa de curata si de intensa. Si din momentul in care acest sentiment de mila a inceput sa devina tot mai puternic, dragostea a scazut si a disparut. Atat de puternic a fost socul pe care l-am avut cand mi-am dat seama ca sunt inselata, incat sufletul mi-a inghetat definitiv. Am ramas amputata oarecum. Eram ca un perete de gheata. Nu mai simtem nimic. Eram infirma.
Multa vreme, mi-am zis ca daca imi voi reveni si voi putea macar o secunda sa-l iubesc iar, macar o secunda, in care sa pot uita ce a facut, voi pleca de langa el. Acela ar fi fost momentul in care mi-as fi redobandit normalitatea, simtirea si demnitatea. As fi redevenit eu cea de altadata. Dar secunda aceea n-a mai venit. O astept si acum inca, pentru ca am ramas legata de el, prin nefericire, si nu prin dragoste. Cata vreme eu nu mai pot fi femeie intreaga, normala, ce rost are sa caut dragostea si implinirea in alta parte? Ma fac ca nu s-a intamplat nimic, ca nu stiu de tradarea lui. Intre timp, viata mea de femeie maritata s-a simplificat. Dragostea s-a preschimbat in datorie. Restul e tacere.
Amalia P.