Ancheta
"Da' voi, ce Dumniezau' vost' cautati aici? Ha?", i-a-ntrebat, varandu-le in ochi faza mare a lanternei. "Mergem in pestera, la Sura Mare. Tocmai ce-am ajuns cu trenul de la Ohaba", ii raspund cei doi tineri. Militianul isi da chipiul pe spate si incepe sa-si scarpine vartos chica din frunte. Nu-i slabeste cu lanterna, pe care o muta, ca la interogatoriu, cand pe fata unuia, cand pe fata altuia. "Voi va bateti joc de mine, ma? Pa voi va manca ptielea! Ce sa cautati voi, ma, in pestera, pa bezna asta? Ha?". "Stiti, tovarasu' sef de post, in pestera e bezna si ziua, si noaptea...". Viorel Lascu, tanarul speolog de atunci, se prapadeste de ras, reamintindu-si replica din anii '80. "A ramas interzis saracu'. Acolo l-am lasat, in drum, scarpinandu-se in freza, si noi ne-am vazut de pestera noastra!".
Rosia, ultimul sat pana la Dumnezeu
Viorel e o gazda perfecta. Face totul cu atata discretie si cu atata naturalete, de parca ar fi prieten de-o viata cu cei care ii trec pragul. Vine, se pune langa tine, iti zice o poveste sau o poanta si, pana iti revii din ras, el e deja in capatul celalalt al mesei, turnand in paharel unui alt oaspete. E omniprezent si invaluie cu o aura tonica intreaga atmosfera. La Rosia e lumea lui. In catunul Runcu, in varful muntelui, bantuit inca de descantecele batranilor care au continuat traditia magica a locului vreme de mii de ani, Viorel Lascu si-a luat un pic de pamant si cateva casute vechi, taranesti. A facut si el o "magie", in spiritul locului: le-a randuit cu drag si cu spor. Le-a facut primitoare, dar nepretentioase, pentru prietenii lui care stiu sa iubeasca muntele: montagnarzi, speologi cu experienta, incaltati in ghete de munte ultimul racnet, cum nu visau ei sa poarte vreodata, pe vremea cand aveau 20 de ani si se impiedicau, in drum spre pestera, cu noaptea in cap, de vreun militian cu lanterna si cu pistol "Carpati", turisti cu jeep-uri de Bucuresti, care nu uita de unde au plecat spre marea aventura (cu un sac de dormit ponosit si-un "ia-ma, nene!").
La Runcu, in Raiul lui Viorel Lascu, serile au gust de afinata. Un gust prelung si intens, asemeni soarelui care nu se mai da dus de pe meleagurile bihorene, inrosind orizontul cu fiorul despartirii de pana a doua zi. Cum vii dinspre Beius, Rosia e ultimul sat pana la Cel de Sus. Norii stau infipti in brazi ca vata de zahar pe bat, indulcind diminetile ingerilor ce pogoara sa aduca lumina in casele batranilor ramasi singuri in varf de munte. Mai sus de Rosia nu se poate. Dumnezeu a intins acolo, la poalele tronului Sau poleit, ca pe un platou, toate bunatatile pamantului. Iar ce-a prisosit - cristale ce-ti iau ochii si metale pretioase, minuni implinite cu mult har si cu mare rabdarea Lui, in zeci si zeci de mii de ani - a ascuns in adancurile pesterilor, acolo unde numai cei temerari sa poata ajunge.
"Gata de pestera? E 10 seara!"
E 10 seara. Un ceai cald. Ultima inghititura. Gazdei ii stralucesc deja ochii. "Gata, intram in pestera?", ma provoaca Viorel Lascu. Nu e de joaca cu el. E presedintele Federatiei Romane de Speologie, iar explorarea alaturi de el a unei pesteri speciale, precum Ciur Izbuc, nu e doar o provocare, ci si o ocazie care nu poate fi ratata. "Iei astea pe dedesubt si tragi combinezonul impermeabil peste. Aparatul foto il pui sub salopeta, sa nu se ude. Si iti schimbi si bocancii, sa nu-i murdaresti pe ai tai. Stii cum se insireteaza corect bocancii, da?". Treaba devine tot mai serioasa. Cand primesc si casca de speolog, cu lanterna frontala si cu instructiuni de functionare, imi dau seama ca nu mai e cale de intors. Mi-o fixez bine pe cap si, cu combinezonul incheiat pana sub barbie, ma simt ca un astronaut cazut de pe Luna. Colegii mai tineri ai lui Viorel nu rabda sa nu imortalizeze momentul. Schitez un zambet si-mi fac de lucru prin caietul de notite.
Viorel e deja gata. Apuca o bata lunga din pridvor si o ia inainte, "pastorindu-ma" spre Pestera Ciur Izbuc, faimoasa pentru urmele de pasi de om vechi de peste 35.000 de ani. Pestera se afla la doar 500 de metri in spatele casutelor din deal. E o liniste de mormant afara, doar caini pribegi se aud hauind in departare. O luna mare ne lumineaza drumul in noapte. Aproape ca nu e nevoie de lanterne. Umbre lungi marginesc cararea, ca niste semne lasate de initiati, din nopti pierdute in negura vremii. Dupa un camp de ferigi uscate, Pestera Ciur Izbuc ne iese in cale la capatul unui povarnis. Intarea e larga si mai inalta de un stat de om, iar prundisul amestecat cu frunze uscate te invita sa intri in maruntaiele pamantului. Dupa cativa pasi, un suflu de aer rece te izbeste in plin. E doar o senzatie: te obisnuiesti repede. In pesteri, temperatura e constanta si nu foarte scazuta, ma lamureste Viorel.
Galaxia de piatra
La 50 de ani, Viorel Lascu are si forma fizica, si energia studentilor de care se inconjoara in proiectele lui. Un om lucid, de actiune, care nu sta mult pe ganduri cand e ceva de facut. Pana ma mir de o pereche de lilieci insensibili la sosirea oaspetilor, ghidul meu intra de-a binelea in pestera. Intind pasul si ma ghidez dupa lanterna lui. Il gasesc pe branci, scormonind de zor sub niste pietroaie. Scoate niste colti de felina, pe care ii lumineaza cu un zambet satisfacut. Are dosite, din loc in loc, astfel de minuni ale pesterii. E o mica regie cu care ii cucereste pe vizitatori. Stie sa creeze starea. Te pune pe jar cu indicii vagi, te lasa sa brodezi pe marginea lor, apoi scoate sub lumina lanternei de pe casca de speolog cate o surpriza. Cranii de animale ce si-au facut veacul prin pestera acum mii de ani, urme de ursi sau desene rupestre despre care se banuieste ca ar fi fost realizate de mana omului. Dubleaza, fara exceptie, exaltarea cu rigoare stiintifica. O rigoare dublata, la randu-i, de tristete: prea putini cercetatori isi dedica activitatea lucrurilor descoperite in pesteri de speologi. "Noi gasim tot felul de urme importante, avem grija sa le protejam si sa notificam prezenta lor comunitatii stiintifice. Mai mult de atat noi nu putem face. Nu putem compromite descoperiri de mare valoare, cu interpretari sau scenarii neprofesioniste", spune Viorel.
Se apasa in bata si sare din doua miscari de partea cealalta a unui paraias subteran. Distanta e destul de mare, un pas bine intins. L-as imita pe Viorel, dar n-am bata. Pe jos, de la o vreme, dupa jumatate de ora de inaintat prin pestera, e un mal alunecos. Nu poti gresi nici un pas. Ghetele sunt si ele deja ude. Viorel e inainte, mai pune ceva la cale prin cotloanele din Ciur Izbuc. Trag aer rece in piept si sar. Ghetele au aderenta. Gonflat de performanta atletica, ma avant pe urmele ghidului. Un plafon jos ma asteapta dupa colt, langa peretele umed al culoarului. Dau cu capul, iar casca suna infundat, ducand ecoul pana departe in strafundul pesterii. Asezat pe spate, intr-o fanta de piatra slefuita de apa si de timp, Viorel ma asteapta amuzat. "Multi ma intreaba la ce bun sa poarte casca in pestera. Uite, de-aia!".
Ma asez pe spate, langa el. Deasupra, la 10 centimetri, e o constelatie inghetata in piatra. Scoici in forma de semiluna, bucati de oase ca niste comete inghitind ani-lumina intr-o clipita, sori mari si reci, dantelati in piatra, picur cu picur, secol dupa secol. Si, peste tot, perdeluiri sclipitoare de metal, ca niste stele luminate de lampile de pe castile speo.
Ritualurile sacre ale fertilitatii
Fiecare pas e parca mai greu. In zeci de mii de ani, apa a scormonit amarnic maruntaiele pesterii. Sunt zone deschise, cu perspectiva buna pentru vizitatorul novice, dar sunt si zone de trecere late cat barna fetelor de la gimnastica, care iti testeaza si atentia, si echilibrul. Apoi, din loc in loc, cate o apa subterana iti taie drumul. Sotroane de pietre, puse cu mana parca, te duc mai incolo. Unde picioarele nu te asculta, te ajuti de maini. Manusile cu aderenta speciala, primite de la colegii lui Viorel Lascu, sunt un accesoriu de baza. Urmeaza un taras militaresc, pe sub o galerie mai joasa de un metru. Ies naclait din cap pana in picioare. Culmea, echipamentul lui Viorel pare de-abia scos din cutie! E trecut de 11, iar genunchii incep sa ma lase. "Partea frumoasa de-abia acum incepe, tine-te bine!", ma incurajeaza Viorel. "Unde intram noi acum, in zona protejata a pesterii, de-abia daca au intrat vreodata cateva zeci de oameni, majoritatea dintre ei speologi. Trebuie sa avem mare grija. Aici, orice pas gresit, orice neatentie poate distruge probe de o importanta colosala. Stai fix in spatele meu si calci doar pe urmele pe care le las eu".
O usa metalica, cu zavor, ascunde comorile Ciurului Izbuc. Primele care ni se arata sunt niste minuni ale naturii: ciuperci superbe, sculpturale, albe ca spuma laptelui, crescute, precum cristalele pretioase, in bezna adancurilor. Dar cele mai misterioase sunt formatiunile de stalactite rupte din tavan si implantate in podea. Sunt bucati lungi, inconjurate de fragmente mai mici. "In jurul lor se vede ca a existat, probabil, foc. E posibil sa avem de-a face cu un ritual legat de simbolistica fertilitatii. E posibil si ca vizita cuplului ale carui urme le vom gasi mai incolo, in pestera, sa fi fost prilejuita tot de un ritual al fertilitatii", imi explica presedintele Federatiei Romane de Speologie.
Mergem mai departe. Din loc in loc, Viorel se opreste si lumineaza urme lasate de animalele care au locuit pestera. Sunt zgarieturi mari, de ursi, dar si urme fine, lasate de feline sau de lilieci. "Daca te uiti atent, majoritatea semnelor au un strat de calcit pe ele si o anumita patina, ceea ce ne spune ca sunt mult mai vechi decat inceputul cercetarii speologice. Deci, nu sunt zgarieturi lasate de vizitatori recenti", anticipeaza Viorel Lascu o intrebare care imi statea de ceva vreme pe limba.
Pe urmele uriasului cu 47 la picior
Intr-un tarziu, ajungem si in Sala Pasilor. Aici e descoperirea cea mai importanta de la Ciur Izbuc. Urme de pasi de om vechi de peste 35.000 de ani! Perfect conturate in argila, ca si cum stramosul omului de azi abia ar fi trecut pe-acolo, putin inaintea noastra. "Aici avem o urma a unui om care in zilele noastre ar purta numarul 46-47 la pantof! E o urma barbateasca bine amprentata, care se repeta si in alte locuri, dar nu la fel de vizibila. La fel, e o urma de femeie, asta se vede clar dupa forma talpii: are o scobitura specifica. Avem, apoi, urmele de copil, mult mai dese si mult mai patinate. Sau a facut ghidusii, sau a pasit mai stangaci", imi arata Viorel. "Aceasta vizita umana in pestera de la Ciur Izbuc dateaza de acum 35-45.000 de ani inainte de Hristos. In opinia specialistilor, nu avem de-a face cu o vizita de locuire, ci cu o vizita in cautarea unor zone de exprimare artistica. Omul a venit in cautarea a ceva anume. Exista semne, exista amprente, care nu au fost inca studiate cum se cuvine, carora nu li s-a dat importanta cuvenita. Sunt semne care nu pot fi de urs, ursul nu poate face semne in V, sunt scrijelituri ale peretilor care lasa loc de interpretare si de cercetare". Nu s-au mai gasit nicaieri urme ale unei intregi familii in pesteri. Poate sa fi fost o familie sau un mic grup cu persoane de diverse varste, in care cel mai matur ii initia pe ceilalti. Multe probe si la fel de multe semne de intrebare. Oricum, pasii specialistilor romani s-au intanit foarte rar cu pasul apasat al omul preistoric...
Bizonul urias
Mai zabovim putin in pestera, cat sa prindem puteri pentru drumul de intoarcere. Dam de un culoar stramt, cat sa atingi unul dintre pereti cu mana intinsa, daca stai sprijinit cu spatele de celalalt perete. Asa il gasesc pe Viorel dupa cateva minute, mangaind usor, ca un fulg, cu varful degetelor, niste zgarieturi fine. "Haide sa vezi! N-am mai vazut asta pana acum si stiu fiecare coltisor din pestera, ca doar eu am cheile de la zona protejata! Ce zici? Urmele astea, uite, sunt vechi, au patina, si, la cum arata, nu par urme de animal!". Ne scoatem castile ca sa putem lumina mai bine zona de perete. Sunt urme lungi si delicate, descriind arcuri de cerc de peste jumatate de metru. Scrijelituri paralele, dese, una langa alta. Ajutat de elemente din conformatia pietrei, desenul aduce cu un bizon urias. E o imagine impresionanta: un bizon zburlit, artagos, gata sa-si apere teritoriul. Pozam din toate unghiurile posibile desenul, apoi facem cale intoarsa spre iesire, fericiti ca ne-am incheiat aventura cu o descoperire atat de speciala.
"Astfel de descoperiri pe care le-ai vazut aici sunt foarte importante, mai ales pentru ca Rosia e vazuta ca un spatiu al vrajitoriei. Aici au trait o seama de personaje cunoscute pentru puterile lor magice. Aceste descoperiri trebuie sa fie legate de incarcatura speciala pe care o are zona aceasta. In Pestera Vacii, de exemplu, prin anii '80, am descoperit o piramida de cranii in calcit, fara alte urme in jur. E foarte straniu sa gasesti intr-o zona a pesterii o piramida de cranii. Ea poate proveni cel mai devreme din perioada medievala, dar si aici e vorba de o simbolistica, de un ritual". Viorel e mereu in fata. Stie drumul cu ochii inchisi. Drumul de intoarcere merge mult mai repede. Odata trecut de poarta de metal a zonei protejate, uit de-a binelea de oboseala. Plutesc parca si, chiar inainte de iesire, dau din nou cu casca de plafon.
"Uite, cineva s-a jucat aici pe pereti!"
Urmele pasilor de om de la Ciur Izbuc sunt doar unele dintre comorile ascunse de cele aproape 4.000 de pesteri din Apusenii Bihorului. In drum spre casa, Viorel Lascu imi promite detalii cat se poate de spectaculoase. Sunt lucruri despre care speologii vorbesc cu discretie, pentru ca e vorba despre probe delicate, care pot fi distruse, chiar si fara rea credinta, de catre curiosi. "Pesterile din Padurea Craiului au doua caracteristici inedite in peisajul romanesc: sunt cele mai lungi pesteri din Romania - Pestera Vantului, de 50 de kilometri, de exemplu - si poarta o simbolistica speciala". In zona de contact dintre Campia Panonica si Muntii Apuseni, pe un contur a carui granita o reprezinta Padurea Craiului, exista un culoar de locuire preistorica foarte important pentru spatiul european: Igrisa, pesterile din zona Suncuius, Vadul Crisului, apoi culoarul Valea Nisidului - Ciur Izbuc - pesterile de pe Toplita.
"In zona Fanate, s-au gasit urme de locuire si un stil de manifestare artistica prin zgariere: Pestera cu Incizii. In Pestera Vartop sunt celebrele "urme de la Vartop", datate la circa 40.000 de ani. Din epoca bronzului incoace, avem foarte multe elemente care apar in pesteri, cum ar fi depozitul de arme de la Suncuius". Totul culmineaza cu faimoasa pestera Coliboaia, in care au fost descoperite recent fabuloase desene rupestre, unice in Romania, datate cu peste 30.000 de ani in urma.
In octombrie 2009, un grup de speologi compus din Tudor Rus, Mihai Besesek si Radu Valentin incerca sa faca jonctiunea intre doua sisteme speologice importante - Dealul Secaturii si Pestera Coliboaia. Au ajuns astfel intr-o sala prin care mai trecusera doar cativa speologi inainte, prin anii '80. Tudor s-a oprit la un perete dintr-o zona mai indepartata, si a ramas mut de uimire. Cand i-a revenit glasul, a incercat o gluma cu ceilalti baieti: "Uite, iar s-a jucat cineva aici, pe pereti!". Au venit si ceilalti sa vada. Au inteles pe data ca fusese o gluma. In mod clar, desenele nu erau de data recenta. "Sunt facute de o mana de artist, nu e la indemana oricui, iar amprenta de pe perete are pe ea depuneri de calcit si dezvaluie grifade de urs, ceea ce dovedeste ca are o vechime respectabila", argumenteaza Viorel Lascu.
Tezaurul ascuns de la Coliboaia
"Am fost de mai multe ori in Coliboaia, numai ca la mijloc are un sifon (zona inundata, unde apa atinge tavanul) foarte greu de trecut. Eu am incercat de cinci ori sa-l trec - sunt aluviuni, sunt 10 centimetri de spatiu aerat in el, e foarte greu. Plus, eu nu ma duc in pesteri sa ma uit pe pereti...", imi povesteste cu franchete Tudor, tanar si talentat speolog. Voia sa le arate colegilor niste grifade de urs si asa a ajuns la locul desenelor rupestre. "M-am uitat mai bine si am realizat ca acolo nu putea fi o mazgaleala. Sunt elemente specifice picturilor murale, care folosesc inflexiunile peretelui. Am vazut bizonul, mai sus era capul de urs, felina... Seara l-am si anuntat pe Viorel. Baietii au impus foarte bine o secretomanie greu de tinut. S-au oprit ca sa nu distruga si am inceput sa cautam pe cineva care sa aiba expertiza in pictura rupestra. Tot cautand, am ajuns la reputatul profesor francez Jean Claude. In prima faza, el a fost surprins de descoperire, nu-i venea sa creada! A spus ca vrea o poza ca sa isi dea seama. I-am trimis si ne-a raspuns imediat la e-mail", povesteste Viorel. "E clar ceva vechi, care merita cercetat. Inchideti pestera si faceti tot ce se poate sa nu se distruga urmele!", a venit ordinul profesorului. Jean Claude a tinut sa vina personal la Coliboaia, in mai 2010, desi are o varsta foarte inaintata. Putini se gandeau ca va putea trece prin cele trei sifoane, dar provocarea era prea mare pentru batranul cercetator. "A fost o aventura extraordinara si o responsabilitate mare pentru noi. Era in joc viata unei somitati a stiintei mondiale! Profesorul mai trecuse o singura data un sifon, pe cand avea 20 de ani, undeva in Marea Britanie, dar a spus dupa ce a iesit afara ca acea experienta i se pare ceva mic pe langa ce a trait la Coliboaia", isi aminteste Viorel. Jean Claude era cel mai fericit om din lume! Sub ochii lui erau bizonul, gata sa te ia in coarne, felina, cei cativa rinoceri, capetele de urs, contururi superbe desenate de oamenii preistorici... Concluziile specialistului au fost categorice: desenele sunt vechi de aproximativ 35.000 de ani! "Din pacate, pestera a fost inundata si presupunerea este ca zona cu desene este mult, mult mai mare. Asteptam resurse pentru o cercetare adecvata. E importanta munca speologilor, dar exista limite, de aceea trebuie sa vina aici istoricii si arheologii". Procesul de datare cu Carbon 14 a desenelor de la Coliboaia este in curs de desfasurare. Si Tudor, si Viorel, si toti impatimitii de speologie stau acum cu sufletul la gura in asteptarea verdictului din martie, care sa confirme estimarea profesorului Jean Claude...
Secretul de la Farcu
A doua zi, la prima ora, pornesc prin sat alaturi de Viorel. Oamenii il saluta inca de departe pe omul care i-a invatat cat de pretios e locul in care s-au nascut, cat de important este sa aiba grija de el si sa nu taie padurile fara cap, pe omul care i-a dus prima oara in pesterile de sub muntii lor, pesteri de care le era atat de frica, pe omul care le-a dat increderea ca turismul le poate aduce, pe viitor, bunastarea. "Vreau sa le arat oamenilor ca tot ce inseamna patrimoniu natural este in folosul lor. Poti sa ai o padure frumoasa si sa o folosesti ca masa lemnoasa, dupa care sa ramai cu buzele umflate, sau poti sa aduci oameni sa vada ce frumoasa e padurea, iei 2 lei, mai culegi niste ciuperci, mai ies ceva bani, si asa traiesti an de an din padure", explica Viorel Lascu, cel care detine si custodia sitului "Natura 2000 Padurea Craiului", unul dintre cele mai mari din Romania.
Cotim cu masina spre fosta mina de bauxita de la Farcu. Un peisaj selenar, cum rar ti-e dat sa vezi, format din lapiezuri (forme carstice cu aspect de turturi) de suprafata. Acesta e marele pariu al lui Viorel Lascu. Aici, in timpul exploatarilor de bauxita, s-a descoperit o fabuloasa pestera cu cristale nemaivazute in Europa. Intrarea a fost betonata in anii '90, pentru ca se cunostea valoarea patrimoniala a Pesterii Farcu. Doar ca, mai tarziu, continuandu-se exploatarea, s-a ajuns din nou la pestera. De data asta, zona era mai greu de izolat, iar oamenii au spart cristalele si le-au vandut, pe bani de nimic, in Ungaria, Austria sau Germania. Recent, insa, dupa stoparea exploatarii, s-a gasit o noua galerie de cristale, neatinsa. "Numai cu ce a mai ramas din ea nevandalizat, cam 30%, tot poate fi considerata cea mai frumoasa pestera cu cristale din lume. Acum, cu primaria, incercam sa redam valoarea acestui monument al naturii. Am gasit o intrare mai veche, pe care vrem sa o facem accesibila publicului, sa recuperam cat putem din utilajele folosite de-a lungul timpului in mina, apoi sa facem accesibila pestera pe o anumita portiune".
Viorel are totul in cap. De sus, de pe platoul selenar de la Farcu, de unde vor reveni la suprafata viitorii turisti, vezi Rosia clatindu-si culorile unice in baia de soare a diminetii. E in aer o energie magica, ce da visurilor o nemaipomenita aura de realism. Viorel zambeste. "Cand mai vii, dam o tura de noapte prin Pestera Farcu!".
Foto: CIPRIAN RUS si arhiva VIOREL LASCU