Maria din Florese si povestile ei

Otilia Teposu
Nu ii era frica de nimic. N-avea spaime. Prindea sarpele cu doua degete de dupa cap, nu ca alte muieri, care zbiara doar cand il vad. Daca era incaltata, sarea cu picioarele pe el si-l facea una cu pamantul. Asa era ea, cand era tanara, asa era mai demult. Facea tot ce era de facut la casa omului. Doar ca n-a calarit si n-a cosit niciodata, astea nu le-a facut, nu, caci astea se tin de lumea barbatilor.

I-ar fi fost si rusine sa tie coasa in mana, cu patru feciori in casa si cu barbat zdravan langa ea. Asa-i la padureni. Nu stai sa-ti puie cineva de-a gata, in blid. Daca vrei sa traiesti, si nu oricum, te zbati. Iara femeia padureanca e mult mai mandra si mai apriga decat suratele din campie. Si ea, Maria lui Moise Hateganu al Tomutonii, din satul Cernisoara Florese, n-a iesit niciodata din matca neamului ei.

Frunza neagra

Drumul care urca spre satul ei trece prin padure. E drum de iarna, greu, prin nameti. Ca o intoarcere la un anotimp de care cei din vale tocmai s-au despartit. In spatele masinii raman urmele rotilor in omatul neatins, singurele semne care ne mai leaga de locul din care-am plecat. Telefoanele au amutit, si inaintea noastra se deschide tulburatoare, in toata splendoarea ei, iarna. Urcam si, de-o parte si alta a drumului, dealurile acopera cu umbra lor alburie drumul ingust. Tinand firul apei, ajungi pe culmile cetoase ale Mogului, din sus de Valari, in Muntii Poiana Ruscai. O lume suspendata in timp, departe de zgomotul buimac al oraselor. Un om ne face semn sa oprim. E din Lunca Cernei, dar o ia peste dealuri, la Cerisor. Ii spun pe cine caut si intra in vorba imediat. "Nana Marie a lui Moise al Tomutonii? Dapai cine n-o stie, prin satele astea de padureni? Cunoaste toate florile de pe lumea asta, ca nimeni alta, stie la ce-s bune, stie cum sa le culeaga si cum sa le fiarba", imi spune. N-am aflat insa decat acolo, in sat, in Florese, in bucataria ei incalzita de focul mocnit din cuptor, ca femeia pentru care am urcat muntele nu mai poate culege astazi flori si ierburi de leac, desi tare le duce dorul, si tare ar mai vrea sa poata iesi macar intr-o dimineata de primavara, in curtea casei, ca sa le vada inflorind. Maria e oarba. Intr-o zi s-a suparat asa de tare pe viata, incat lumina ochilor i-a secat. Atat de mare i-a fost durerea, incat privirile i s-au stins pentru totdeauna, in spatele ochilor incremeniti. "O mare amaraciune si un mare nacaz am avut. Atata am plans, si ziua, si noaptea, si am stiut ca asta nu poate ramane fara urmari, ca Dumnezeu il face pe om cu o tarie, si daca ea, taria asta, e incercata de multe ori, apoi nu-i mai ramane mult pana-i neom. Unii orbeaza, altii pierd auzirea, poti sa ramai pocit pe veci, ori poti sa mutesti din prea mare suparare. Mie mi s-a lasat supararea la ochi. Aveam atunci doi pui de curca si ei tot umblau dupa mine pe unde ma duceam, ca muma lor n-a mai vrut sa-i primeasca dupa ea. Eram in gradina, cu puii, in dimineata aceea, si se pregatea de furtuna, durduia dinspre culmea Bunilii, si eu tot suspinam. Atunci mi s-a parut prima data ca parca vad ca am asa, agatata in par, intr-o parte, ca o frunza neagra, cum umblam prin holda. Daca dadeam capul intr-o parte, venea si ea, daca ma aplecam, era si ea langa mine. M-am uitat in oglinda si am vazut ca pata aceea intunecata era tot acolo. Cateva zile la rand, tot asa. Apoi, intr-o alta dimineata, baiatul meu a facut focul si mie mi s-a parut ca e tare mult fum in odaie. Ce-i cu atata fum?, l-am intrebat. Cum a iesit atata fum? Deschide usa! Si el mi-a spus ca nu-i nici un fum, si atunci mi-am dat eu seama ca mi se intuneca vederea, ca nu mai inteleg bine ce vad, ca nu mai zaresc canele, matul, ca nu mai vad frunzele si copacii si, incetul cu incetul, lumina ochilor mi s-a stins. De acuma, nu mai pot nici macar sa ma duc sa iau o vadra de apa de la fantana. Traiesc in noapte tot timpul. Nu mai vad decat intuneric. Dar si mai rau e ca nu mai am vlastra in oase, nici in maini, nici in picioare, si-am ajuns sa-mi dea de mancare barbatul, ca la prunci, asa cum le dadeam eu la puii aia de curca in ziua cand am orbit. Cum eram eu altadata, si cum am ajuns acuma! Vai, lume! Si toate mi se trag de la dimineata aceea, in care Dumnezeu mi-a luat lumina".

Satul magarilor

Nu vrea nana Maria sa-mi spuna ce necaz mare, ce durere a facut-o sa se supere intr-atata, incat sa orbeasca. Imi spune doar ca cine are copii n-are cum sa fie aparat de suparare. Si-apoi tace. E intinsa in pat, cu capul sprijinit de o perna. Are trasaturi blande si senine. Boala si nemiscarea au subtiat-o, pare o copila ascunsa sub patura verzuie. Imi povesteste, dupa o vreme, alte intamplari din viata ei, fara sa tina cont de timpul in care s-au petrecut. Le amesteca si le rasuceste si-mi ramane mie sarcina sa le deslusesc, punand intrebari, atunci cand nu inteleg, ori ascultand completarile ce vin de la barbatul ei, Moise, asezat pe pat, langa ea, ori de la doi dintre cei patru feciori ai lor, care au venit sa-si vada mama bolnava. Aflu ca tatal ei a murit cand avea doar trei luni si mama a lasat-o in seama bunicului, o vreme. Apoi s-a maritat de a doua oara si s-a mutat dupa sot, cu copila cu tot, intr-un sat cu multi magari, "c-asa era Golesul pe atunci. Pe drumurile rele de munte, magarii stiu mai bine sa umble decat caii. Era plin satul de magari, si fiecare stia la ce poarta sa se opreasca, atunci cand se-ntorcea de la pasunat, ori de la vreo munca. Cunosteau drumurile si locurile asa de bine, ca puteai zice ca e mai degraba satul lor decat al oamenilor. N-am stat prea mult in Goles, pentru ca am fost infiata de o matusa care n-avea copii, si asa am ajuns aici, la Florese, satul in care, daca nu stii sa te porti, florile fug dinaintea ta".
"Cum adica fug florile?", ma mir. "Cum sa fuga florile?" "Iac-asa, fug", imi raspunde Maria. "Nu s-arata oricui si nu oricine le poate culege. Untul pamantului are o radacina lunga, lunga, si o gasesti greu, ca e si pe placul mistretilor, care o cauta si ei, de cum se face primavara. Dar daca te duci sa-l scoti si ai vorbit ceva cu oarecine, ori ai un gand rau in cap, apoi floarea asta fuge de tine, nu sta sa pui mana pe ea, Doamne feri, se afunda tot mai adanc in pamant, numai vezi ca a disparut si nu-i. Io am patit-o, zica cine ce-a zice si nu ma creada, dar io-ti spun ca n-ai ce s-o cauti, daca nu ti-ai tinut gura. Floarea asta-i regina tuturor, ca vindeca toate boalele, cate le ai. Io am vazut-o mereu, cand faceam fanul prin poiene. Tot am umblat, am vazut-o inflorita si am cunoscut-o, dar cand am sapat dupa radacina, n-am gasit-o, nu mai avea floarea radacina, parca a luat-o cineva dinaintea mea. Tot asa am patit de cateva ori, pana mi-au spus si mie femeile mai batrane cum trebuie sa o culeg. Sa ma pregatesc dinainte si mai ales sa nu vorbesc cu nimeni, cand ma duc s-o gasesc. E usor sa o vezi, dar e rea la cules. Creste prin padure, prin locurile de fan, prin aluniste, are o floare micuta, albuta, face fus ca fasolea, de se urca pe lemne, si are o frunza tot asa ca ea, numai ca trebuie sa nu care cumva sa pornesti s-o cauti, daca nu stii sa-ti franezi gura. Io stiu de multa vreme, ca tot necazul si toata rautatea lumii de la gura pornesc, de la vorbele pe care nu le stii potrivi cand trebuie. Vorba-i ca o pasare, zboara de la unul la altul, incarcata cu ce-i dai tu sa duca. Odata ce i-ai dat drumul, e buna dusa, n-o mai poti intoarce inapoi. Degeaba-ti pare rau de ce-ai zis, raul e facut. De-aia, oamenii trebuie sa invete sa taca, nu sa vorbeasca. Dar tacerea e treaba grea. Da daca stii sa taci, multe vezi daca stii sa taci, multe vezi pe lumea asta, cate nici nu gandesti. Dar aici, la noi, in satul asta din care lumea s-o dus, nici nu-i greu sa taci. Mai degraba vezi si auzi jivinele padurii, decat sa te intalnesti cu oamenii. Traim risipiti aici, pe toate dealurile, printre copaci si poieni, si multi oameni or plecat catre vale, la larg. Io cred ca de la flori vine si numele satului, Florese, ca sunt mai multe flori ca oameni pe-aici".

Vermele din radacina de hrean

Stelica, Puiu, Gheorghe si Nelu, patru feciori are nana Maria, cu barbatul ei, Moise. Ii vad pe toti in fotografiile intinse pe masa, imbracati in costume padurenesti, costume sobre, bogate, regesti, ii vad la serbari, la nunti, ii vad impreuna cu nevestele, cu copiii, zambind stingher, din coltul gurii. Ea-mi spune cat de mandra era cand ii imbraca pe toti de sarbatoare si iesea cu ei "a lungul drumului". S-au risipit feciorii, ca puii de pasare, prin lume, s-au insurat, au copii, au griji, si e greu sa vina prea des acasa, la parinti. Ii ocroteste si acum, de departe, cu dorul ei de mama. Doar Nelu sta mai mult cu batranii si-i mai ajuta. Tot el o indeamna pe mama lui sa-si aminteasca si alte povesti din tinerete, sa-mi spuna mai multe despre satul lor si despre oamenii pe care i-a cunoscut. Si cand ea oboseste, el este acela care continua povestea. Privire blanda, rusinata, mustata haiduceasca si vorba sfatoasa, nu se sfieste sa intre-n vorba si sa completeze ceea ce uita Maria. Stie si el povestile ei, ca si cum si el le-ar fi trait pe toate, alaturi de ea; le stie, pentru ca le-a auzit, cu siguranta, povestite si raspovestite de multe ori, in serile lungi, de iarna. Stie si el ca satul lor nu e ca oricare, si ca acolo, intre paduri, se intampla uneori lucruri despre care putini pot sa vorbeasca. Stie ca timpul de acolo nu e ca acela din campie si ca nu poti cunoaste chiar toate tainele locurilor in care traiesti, caci ele ti se dezvaluie doar pe rand si numai atunci cand vine vremea lor. Imi spune ca mai demult a venit in vizita la ei un prieten din Arad, si ca atunci cand s-a trezit intre muntii acestia cetosi, cu padurea care coboara pana langa casa, cu lupii care urla fugind seara prin gradini, cu ploile care nu se opresc cu zilele, cu urmele ciudate gasite prin poieni, cu toate astea si cu multe altele inca, ce raman fara inteles pentru cei mai multi, atunci omul acela ar fi zis ca el nu ar putea trai nici macar o zi acolo, si a plecat pe cat de repede a putut. "Noi suntem ca vermele acela care traieste in radacina hreanului, asa i-am spus eu lui. Cat ii aia de amara si de iute, si el tot poate sta acolo, c-acolo-i casa lui. Asa si noi, padurenii, n-am putea sta in alta parte, decat aici, intre paduri si dealuri, in satul asta de la capatul lumii. Noi nu putem trai decat aicia. Pai, daca v-as spune cate le-am vazut eu aici, cu ochii mei, si cate le-am trait, ati zice poate ca-s nebun. Nici nu mai vorbesc de cate am auzit de la altii. Va zic numai de ce stiu eu sigur. Numai una sa va spui si sa vedem ce parere aveti apoi despre locurile astea", ma provoaca la ascultare omul din fata mea.
Imi povesteste, mai intai, de o zi in care s-a dus cu vacile la pasunat in padure, impreuna cu o batrana care era vecina cu ei. Vecina aceea statea pe o buturuga, la soare, si cosea o camasa, si el, care avea vreo sapte-opt ani, se juca cu niste lemnisoare. Si, la un moment dat, a vazut cum iese din padure o aratare, o namila, ce semana cu o femeie, dar "mult mai inalta decat oricare muiere din sat", o namila care avea trupul acoperit tot de par incalcit. Si aratarea aceea s-ar fi apropiat de ei fara teama, deschizand si inchizand gura, ca si cum ar cere apa sau ceva de mancare. Si-mi mai spune ca el s-a speriat atat de tare, incat a amutit si n-a mai putut scoate o vorba, n-a putut decat s-o traga de maneca pe batrana care era cu el si sa-i arate namila, iar ea, batrana, dupa ce-a vazut-o, si-a facut cruce, s-a intors si si-a vazut de lucrul ei la camasa, ca si cum nimica nu s-ar fi intamplat, caci ea mai vazuse aratari de acelea iesite din padure, care nu-ti fac nimic, daca le dai pace. "De-altfel, eu cred ca aceea era un fel de Femeie Salbatica ori Muma a Padurii. Ea s-a si intors dupa o vreme, daca a vazut ca n-o bagam in seama, s-a oprit langa o tufa, si-a facut lipsa, nevoile, sa ma iertati, si a plecat inapoi, uguind ca pasarile, printre copaci. Astea-s povesti batrane, doamna, de care nu mai auzi decat aici la noi, in munte. Acolo, la oras, n-aveti asa ceva si nici nu ne-ar crede multi daca le-am povesti".

Dorul stragonilor

Imi spune apoi repezit, ca nu cumva sa uite ceva, de duhurile curate care lasa urme rotunde prin poieni, de Sfintele Doamne care-i pocesc pe cei ce le vad, de focurile ce ard albastre printre stanci, de Caii lui Santoader care alearga dupa fetele ce n-au incheiat tesutul pana in Postul Pastilor, de duhurile rele si de stragoni care se intorc intre oameni, atunci cand nu-si gasesc hodina. Si-mi mai spune un lucru uluitor, si anume, ca stragonii sunt oameni care au murit fara sa-si poata ostoi un dor pamantesc, si ca atunci se intorc inapoi, in lume, ca sa si-l poata implini. Ca poate fi un dor iesit dintr-o dragoste neimplinita, un dor de bani sau de avere, poate fi un dor de copiii pe care nu i-au avut. Numai ca "dupa ce-au trecut in moarte, ei, stragonii, au uitat legile pamantesti, nu mai stiu cum sa desparta binele de rau, au pierdut masura, si setea lor de a-si implini dorul e atata de mare, ca fac mai mult rau decat bine, nu mai tin cont ca ala i-a fost neam odata, ca ala i-a fost frate, ori sora, ori var. Nu stiu decat una: sa se sature de dorul de care n-au avut parte pe pamant". Si-mi povesteste despre un stragoni care a bantuit satul Jeles, acum multi ani, si ar fi gatuit treizeci si doi de copii, in trei saptamani. "Scoteau cate doua coparseie dintr-o casa, auzi dumneata, ramaneau oamenii muti de-atata durere si suferinta. Vezi, ca el asa o fost ursit, sa se dea la copii, ca sa-si implineasca dorul de copiii de care nu a avut parte pe pamant. Si numai dupa ce l-au dezgropat si l-au ars pe stragoniul acela, satul si-a gasit linistea si-au inceput apoi iar sa se nasca prunci acolo. Motorul lumii, soarele, dupa care se invarte de-atatea mii de ani pamantul intreg, cu toate fiintele de pe el, este dragostea, si ea nu dispare dupa ce-ai murit", mai aflu o sentinta definitiva, de la omul acesta timid, intalnit aici intr-un capat nestiut de lume, om sters la o prima vedere, dar atat de intelept in adevarul pe care-l spune acum.

Ceai cu miere

Ca si cum ar vrea sa ma ajute sa-mi limpezesc gandurile, nana Maria, care a ascultat linistita ce-am povestit noi, imi spune ca in satul lor a fost odata un stragoni, o stragoane de fapt, care canta. Si canta uite-asa, zice nana si canta cu glas subtirel: "Cine nu-i mancat de rau/ S-asculte cantecul meu./ Cine nu-i mancat de rele/ S-asculte vorbele mele". "Aia era o femeie care a fost tinera si a murit neimpacata cu iubitul ei. Vezi ca ea a avut abateri cu el, ca nu erau luati la popa, si intr-o seara, cand el urca catre Toplita, numai ce-a vazut-o pe ea, care era moarta, a vazut-o coborand la vale. Era oarecum schimbata ea, era mai trista, mai suparata, mai intunecata la chip. El iesea la deal si ea coborea si canta, uitandu-se la el cu jele, ca-i era dor de el. Dar el o fost om cuminte, s-a intristat tare si a vazut ca era numai un duh nehodinit care vrea sa-l atraga cu cantecul, a trecut drumul, s-a tot dus inainte si nu s-a mai uitat inapoi, caci simtea cum, de spaima, i se scoala parul in cap. Multa vreme se tot auzea seara cantecul femeii neimpacate prin poieni, pe langa padure, pe malul apei, vezi ca ea voia sa le spuna prin cantecul ei si la altii sa se fereasca poate de pacat. Apoi, de la o vreme, a disparut. Asa se spune, ca nehodinitii se intorc acasa, ca sa termine ce-au inceput in lumea asta si-au lasat negatat. Dau drumul la animale, fac alte munci prin gospodarie, aduna merele de sub mar, deschid usile grajdului. Dar tot de nacaz sunt, caci nici de data asta nu mai pot termina ce incep, nu pot duce nimic la capat, caci intre amintirile lor din lumea noastra nu este si aceea a lucrului incheiat. Dar ei se zbat, saracii, cat pot, sa incheie macar odata ceva, c-apoi se pot linisti. De-aia ii bine sa duci la capat in lumea asta ce-ai inceput, sa poti sa faci cruce pe ce-ai incheiat, sa n-ai doruri de care sa-ti para rau".
Beau ceai de ierburi aspre dintr-o cana mare, grea, si imbuc dintr-un fagure de miere, pe care stapanul casei, Moise Hateganu, Moise al Tomutonii, mi-l da ca "sa nu te spariezi, doamna, sa nu te apleci de povestile pe care le-ai auzit la noi". E atat de parfumata mierea intunecata ce se prelinge de pe fagure, incat ma duce gandul la florile pe care nana Maria le culegea pe vremuri, ierburi de care mi-a povestit cu atata drag inainte, incat le-am invatat si eu, pe de rost: "buruiana de pocitura", rasina de brad, rudareaua, "hireanul", podbalul, ghintura galbena si albastra, pojarnita si mazarichea, spanzul, carcelul, ipcarigea, lemnul-dulce si lemnul-cainesc, asmatuiul, ienuparul, zmeurarul, ventrilicea si calaparul, si cine stie cate or mai fi, leac de boli si de doruri, pe care sa nu le duci cu tine cand pleci in lumea de dincolo.

Purtatorul de vesti

Cand vine de afara sare in pat, ii cauta mana si se lipeste cu capul de ea, ca si cum ar saluta-o. Se cuibareste apoi langa trupul ei firav, si-nlemnit, acoperit de-o patura. Atunci Maria ii prinde capul in causul palmelor, ca si cum l-ar vedea, si incepe sa-l intrebe cum e pe-afara, daca se vede soarele, daca ploua, ori daca a inghetat apa din cotruta gainilor. Si asta, pentru ca el, Turlus, chiar daca nu poate sa-i raspunda omeneste, ii aduce "stiri", ori de cate ori se intoarce din drumurile lui. Cateodata, din parul lui aspru ea intelege ca pe langa padurea ce coboara pana aproape de casa a trecut, desigur, vreo salbaticiune. Altadata, din caldura spinarii lui desprinde tihna amiezilor. Dar cel mai mult ii place cand pe blana lui poate pipai urma ceturilor zdrentuite ce se imprastie dinspre padure, urma lor, inghetata ca un abur sticlos, straveziu, care-si pastreaza racoarea multa vreme dupa ce usa casei s-a inchis in spatele lui. Turlus e motanul casei, motanul tarcat, cu ochi galbeni verzui, care-i aduce zilnic stapanei lui bolnave vesti din lumea larga, nevazuta, de afara.

Semnele primaverii

"Cel mai mult imi place cand vine primavara", imi spune nana Maria. " Pe vremea cand vedeam, cand aveam lumina ochilor, pandeam primavara pe sub streasina casei. Ma uitam incolo, catre dealul dinspre culmea padurii, pe-acolo pe unde sunt stupii, si cunosteam, dupa cum era cerul, ziua cand ea se apropia. Rareori am dat gres. Stiam dupa niste semne ale mele ca se apropie ziua aceea. Sa te invat: uita-te pe ferestruica asta, de la capul patului meu, pe langa creanga de mar si spune-mi daca vezi cumva asa, ca o dunga albastra pe deasupra padurii. O vezi? Asa, o dunga albastra pe deasupra pomilor, si subtire. Cand dunga aceea se mareste si se intinde pe cer, atunci poti sa stii ca primavara ii la distanta de-o zi. Sa vede? O vezi prin geam, peste deal? Daca se vede ii bine. Insamna ca nu mai am mult de asteptat".