Mihaela Mihai - "Nu e usor sa fii special"

Dia Radu
Face parte din generatia marilor artisti dinainte de '89, care au ridicat muzica usoara din Romania pe culmi. Ne-a ramas tuturor in minte si-n suflet, cu magnifica melodie "De-ai fi tu salcie la mal". O voce penetranta, inconfundabila, care i-a adus si premiul intai la festivalul international "Coupe d'Europe" din Belgia, in 1971. Tot ea este si fetiscana blonda din filmele "Asediul" si "Bariera", dar si femeia energica si decisa, care, dupa cativa ani de absenta din tara, a revenit in linia intai, pentru a pune pe roate Uniunea Artistilor Liber Profesionisti. Imperechere armonioasa de gingasie si determinare, de gratie si aplomb, si-a facut din public cel mai bun aliat. O forta pe care conteaza, si in dorinta ei de a deveni europarlamentar

Bucuresti - Paris, tur-retur

- Sunteti o stea rasarita pe cerul muzicii noastre usoare, intr-o perioada care a dat interpreti straluciti. Au trecut 40 de ani de atunci. Ce va mai amintiti din anii aceia de glorie?

- Am amintiri luminoase, pentru ca am fost inconjurata de oameni de calitate, de colegi de generatie foarte talentati, iar asta crea intre noi un spirit de emulatie care ne facea bine. Daca o colega de-a mea facea ceva foarte reusit, da, simteam intepatura invidiei, pentru ca e un sentiment uman, dar la mine se concretiza prin dorinta de a crea ceva si mai frumos. Ne vedeam foarte des, mergeam la petreceri impreuna, ne ajutam la nevoie. Nu pot uita plecarile noastre in turnee, cu Aurelian Andreescu, Horia Moculescu sau Cornel Constantiniu, care aveau un umor nebun. Erau rezerve inepuizabile de replici amuzante, orice putea fi un subiect de gluma, ca o nevoie de a echilibra seriozitatea cu care ne respectam profesiunea si publicul. Faceam abstractie de regimul politic, traind pe alta lume, mereu cu visul unei cariere adevarate, ca cea a artistilor din Vest, dar daca se poate aici, in tara noastra.

- Ati ales, totusi, drumul Occidentului. Despre plecarea dvs. in Franta se stie foarte putin.

- In 1975, am cerut Ministerului Culturii sa faca o sedinta speciala, ca sa gasim o solutie cu privire la pensiile artistilor. Plateam impozite de 5 ori mai mari decat ale unui salariat, uneori pana la 50% din onorariu, dar impozitele noastre nu includeau CAS-ul, deci, dupa o viata de munca, nu aveam dreptul la nici o pensie. Ni se spunea ca ei ne-ar da pensie, dar nu exista lege. I-am intrebat: "Si de ce nu o faceti?". Cand am iesit de acolo, m-au tratat drept "cap de revolta", m-au interzis sase luni de pe posturile de Radio si TV, apoi mi-au propus un turneu in strainatate. Am ajuns si la Paris, unde am semnat un contract cu casa de discuri "Phonogram", pentru 6 ani. L-am dus la Ambasada Romaniei, pentru a fi trimis, spre aprobare, la Bucuresti. Mi l-au respins, dupa un an de asteptare. Intre timp, veneau tot felul de mesageri care imi spuneau ca in tara s-a scris in ziare ca am fost arestata si executata pentru spionaj, trafic de droguri si valuta. Am inteles ca nu ma mai puteam intoarce.

- V-a fost teama?

- M-am simtit vulnerabila in primii doi ani, nu cerusem azil politic, n-aveam drept de lucru. Aveam o prietena romanca, stateam la ea, dar bunul simt iti spune ca nu poti sta mult pe capul omului. Asa ca am lucrat tot felul de nimicuri ca sa-mi castig existenta in mod cinstit. La un moment dat, am administrat piscina unui mare hotel din Stuttgart. Pana la urma, l-am cunoscut pe tatal fetei mele, m-am casatorit, am capatat cetatenia franceza si am avut dreptul la lucru. M-am angajat intr-una din societatile lui, ca atasat de presa. Am descoperit domeniul comunicarii, cu multa pasiune, si am devenit foarte buna profesional. In 1990, imediat dupa revolutie, m-am intors in tara. Am ramas socata de atmosfera de degradare morala in care se aflau romanii. Si m-a intristat si mai mult cand am vazut ca nu ne putem intelege, ca eram la ani lumina de ei. Lor li s-a facut frica de mine si m-au respins, au zis: "Ce, vine ea de la Paris sa ne invete pe noi?!". Asa ca am revenit la Paris, unde, dupa cativa ani buni, m-am maritat din nou, de data aceasta cu un roman, ambasadorul Romaniei la Paris, care era vaduv de cativa ani. A durat patru ani casnicia si a fost cea mai mare greseala din viata mea. In Franta traisem ca-ntr-un cocon care ma fragilizase interior, nu mai puteam functiona decat ca o persoana extrem de civilizata. Ajunsesem la un grad de rafinament care a facut sa fiu acceptata de mediul foarte inchis al aristocratiei franceze. Cand am patruns in lumea romaneasca a ambasadei, am fost atat de traumatizata de comportamentul mitocanesc al romanilor, incat dupa trei luni am facut o alergie monstruoasa in jurul ochilor, de nu ma mai puteam nici machia. Intr-un spital specializat din Paris, mi-au prelevat o bucatica de piele pentru biopsie, sa vada daca am cancer, in asa hal aratam. Intr-o zi, am pus piciorul in prag! M-am vindecat cu liniste, apa si sapun. Pentru mine, revenirea in lumea romaneasca a fost un soc profund, bulversant.

O spinare de deal...

- Totusi, au trecut zece ani de cand locuiti in Romania. Ce v-a facut sa ramaneti aici?

- Nu a fost o decizie. M-am lasat implicata in proiecte de lunga durata. Am apucat sa promit ca voi face legea indemnizatiilor pentru artisti, apoi am acceptat sa devin presedinta Sindicatului Artistilor. Asa au trecut anii, am mers din aproape in aproape si, treptat, m-am indepartat de lumea mea din Paris, de grupurile mele de prieteni. Intai, ca sa-mi fie mai usor, mi-am cumparat un apartament la Bucuresti, apoi, inca de cand eram casatorita cu ambasadorul, am cautat o casa la tara, fiindca Bucurestiul insemna pentru mine prea mult zgomot, poluare si mitocanie. Ma obisnuisem cu o anumita calitate a vietii in Franta. Acolo, locuiam intr-o vila, la 40 de km de Paris, chiar daca lucram la France 3 Television, in fiecare zi. Aici am gasit o spinare de deal, cu un peisaj magnific, mai sus de Pucioasa. Si m-am mutat definitiv acolo. Asa am prins din nou radacini romanesti. Intre timp, Isabelle, fiica mea, a plecat de la Paris la New York, s-a casatorit cu un american si are un baietel. Ma cheama sa locuiesc acolo, cu ei. Asa cum stau lucrurile, greu de crezut ca ma voi mai intoarce sa traiesc la Paris. Voi pleca, probabil, intr-o zi, definitiv, in America.

- Povestiti-ne cate ceva despre fiica dvs. Sunt sigura ca admiratorii dvs. si-ar dori sa va cunoasca aceasta parte nestiuta a vietii.

- Pe fiica mea o cheama Isabelle-Marie. E nascuta la Paris, am crescut-o pana si-a luat bacalaureatul, apoi i-am spus, "Gata, de acum ma ocup si de viata mea". I-am promis ca, daca vrea sa faca studii mai departe, ii platesc orice facultate, oricate sacrificii ar trebui sa fac, cu o singura conditie: sa nu fie mediocra. Ii placea sa studieze, niciodata n-am intrebat-o daca si-a facut lectiile. S-a inscris singura la Universitatea Americana din Paris, apoi si-a luat bilet spre New York si a dat interviu pentru admitere la Universitatea Columbia. Si-a ales Finante Banci, a terminat cu brio. A lucrat trei ani pe Wall Street, apoi a luat si diploma de MBA. E frumoasa si are o minte stralucita!

"Doamna, am toate cantecele dvs. pe iPod"

- Prezenta dvs. in Romania va pune, nemijlocit, in contact cu fenomenul muzical de azi. Nu vi se pare ca artistii de muzica usoara sunt marginalizati, si daca da, a cui e vina?

- Asa e, mai ales cei din generatia noastra suntem marginalizati si ne simtim destul de singuri. Dar asta nu se intampla nici din cauza artistilor tineri, si nici din cauza publicului, care ne adora in continuare. Si credeti-ma, nu spun vorbe mari! E suficient sa te uiti la accesarile de pe internet sau sa vezi cum se umplu salile cand canta cineva din generatia mea. Avem un succes prea mare la public, de aceea suntem marginalizati. Intai mi-am spus: "Doamne, incep sa fiu paranoica, nu vreau sa ma port ca o cantareata in varsta, depasita si frustrata". Dar am verificat: cand apar pe scena, chiar am foarte mare succes, nu e o simpla iluzie. Organizatorii de spectacole sunt niste impresari fara studii muzicale, exista niste gasti create dupa revolutie, care invita aceiasi artisti. Mi-a explicat cum stau lucrurile un organizator de festival din provincie, care a tinut mult sa dau acolo un recital si care a avut mari dificultati in a ma pune pe afis... Se opuneau unii colegi. Din fericire, exista chiar si in generatia foarte tanara multi ascultatori ai muzicii mele, care imi scriu pe Facebook, pe mail, mi-au creat si un Fan Club pe internet. Acum vreo trei ani, ma plimbam vara prin Herastrau si a trecut, pe role, o fata pe langa mine. Cu castile la urechi, a intors capul, s-a intors din drum, a venit la mine si mi-a spus: "Doamna, am toate cantecele dvs. pe iPod". Si mi-a dat sa ascult. Nu-ti imaginezi ce placere mi-a facut! Si copiii astia n-au cunoscut perioada mea de glorie!

- Cum va explicati intoarcerea lor spre un gen muzical considerat de multi desuet?

- Probabil prin faptul ca in cantecele generatiei mele exista un echilibru intre melodie, text si voce. In ce ma priveste, consider ca mi-a dat Dumnezeu in plus un har, pentru care n-am nici un merit, acela de a transmite emotia. Cand cant pe scena, toata sala are frisoane. Emotia e un limbaj universal, nu tine nici de varste, nici de gradul de cultura. M-am intors in tara cu bratele pline de tandrete, intr-un moment in care publicul era coplesit de agresivitate, vulgaritate si zgomot. Am pus, fara sa vreau, degetul pe o rana.

Singuratatea alergatorului de cursa lunga

- Intr-adevar, interpretarile dvs. au o forta emotionala care cucereste imediat. Sub ce zodie v-ati nascut?

- Sunt nascuta in zodia Scorpionului, o zodie care te face sa traiesti cu adevarat, sa iubesti frenetic si sa suferi cu aceeasi intensitate. Intensitatea, asta iubeste si publicul la mine. Sunt o persoana pasionala, functionez tot mai mult bazandu-ma pe intuitie. M-a marcat o afirmatie de-a lui Mircea Eliade, care spunea ca, de fapt, noi toti primim neincetat mesaje de la Dumnezeu, dar nu stim sa le descifram si sa le urmam. Noi, Scorpionii, suntem firi puternice, cu capacitati extrasenzoriale. Societatea ne muleaza ca pe o plastilina si ne atrofiaza simtul acesta atat de special. Dar am pastrat forta interioara. Eu, de pilda, n-o sa intorc niciodata celalalt obraz. Sunt cinstita, buna si curata, dar daca cineva ridica sabia impotriva mea si a familiei mele, trebuie sa fiu gata sa o ridic si eu, sa-mi apar familia si valorile. Acest principiu m-a ghidat toata viata.

- Sunteti o eroina!

- Nu, nu-mi place sa mi se spuna asta, eroii sunt mereu sacrificati, dar exista in mine un iubitor de justitie. Niciodata n-am suportat nedreptatea. Cand simt ca se comite o inechitate, se indarjeste toata fiinta in mine si sar ca un buldog. Poate sa dureze ani de zile lupta, dar imi urmez calea pentru a restabili echilibrul, oricat m-ar costa. Asa sunt construita. Am aproape o satisfactie intelectuala, cu cat pare mai imposibil sa reusesc, cu atat sunt mai creativa in a gasi solutii, in a monta contraatacuri. Am foarte des sentimentul ca nu sunt si nu voi fi niciodata inteleasa cu adevarat. Eu sunt un om de echipa, dar soarta a facut sa fiu tot timpul singuratica, in viata mea. Nu e usor sa fii special.

- De ce spuneti asta?

- Cand esti un om special si ai o personalitate puternica, esti mereu singur. Francezii spun "on juge les autres selon soi meme" (ii judeci pe ceilalti, dupa tine insuti). Oamenii nu-si pot imagina ca tu gandesti sau simti diferit. Ce ei nu inteleg, agreseaza si resping. Intotdeauna am avut problema asta, de cand eram copil. M-am simtit in permanenta constransa de limitele celorlati, de imaginea pe care si-o fac despre mine, de asteptarile lor gresite, neconforme cu felul meu de a fi. M-a obsedat toata viata un cantec al lui Gilbert Becaud, "Tu as vole". Textul spune cam asa: "Tu ai furat portocala negustorului, numai tu poti fi hotul, ai fost vazut, strainule cu dinti de lup!". Si el raspunde: "Nu, gresiti, eu alergam prin munti, cu stelele in priviri, cautand pasarea albastra (pasarea fericirii)". Asta e viata mea in ultima vreme aici, in Romania. Ma simt cu mintea si cu sufletul pe alte culmi, iar oameni rai si urati ma trag ca ghiulelele in jos, hartuindu-ma cu acuzatii triviale, la nivelul unei imaginatii de precupeata.

Intr-o seara de vara, cu Dumnezeu

- Sunteti credincioasa?

- Dumnezeu este marea mea revelatie. Nu am primit nici un fel de educatie religioasa in copilarie, pentru ca m-am nascut intr-un sistem comunist, in care parintilor le era si frica sa vorbeasca despre asta. Ei au pretins, de altfel, ca sunt atei, erau membri ai Partidului Comunist. Apoi, traind in strainatate, am fost in contact numai cu oameni care isi traiau liber credinta. Am avansat in viata ca un spirit total ecumenic, fiindca nu am fost indoctrinata in nici un fel. Si am avut o curiozitate, o intelegere si un respect spontan pentru credintele tuturor. Cu cat trece timpul, cu atat ma simt mai aproape de Dumnezeu, dar nu ma pot integra intr-o biserica, oricare ar fi ea. Nu suport presiunea bisericii si ritualul. Cel mai aproape de Dumnezeu ma simt pe dealul meu, in serile de vara, cand am cerul plin de stele deasupra. Cum spunea Kant: "Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine". In fond, acolo e adevarul, si cu cat vorbesc mai mult cu El, cu atat mi se pare ca-mi raspunde mai des. Si sunt tot mai fermecata. Am descoperit o usurare extraordinara in ideea ca ma pot lasa pe mana Lui. Este singura entitate careia sunt capabila sa ma supun sincer si total.

Cromozomul fara un picior

- Ati fost casatorita de trei ori. Ce le-a lipsit acestor povesti de iubire de nu s-au putut implini?

- Lipsea mereu cate ceva, ca nimeni nu e perfect, cred ca eram eu prea exigenta. Am fugit mereu de barbatii frumosi. Era mult mai important pentru mine sa am alaturi un barbat inteligent, un barbat puternic, neaparat, dar care sa nu simta nevoia sa-si rasfranga puterea asupra mea, sa nu ma sufoce. Barbatii au fost fascinati de prezenta mea, li se citea asta in ochi, dar nu m-au iubit asa cum eram de fapt, s-au temut de mine. Mi se spunea adesea ca am o privire in care se citeste forta. Din fericire, nu am doar forta, am si umor, stiu sa fiu si sarmanta. Prima casatorie a fost cu unicul nepot al lui Mihail Sadoveanu, Mihai Stihi, cel care ma acompania in liceu la chitara si care mi-a si dat numele de scena. A fost o casatorie facuta in secret, o nebunie de liceu. Eram foarte tineri. Apoi, tatal fetei mele, francezul, era un barbat puternic, dar nici el nu mi-a suportat talentele, era de o gelozie patologica, era dragut si bland, dar ma suna din ora in ora sa stie ce am facut, ce o sa fac, cu ce ma imbrac, cu cine vorbesc, ce am mancat, ce gandesc, ce o sa fac, dar mai bine sa nu fac, ca se ocupa el. Mi-a zis cat se poate de direct ca nu i-ar placea sa fac cariera din nou, pentru ca asta inseamna ca voi pleca in turnee, si atunci, in mod sigur, il voi insela. Cum sa-l conving ca se inseala singur ?

- Credeti ca femeilor puternice nu li se potriveste viata de familie?

- Am convingerea ferma ca noi suntem superioare prin simplul fapt ca suntem femei. S-a demonstrat si stiintific. Cromozomul feminin este cel complet, in forma de x, in timp ce cel masculin este in forma de y,... ii lipseste un picior. E un cromozom feminin incomplet. (Rade!) Acum, serios vorbind, cel mai adesea, barbatilor le lipseste inteligenta emotionala si le lipseste atentia distributiva, pe care noi le avem. Femeile au o viziune mult mai concreta asupra lucrurilor, inteligenta masculina e mai degraba abstracta, analitica. Ei sunt foarte buni la construit teorii, dar foarte slabi la punerea lor in practica. Predictia mea e ca tot o femeie va scoate Romania din marasmul in care ne zbatem. O femeie inteligenta, care va pune in practica teoriile inteligente ale barbatilor. Mai lipseste sa spun ca aceea voi fi eu... intr-o alta viata. (Rade!)

Europarlamentar...
De ce nu?


- Stiu ca va tenteaza o cariera politica. Anul trecut ati incercat sa candidati pentru functia de europarlamentar. Ce va atrage la domeniul acesta?

- Credinta ca se poate schimba ceva. Stiu si am demonstrat ca sunt capabila. Anul trecut am incercat sa candidez, dar, fiind candidat independent, legea spunea ca trebuie sa am 100.000 de semnaturi de sustinere, inainte de a-mi depune candidatura. In timp ce, daca esti inscris intr-un partid, iti ajung mai putin de 5000! Timpul a fost scurt, dar am strans 63.000 de semnaturi. Atunci am descoperit cat de tare ma iubesc oamenii si cata incredere au in mine. Acum am decis s-o luam din timp, de la capat, pentru alegerile din 2014.
(Uite, imi imaginez ca facem un sondaj si ii invit pe romani sa-mi spuna daca ma vad a fi un bun europarlamentar si daca ar vota pentru mine. Imi pot scrie daca da sau nu pe adresa de e-mail: [email protected] mihaelamihai.com)

- Dupa ultimul divort, ati fost vazuta mai mult singura. Cum va impacati cu singuratatea?

- Ma simt foarte bine singura, nu ma plictisesc cu mine niciodata. Am mai fost curtata de cand am venit in tara, dar problema mea este ca mereu mi-au facut curte barbati mult mai tineri decat mine. Si asta m-a blocat complet. Imi placeau foarte tare, dar am fugit de ei... am simtul ridicolului.

- Dar va e dor sa va indragostiti? Mai asteptati o dragoste mare?

- Nu astept, nu am dorinta asta si nu o cultiv, in nici un caz. Dar toata viata mea am avut o disponibilitate totala pentru surprize. Raman pana in ultima zi a vietii cu convingerea ca orice e posibil, oricand. Ma simt bine singura, nu-mi ajunge timpul pentru cate idei am, singuratatea e si libertate totala, fac ce vreau eu, cand vreau eu, nu depind de nimeni. Si asta e minunat, la orice varsta.
Fotografii din arhiva personala