Intoarcerea fiului risipitor - Bogdan Stanoevici

Ines Hristea
"N-ar fi trebuit sa plec din Romania. Locul meu era aici"

Actor de varf in anii '80, atat pe scena, cat si pe marele ecran, a ales libertatea occidentului, in speranta ca isi va gasi mai repede celebritatea. Un vis frumos, pe care ar fi reusit, poate, sa-l realizeze, daca sufletul nu i s-ar fi impotrivit. Sufletul lui "de acasa", din Romania, care s-a incapatanat sa-l urmeze in peregrinarile lui. Si cum un actor, fie el cat de mare si de celebru, nu poate trai fara identitate sentimentala, dupa 21 de ani de absenta, Bogdan Stanoevici s-a intors de unde a plecat: acasa. Cu gloria deplina nu s-a intalnit deocamdata, ci numai cu fericirea. Dar inceputul e bun

Panza de paianjen

- Ai parasit Romania in plina glorie, in 1989, dupa succesul filmului "Sania Albastra", al lui Ioan Carmazan. De ce?

- Au fost trei motive esentiale, care s-au acumulat si s-au inlantuit. Primul: ma saturasem de anormalitatea vietii in comunism, care imi cerea sa ma "descurc" permanent, in fiecare clipa a vietii mele. Sigur, eram o figura cunoscuta, aveam un statut privilegiat, ceea ce insemna ca reuseam sa-mi asigur traiul pentru mine si mama mea (parintii mei s-au despartit cand aveam un an si jumatate), mult mai bine decat altii. Altfel mi se deschideau mie usile la macelarie sau la cantina de partid. Deci, din punctul asta de vedere, nu ma puteam plange. Dar incepusem sa ma satur de descurcatul asta pentru orice, in fond, o supravietuire umilitoare si dezonoranta. Al doilea motiv: in 1981, fusesem plecat la Edinburgh, cu Teatrul National, cu piesa "Fata din Andros", in care aveam rolul principal si cu care avusesem mare succes. Ei, acum ar fi urmat sa plecam, in aceeasi formula, intr-un turneu in Germania, numai ca a intervenit un blocaj din teatru, de la Radu Beligan, care nu a vrut sa-mi semneze actele. Sigur, eu aveam dosar prost. Aveam origine nesanatoasa, fiindca proveneam dintr-o familie de "fosti", nu eram membru de partid, aveam gura mare si prin spectacolele mele spuneam tot felul de poezele cu dublu sens. Dar ce legatura aveau lucrurile astea cu arta? Mai ales ca de la Edinburgh ma intorsesem fara sa creez probleme. Ca sa n-o mai lungesc, n-am primit viza. Gestul lui Beligan m-a deranjat foarte tare si-am zis ca daca nu pot sa reprezint Romania in strainatate, cum as putea sa reprezint teatrul romanesc in tara?! Ca atare, am anuntat ca plec de la National, constient ca lasam in urma ceea ce pentru unii reprezenta visul cel mare: sa joci roluri principale, pe prima scena a tarii. Dar am facut-o! Si-a aparut si al treilea motiv: a venit la mine un tovaras care a incercat mai intai sa ma racoleze "de partea lor". Eu l-am refuzat si, dupa mai multe insistente si convocari oficiale, cu incercari de intimidare, nenea asta mi-a zis ca ar fi mai bine, si pentru mine, si pentru mama mea, sa ma gandesc sa plec in strainatate. Cu picatura asta, apa din pahar a dat pe-afara. Initial m-am gandit sa apelez la un sef de la BBC, pe care il cunoscusem la Edinburgh si care imi spusese ca ma apreciaza si ca daca vreodata voi avea nevoie de el, sa nu ezit sa-l contactez. Vorbeam engleza si am zis ca Anglia ar fi destinatia ideala. Cunoscusem si-o englezoaica, deci as fi putut merge pe varianta plecarii prin casatorie. Numai ca treaba cu englezoaica nu s-a legat. (rade) In schimb, in timpul unor filmari, am intalnit o frantuzoaica si, pana la urma, m-am casatorit cu ea. Intre noi nu era o mare iubire, dar nu era nici o afacere, ca n-as fi fost capabil de un astfel de gest. Era, mai curand, o forma de camaraderie si credinta comuna ca ne puteam construi o viata impreuna. Am fost impreuna 7 ani, dar, finalmente, prea multele deosebiri ne-au despartit. Asa am ajuns in Franta.

Un vis spulberat

- Nu ti-a fost totusi teama? In Romania erai cineva...

- Ba da. As fi ipocrit sa nu recunosc. Eram constient ca exista riscul sa ma ratez monumental. Dar simteam ca trebuia sa scap din panza de paianjen in care eram prins.

- In fond, ce insemna actoria pentru tine la momentul acela? Era doar o profesie sau o pasiune?

- Era amandoua. Eu am vrut de mic sa ma fac actor. Pe la 5-6 ani, vazusem scena din "Pe Aripile Vantului", in care Clark Gable o saruta pe Vivien Leigh, si-mi zisesem: "Asta vreau sa ma fac: actor! Ce meserie frumoasa!" (rade) Apoi am mers la Palatul Copiilor, la cercul de teatru. A urmat Scoala Populara de Arta si, finalmente, am intrat la Institut. Deja nu ma mai puteam imagina in afara actoriei.

- Si ai ajuns in Franta. Aveai un "plan de atac"?

- Eu imi doream sa-mi vad de meseria mea si consideram ca aveam doua atuuri: scoala romaneasca de actorie, care, cel putin pe vremea aceea, era absolut redutabila si recunoscuta la nivel mondial, si experienta pe care o stransesem in desaga. Iar visul suprem era ca, folosindu-ma de Franta ca de o trambulina profesionala, sa ajung in ultima instanta la Hollywood. Am inceput intreband in stanga si-n dreapta ce si cum se face. Mi s-a spus: "Trebuie sa-ti gasesti un agent si trebuie sa cunosti directorii de casting din Paris". Am incercat mai intai treaba cu agentul, dar pentru asta trebuia sa am un portofoliu, ceva cu care sa ma prezint, or ce aveam eu din Romania nu interesa, din pacate, pe nimeni. Asa ca am trecut la faza doi: cucerirea directorilor de casting. Am facut turul complet: m-am dus peste ei cu curaj, le-am sunat la usa acasa, am dat buzna la birouri... Unii m-au flituit de nu m-am vazut, altii mi-au explicat ca nu asa se procedeaza si mi-au trantit usa in nas, iar altii - vreo zece din o suta si ceva - m-au primit, m-au acceptat si mi-au si adus primele rolisoare. In aceeasi perioada, printr-o cunostinta, am prins un rol de figuratie inteligenta pentru o emisiune de televiziune, o emisiune de divertisment. In total eram 6 baieti si 6 fete, care jucam diferite personaje in diferite situatii. La un moment dat, o mare vedeta a muzicii frantuzesti, Maurane, avea de cantat o melodie. Noi, baietii, eram imbracati in James Bond si trebuia sa dansam in jurul ei. Cand am repetat, mi-a venit mie asa, o idee, m-am dus la ea si-am luat-o la dans. Solista a fost surprinsa, dar apoi a intrat in joc. In sfarsit, muzica s-a oprit, dar in platou era o liniste totala. Regizorul a intrebat-o: "Maurane, totul e in ordine?". La care ea i-a raspuns: "Da, da. Bogdan m-a ajutat foarte tare. N-ar putea sa ramana doar el cu mine pe piesa asta?". Toti s-au relaxat si asa s-a facut inregistrarea. Dupa asta, lucrurile au inceput sa se lege. Mi-am gasit si un agent, care m-a propus curand pentru un sitcom, in care eram un pictor polonez. Era un serial de doi bani, o jale si-o nenorocire, dar eu mi-am facut treaba corect, iar cei din echipa de productie au cazut pe spate. Ce actor! Scenaristii au inceput sa scrie pentru mine si-asa serialul respectiv s-a transformat in primul meu succes. Ce mandru am mai fost...! Mai ales ca aveam impresia ca eram si foarte bine platit. Abia ulterior am aflat ca eram platit normal. Ce vrei? Ca orice roman nestiutor, care pleaca in strainatate si crede ca l-a prins pe Dumnezeu de-un picior. Ei, nu-l prinsesem de fapt, dar ce-a contat a fost ca mie asa mi s-a parut. Ca asta mi-a dat energie si speranta. Apoi a venit primul rol principal intr-un film, am inceput sa joc si teatru, cu parteneri celebri, gen Gerard Depardieu... Am avut noroc... Si din noroc si munca, am izbutit sa ajung sa fiu destul de cunoscut in sistem, dar fara sa mai dobandesc statutul pe care-l avusesem in Romania. Iar visul acela cu Hollywood-ul, usor-usor, a inceput sa se destrame, pentru ca anii trec si realitatea nu poate fi ignorata. Sigur ca in meseria asta se poate intampla orice, oricand, dar... cred ca pasul acesta, cu plecarea in Franta, n-a fost benefic pentru mine. Cred ca n-ar fi trebuit sa plec din Romania. Locul meu era aici.

- Cum ti s-a parut Franta, paradisul ravnit de atatia romani?

- Am fost dezamagit. Pentru ca nu regaseam acolo nimic din ceea ce stiam eu, ca toti romanii, despre Franta. Am gasit o tara cu oameni aparent foarte amabili, dar, in esenta, reci, indiferenti, foarte distanti si inculti. Asa sunt francezii in general. In noua Franta e o mare saracie spirituala. Sigur, am avut sansa sa cunosc si oameni cu educatie si studii, dar ei reprezinta doar o mica parte. Franta zilelor noastre nu e deloc acea Franta rafinata si selecta pe care ne-o inchipuiam noi, romanii de dinainte de 1989.

Greu cu dorul la deal

- Cu atata dezamagire in suflet, cat de usor ti-a fost sa te adaptezi?

- In afara de faptul ca rad tot timpul, chiar si atunci cand in suflet plang, eu mai am o calitate: sunt extrem de adaptabil. Asa ca nu pot sa spun ca am avut mari dificultati. Plus ca mi-am impus sa traiesc cu si printre francezi. N-am vrut sa ma izolez intr-o enclava romaneasca. Pentru ca asta ar fi insemnat sa raman in afara societatii. Singurii romani cu care ma vedeam erau cei cu care eram apropiat de dinainte: Vasile Sirli, Dan Chisu... Fireste ca dezamagirea lucra in mine, ma rodea, dar mi-am spus mereu: "Am venit aici de bunavoie, traiesc cu oamenii astia, mananc o paine alba aici, deci trebuie sa ma adaptez, fara sa ma lamentez". Si am reusit. Chinul meu era dorul de-acasa. Am luptat tot timpul cu el, am incercat sa nu ma gandesc la asta, tocmai pentru ca vedeam romani care traiau cu of-ul lui acasa si mi-am zis ca daca alunec pe panta asta, imi va fi foarte greu sa functionez. O adusesem deja pe mama langa mine si consideram ca nu mai aveam drum de intoarcere in Romania. Eu cred ca noi, romanii, avem ceva particular: nu putem fara tara. Cu toata mizeria si nenorocirea, noi tot vedem si o parte plina a paharului. Romanii nu se pot regasi pe deplin in alta parte, pasind pe un alt pamant. Pe oriunde ar umbla, ata ii tine legati de casa. Ceea ce eu consider ca e o calitate.

- A existat vreun moment, o intamplare anume, care sa te faca sa te intorci?

- In 2004, am fost invitat de o trupa de teatru din Toronto sa joc intr-un spectacol pentru comunitatea romaneasca. In prima parte era o piesa de Tristan Bernard, iar in partea a doua, ca o surpriza, urma un show al meu, in care am adunat "numerele" pe care le faceam in turneele din tara, din urma cu 15-20 de ani. Socul pentru mine a fost sa constat ca sala a avut aceleasi reactii de dinainte de Revolutie. Unii dintre spectatori erau oameni care ma vazusera si in tara, altii abia atunci ma descopereau, dar reactiile au fost la unison. A fost un succes extraordinar, dar care m-a pus pe ganduri. N-am dormit toata noaptea, ci am batut la pas strazile din Toronto, analizandu-ma. Atunci am realizat ca era ceva in neregula cu mine, dar nu-mi dadeam seama ce anume. M-am intors in Franta, dar misterul asta ma urmarea. In anul urmator, Lucian Pintilie m-a chemat sa joc unul dintre personajele principale din filmul lui, "Tertium non datur", si asa, pentru filmari, am stat in tara vreo doua luni si jumatate. Abia aici, cuprins de amintiri si senzatii pe care le credeam uitate, m-am lamurit ce era in neregula cu mine: mi-era dor de casa. In toti anii care se scursesera pana atunci, ma mintisem singur, considerand ca eram rupt de istoria mea romaneasca. Atunci mi-am dat seama ca ar trebui sa-mi reconsider viata, pentru ca locul meu e aici. Desi, repet, nu din cauza ca in Franta as fi esuat. Nu. Traiam bine, facandu-mi meseria, eram apreciat... Dar...

- Dorul de casa e, deci, motivul pentru care te-ai intors definitiv in Romania?

- Ceea ce m-a decis iremediabil a fost o alta sedere de cateva luni aici. Am facut un film, o coproductie israeliano-francezo-romana, "Misiunea directorului de resurse umane", in regia lui Eran Riklis, care de-altfel a avut premiera in februarie si a fost una dintre peliculele considerate pentru a reprezenta Israelul la Oscar. Ei, repetitiile le-am facut in Israel, dar filmarile au fost aici, in Romania, iar aceasta revenire am luat-o ca pe un semn. La cateva zile dupa ce-am coborat din avion, mi-am dat seama ca nu mai pot sa ma dau dus. Acum sunt convins ca locul meu este si a fost intotdeauna aici si, daca mai am ceva de spus, la nivel artistic, vreau sa spun aici.

Cele doua Romanii

- Vazuta de-aproape, Romania e la fel de frumoasa ca aceea zarita de la Paris? Nu esti dezamagit?

- Sunt doua Romanii: una pe care o vad cu ochii si cu mintea si alta pe care o vad cu sufletul si cu inima. Romania e foarte schimbata. Vad multe lucruri care nu merg cum ar trebui, dar vad si mai multe lucruri frumoase. Sigur, schimbarea are un pret. De-asta ma si intristeaza oamenii cu care ma intalnesc si care-mi spun ca vor sa plece din tara, pe principiul ca "nu se mai poate", ca si cand in strainatate cainii alearga cu covrigi-n coada. Ma doare cand vad ca nu ne pretuim tara. Da, repet, multe nu merg cum ar trebui, dar daca plecam cu totii, ce rezolvam? Tara nu se poate "repara" singura. Noi suntem cei care trebuie sa ne ocupam de "reparatii". Poate sunt eu prea poet, prea idealist, dar eu chiar cred in sansa Romaniei, in sansa ei de mai bine... In ceea ce priveste Romania sufletului si a inimii mele, ea inseamna acel acasa de care am discutat mai devreme. Iar pentru mine acasa e ca in jurul meu toata lumea vorbeste aceeasi limba, limba mea; e ca pana si cuvintele spuse in romana iubitei suna mai bine decat aceleasi cuvinte rostite in franceza, engleza sau orice alta limba, e ca in romana ele prind mai mult adevar, au mai mult continut, fiindca vin din instinct, nu din ratiune. Acasa sunt si locurile. Ador plajele si oraselele din sudul Frantei sau din insulele Caraibe, dar nimic nu e mai frumos ca peisajele de-aici, ca stradutele din Bucuresti, pe care mi-am croit tineretea. Acasa inseamna si prietenii - putini - pe care i-am regasit acum altfel, in sensul tihnit, nu intr-o vizita scurta, intre doua avioane. Si acasa mai inseamna si iubirea pe care am cautat-o o viata intreaga si pe care consider ca nu intamplator am gasit-o, in sfarsit, tot aici si acum, in Irina. Universul dintre doi oameni se infiripeaza si din spatiul in care au crescut, au fost educati si au trait. Si, nu in ultimul rand, acasa inseamna si oamenii care, spre marea mea surprindere, ma recunosc pe strada sau in magazine, oameni care uneori nu-si mai amintesc numele, dar imi stiu fata si ma opresc ca sa ma intrebe ce mai fac si cand ma vor mai vedea in teatru.

- Si cand te vor mai vedea in teatru, Bogdan?

- Curand, sper. Vreau sa revin in meserie, dar deocamdata incerc sa ma pun la punct cu mersul lucrurilor de aici, care e oarecum diferit de sistemul francez.

- In afara plecarii in Franta, mai ai si alte regrete?

- Eu am zis intotdeauna ca nu regret nimic din ce-am facut, pentru ca, in clipele acelea, tot ce am facut am facut crezand ca merg pe drumul cel bun, totul a fost facut in buna credinta, chiar daca, uneori, ulterior s-a dovedit ca a fost o greseala. Asa ca nici macar plecarea in Franta nu o regret. Mai mult, cum as putea sa o regret, cand ea mi l-a adus pe baietelul meu, Louka?! Intr-un fel, revenirea aceasta in Romania are legatura si cu el: am zis ca, peste ani, mai bine sa fie mandru de ceea ce aude si vede ca face taica-su in tara lui, decat sa ma vada acolo bine, dar cu sufletul incomplet.

- Ultima intrebare: cum iti astepti viitorul? Esti optimist cu privire la ziua de maine?

- Eu privesc viitorul cu ochi de copil, fiindca ei, copiii, sunt cei care viseaza, iar eu, chiar si la 53 de ani, am ramas un visator. In ceea ce priveste asteptarile mele... cred ca sunt simple. As dori liniste. Liniste in jurul nostru si zambete. As vrea ca oamenii sa regaseasca sensul cuvintelor "te iubesc", sa nu le mai lase sa fie doar niste cuvinte goale, uzate prin abuz. Si-as mai vrea ca omenirea sa inteleaga ca actorii sunt un element esential in lumea asta salbatica, pentru ca, prin meseria lor, in fiecare seara, pe scena, sau o ora si jumatate, pe un ecran, ei te mai pot face sa visezi. Actorii nu sunt doar niste clovni, sunt mult mai importanti pentru bogatia spirituala a celorlalti.