Liderul desemnat va trebui sa impuna o strategie castigatoare pentru alegerile locale si parlamentare din 2012, o formula tactica pentru blocarea intentiilor opozitiei de suspendare a presedintelui (in cazul dobandirii majoritatii in Parlament) si o optiune ferma pentru candidatul la sefia statului (la alegerile din 2014). Daca aceste obiective nu vor fi atinse, PDL-ul risca pierderea puterii pentru multa vreme si chiar disolutia, dupa "modelul PNTCD", testat la alegerile din anul 2000. Partidul istoric, refondat de Corneliu Coposu, a ratat Parlamentul, pentru ca toate tarele unei guvernari diletante si haotice au fost puse pe seama lui, iar succesorul defunctului lider nu a stiut sa puna piciorul in prag, in fata asaltului "tinerilor lupi" din conducere, individualisti, neexperimentati, ahtiati de prezentul puterii. Actuala batalie acerba pentru sefia PDL-ului s-ar putea vadi, din aceasta perspectiva, derizorie si inutila, daca partidul rateaza vreunul din obiectivele amintite, pierzand alegerile.
Am scris mai sus ca invingatorul pare a fi stiut deja. Premierul Emil Boc are sprijinul (declarat) al presedintelui Basescu, mentorul sau, si al partidului, precum si al unei grupari extrem de puternice, condusa de sefa organizatiei din Bucuresti, Elena Udrea, si o serie de lideri locali. D-l Boc este sustinut, oarecum de complezenta, si de grupul intelectualilor reformatori din partid, Monica Macovei, Sever Voinescu, Cristian Preda. D-l Boc pare deja castigator in fata contracandidatului sau, secretarul general al partidului, Vasile Blaga. Acesta are in spate o echipa alcatuita din "veteranii" PDL, Adriean Videanu, Radu Berceanu, Sorin Frunza Verde si altii, unii dintre ei chiar fondatori ai actualei guvernari partinice. Cel de-al treilea candidat la presedintia formatiei, Toader Paleologu, este un "candidat exotic", participarea lui fiind, mai degraba, un exercitiu - individual - de imagine. Sa cantarim, totusi, cu obiectivitate, calitatile si defectele celor doi candidati semnificativi, urmarind si consecintele prezumtivei lor victorii.
D-l Emil Boc este favorizat de faptul ca detine sefia guvernului. Intr-o perioada de grava criza economica, el a avut curajul adoptarii unor "masuri" extrem de dure (taierea salariilor si a pensiilor, disponibilizari masive dintre angajatii statului, cresterea TVA-ului s.a.m.d.) care s-au suprapus uzurii normale a oricarei guvernari. Premierul a continuat consecvent aplicarea planului prezidential de reformare a statului, incercand - prin asumarea raspunderii guvernamentale - impunerea unor legi esentiale pentru acest scop. D-l Boc nu a fost implicat in nici un scandal de coruptie, dintre multele care au tinut afisul pe scena politica romaneasca. Apropierea lui fata de presedintele tarii (ce a exclus orice "razboi intre palate") l-a recomandat drept candidatul ideal pentru sefia partidului pe care se bazeaza d-l Basescu pentru a-si duce la capat (2014) mandatul. Imaginea d-lui Boc este insa umbrita de criza de care nu a fost vinovat, si alimentata de greselile guvernarii sale (indecizii, hotarari pripite, populism). Televiziunile-vuvuzea l-au improscat, "din toate pozitiile", cu "argumente" ciudate si contradictorii - precum sustinerea coruptilor din partid. Pentru multi, realegerea lui la sefia PDL inseamna stil rutinier, lipsa de dinamism, supunere fata de presedinte. In contextul plecarii lui de la guvern (ca etapa a unei strategii de reducere a uzurii administrative), trecerea la partid ar putea parea o retrogradare, desi se vrea o rasplata si o modalitate de control. Cumulul - in continuare - al celor doua functii (presedinte al PDL si premier) este insa demolator pentru impactul electoral, speranta de redresare economica firava si presiunea clientelei partinice putand duce la anihilarea oricarei bune intentii politice.
D-l Vasile Blaga are avantajul retragerii la timp (indiferent de motiv) din structurile administratiei, uzura fireasca atingandu-l mult mai putin. Ca sef al MAI si-a impus o imagine apreciata (prea mult, dupa unii!) de subordonati, iar ca secretar general al PDL-ului s-a dovedit un extrem de aplicat organizator, dinamizand si adaptand la imprejurari structurile locale ineficiente. Experienta acumulata (si verificata in campaniile anterioare ale partidului) i-a adus sprijinul "veteranilor", harsiti in jocurile de culise ale politicii. In schimb, deschiderea fata de "sirenele" adversarilor politici (in special ale mogulilor, dar si ale liderilor USL, Ponta si Antonescu) i-a adus un val de critici interne, gruparile interesate invinuindu-l prezumtiv de D-l Blaga are contraargumente interesante: compromisul este, in anume situatii, dovada de realism politic (PDL-ul realizandu-l, uneori, in trecut), iar "surprizele" (de genul unei eventuale, dar previzibile, ruperi a PNL-ului de PSD) pot fi esentiale pentru asigurarea continuitatii si stabilitatii unui regim politic. Desi batalia pentru sefia PDL pare incheiata, Vasile Blaga si echipa lui au sanse, totusi, in contextul mentinerii trendului electoral descrescator si al amenintarii pierderii alegerilor. Istoria arata ca un partid care nu stie sa se "reinventeze" la momentul oportun, fara "taieturi radicale", pierde inevitabil.
Batalia din PDL ramane, in consecinta, deschisa. Daca riscul fracturarii interne a partidului care s-a afirmat tot mai singular de "dreapta" este, relativ, redus, celalalt risc, al pierderii alegerilor, in urma inghetarii actualei organizari, este mortal. Iesirea (sau marginalizarea) PDL din scena politica romaneasca ar lasa tara la mana unui monstruos hibrid, USL-ul, de "centru-stanga", cu vocatia totalitatii.