- Va propun sa poposim mai intai in copilaria dumneavoastra, ca sa vedem cum se plamadeste un muzician de exceptie. Drumul spre studiul viorii v-a fost impus sau l-ati ales singur?
- M-am nascut intr-o familie de muzicieni: mama profesoara de vioara, tata pianist. Mama, fiind o fiinta extrem de activa, a dat lectii de vioara pana aproape de sfarsitul sarcinii, deci eu eram familiarizat cu sunetul instrumentului inca de dinainte de a ma naste. (rade) Pe urma, parintii mi-au povestit ca, in perioada in care eram foarte, foarte mic si tot plangeam, singurul lucru care reusea sa ma linisteasca era o veche banda de magnetofon, cu Preludii si Corale de Bach, cantate de Dinu Lipatti. Asadar, se pare ca am fost setat genetic pentru muzica. Apoi, acasa la noi, veneau copii sa repete cu tata sau sa studieze cu mama, asa ca muzica facea parte, pentru mine, din firescul cotidian. Dupa care, pe la 5-6 ani, am descoperit vioara, dar asa, ca pe o jucarie. Cum la inceputul anilor '80 jucarii nu se prea gaseau, eu ma jucam cu o vioara. Eram convins ca in capatul arcusului era un beculet, care ma fascina si de dragul caruia mi-am anuntat parintii ca eu vreau sa cant la vioara. (rade) Ei... nu si nu, lasa ca poate te faci medic, te faci avocat, poate iti place altceva... M-am tinut insa tare pe pozitii. Vedeti, eu cred ca in fiecare dintre noi nu exista doar un singur talent, ci un intreg evantai de talente, si e o loterie pe care o jucam cu noi insine, aceea in care tragem sau nu biletul castigator, adica selectam talentul care ne e cel mai "la indemana" si care ne face, realmente, fericiti. Bref, eu am imbratisat vioara dintr-o pasiune sincera. Am avut de mic aceasta placere extraordinara de a manevra vioara, de a ma juca intai cu ea si apoi de a o studia serios. Asupra mea nu au fost transferate potentialele vise neimplinite ale parintilor, asa cum se intampla in destul de multe cazuri. Eu mi-am dorit sa cant la vioara. Dupa ce am primit primul meu instrument, am inceput sa progresez foarte rapid - o tot rugam pe mama sa repetam si iar sa repetam, pentru ca, pe langa talent, fara o munca sustinuta si tenace, nu ai cum sa obtii performanta. Apoi m-am transformat in spaima concursurilor: mergeam la toate si pe toate le castigam. (rade)
- Rar se intampla ca un copil sa-si roage mama sa exerseze in plus. Ati avut dintotdeauna stofa de premiant?
- Ei, nu aveam in minte neaparat premiile. Sa nu uitam ca inainte de Revolutie, in afara de serviciu si casa, multe alte lucruri nu se prea intamplau in viata noastra, a romanilor, asa ca, pentru un copil, concursurile acestea - trei-patru, cate se organizau pe an - erau niste evenimente de mare insemnatate. Pe de alta parte, in dezvoltarea unui artist, concursurile reprezinta o etapa extrem de importanta, necesara si in ziua de azi. Pe mine, concursurile m-au ajutat foarte mult pentru construirea repertoriului, dar si din punctul de vedere al stapanirii de sine, pe care o presupune munca pe scena. Si-asa am tot participat la concursuri - din ce in ce mai grele si mai complexe - vreo 18-20 de ani. Oricum, de la un anumit punct incolo, miza concursurilor se schimba. La competitiile internationale de talie mare, nu te mai duci numai de dragul intrecerii sau pentru diploma, ci te duci in ideea lansarii intr-o cariera solistica. Pe langa premiile in bani care sunt oferite, cea mai valoroasa recompensa este angajamentul profesional de care beneficiaza castigatorul: recitaluri cu orchestre de calibru, pe durata de un an sau doi.
Cuvintele au un sens, muzica are o mie
- La 9 ani ati debutat oficial ca solist al Orchestrei Simfonice din Constanta. Va mai aduceti aminte momentul?
- A fost o experienta... foarte interesanta. Mi-a placut, m-am simtit bine. De-altfel, eu intotdeauna m-am simtit in largul meu pe scena, n-am avut niciodata sentimentul de trac, de groaza in fata oamenilor, fiindca mereu am fost incredintat ca am ceva interesant sa le comunic. Acolo, pe scena, eu traiesc cu-adevarat, ma simt in deplinatatea puterilor mele de comunicare, pentru ca dispun de unul dintre cele mai complexe moduri de transmitere a informatiei: muzica. Muzica este un mod de comunicare mult mai nuantat decat limbajul verbal. Cuvintele au un sens, pe cand muzica poate avea si o mie. Singura limita suntem noi insine, emitatorii si receptorii, in functie de dispozitie, de gradul nostru de libertate intelectuala si spirituala.
- E o lume grea lumea muzicii, domnule Tomescu? De obicei, despre artistii clasici - instrumentisti, tenori, balerini sau pictori - se spune ca sunt consumati de pasiunea lor si ca restul vietii cade pe planul doi. Cum e sa traiesti cu stindardul excelentei deasupra capului?
- E adevarat ca viata de artist e intrucatva diferita de aceea a unei persoane cu serviciu stabil, care se duce la un birou, dupa un program fix. Nu exista insa lucruri exclusiv pozitive sau exclusiv negative. Fiecare optiune are avantajele si dezavantajele ei. Insa artistul, in opinia mea, se bucura de un avantaj colosal, si anume, acela ca profesia lui vine din pasiune, ca meseriei acesteia i te poti dedica cu toate resursele si cu tot timpul, fara sa regreti. Arta nu e frumoasa neaparat pentru ea insasi, ci e frumoasa pentru ca reprezinta o cale de a ajunge altundeva, mai aproape de divinitate, in niste lumi care altminteri ti-ar fi inaccesibile. Ca artist, ai avantajul unei profesii care te duce undeva, nu doar care te ajuta sa subzisti. Si, cum spuneam si mai devreme, destinatia este limitata numai de noi. Adresandu-mi aceasta intrebare v-ati referit probabil la acea idee preconceputa, conform careia in viata trebuie sa alegi intre familie si cariera. Eu, sincer, cred ca lucrurile au mai evoluat, structura societatii s-a modificat, sotia, de pilda, nu mai este acea persoana care sta acasa, creste copii si e total dependenta de sot. Azi, femeile sunt foarte active si, de cele mai multe ori, se afla pe picior de egalitate, daca nu chiar pe o treapta superioara, in raporturile cu cei din jur, cu barbatii. Asadar, convingerea mea este ca daca ai dorinta ca lucrurile "sa mearga", poti sa ai si o cariera infloritoare, si o viata personala normala". Desigur, normalitatea e un concept discutabil si flexibil, ea inseamna altceva pentru fiecare dintre noi. Pentru mine, normalitatea inseamna sa fiu cu vioara si sa traiesc asa cum traiesc acum. Mi s-ar parea foarte ciudata o viata in care sa nu pot canta la vioara. Probabil ca m-as apuca sa-mi cioplesc singur un instrument.
Campionii au nevoie si de noroc
- Care credeti ca sunt ingredientele din care se face aluatul unui muzician de exceptie? Ati pomenit mai devreme talentul, munca asidua...
- Da, talentul il primim de la Dumnezeu, apoi, insa, ce facem cu el e optiunea noastra. Eu mi-am dat seama ca lucrul pe care pot sa-l fac cel mai bine este sa fiu muzician, dar am constientizat si responsabilitatea care vine odata cu acest talent. Fiindca si asta e important: sa realizezi ca ai o datorie fata de talentul tau. De-a lungul vietii, mai poti fi atras si spre alte domenii - eu as fi vrut, poate, sa fiu si explorator, campion la sah, sa fac inconjurul lumii pe bicicleta sau sa construiesc case de lemn - insa ai raspunderea sa gasesti in tine resursele ca sa-ti urmezi "marele" talent. Si asta mai ales in momentele grele, cand iti vine sa renunti la tot. Asadar, e nevoie de incapatanare si tenacitate, fiindca nu intotdeauna rezultatele se obtin instantaneu, fiindca nu intotdeauna gasim calea cea buna de la inceput. Apoi e nevoie si de un dram de noroc, pentru ca anumite intalniri trebuie sa se produca in anumite momente si nu mai devreme, dar nici mai tarziu. Si mai e nevoie si de o filozofie de campion, sa ai in tine dorinta de a te perfectiona, de a depasi barierele si de a sparge tiparele, de a pasi spre "locul" unde nimeni altcineva nu a mai mers. Asta poate presupune gesturi care in ochii altora - apropo de ce discutam mai inainte - pot parea niste renuntari. Eu nu le vad insa ca pe niste renuntari, ci ca pe niste optiuni, ca pe niste alegeri pe care le faci deliberat. Si e un sentiment atat de placut sa simti cum progresezi, sa simti cum iti cresc fortele, ca urmare a muncii pe care o depui...
Poveste de dragoste cu o vioara: Stradivarius
- In 2007, prin concurs, ati intrat in posesia viorii Stradivarius Elder-Voicu. Ati resimtit intr-un mod deosebit clipa intalnirii cu acest instrument atat de pretios?
- A, sigur ca am fost extrem de emotionat. Viorile Stradivari reprezinta un fel de Sfant Graal pentru orice violonist si pentru orice lutier. Un astfel de instrument trezeste niste pasiuni foarte intense, desi, paradoxal, pentru ochiul unui profan, ea arata ca orice alta vioara: are poate aceeasi culoare, aceleasi dimensiuni... Are insa un timbru distinct, o calitate a sunetului pe care nici un alt lutier, in afara lui Stradivari, nu a mai reusit sa o obtina. Iar timbrul acesta il sesizezi imediat. Totusi, atunci cand cant pe vioara Stradivari, incerc sa las deoparte aura ei legendara, fiindca, daca as fi pe deplin constient de ea, n-as mai putea sa pun mana pe acest instrument. Mi-ar fi mult prea teama. Revenind, insa: e imposibil ca intalnirea cu vioara Stradivari sa nu te emotioneze. Vioara aceasta este un fel de bagheta magica, un obiect fermecat, dar care-si dezvaluie puterile miraculoase numai cu conditia sa stii formula secreta, acel "Sesam, deschide-te!" al ei. Altfel, in mainile unui violonist prost, vioara Stradivari nu face minuni, ba chiar il face si mai prost. Aceasta vioara cere un anumit tip de abordare, o flexibilitate a sunetului. Legatura cu o astfel de vioara este o poveste de durata, care se intinde pe mai multi ani. E ca atunci cand intalnesti o persoana: iti ia ceva timp pana cand o cunosti, pana cand sentimentele, indiferent de natura lor, se dezvolta.
- Chiar voiam sa va intreb: se poate spune ca intre dumneavoastra si vioara Stradivarius Elder-Voicu s-a tesut o poveste de dragoste. Va iubiti?
- Da, doar ca iubirea noastra e platonica. (rade) Intr-adevar, vioara, in general, si aceasta in particular, e un partener de viata foarte insemnat si solicitant. Nu e un obiect, un construct tehnic, fiindca asta ar insemna ca ar avea un comportament previzibil. Or, nu se intampla asa. Exista o doza de irational in felul in care functioneaza o vioara, o doza de imprevizibil, care o apropie de o fiinta vie. Vioara a fost, pana la urma, materie vie: a fost lemn, un copac. Si dincolo de elementele masurabile - reactia lemnului la variatiile de temperatura, la gradul de umiditate etc. - exista si niste schimbari de sonoritate care nu mai pot fi explicate stiintific. Altfel, oricine ar putea copia viorile Stradivarius.
- Oare din clipa "marii intalniri" cu aceasta vioara magica ati devenit un muzician mai bun?
- Indubitabil, vioara Stradivarius m-a adus la un alt nivel. Daca inainte erau anumite aspecte de natura tehnica, pentru care ma tot chinuiam, cu Stradivarius, multe dintre ele ies natural, din prima. Toate inregistrarile pe care le ascultam cand eram copil erau ale unor violonisti celebri, care cantau pe astfel de viori. Dupa ce am ajuns sa cant si eu pe Stradivari, am inteles cum de le ieseau anumite lucruri. Fara indoiala ca este un avantaj sa canti pe asa un instrument, dobandesti un alt confort psihic: esti sigur ca nici o orchestra, oricat de tare ar canta, nu te va putea acoperi, pentru ca sunetul viorii Stradivarius are aceasta capacitate miraculoasa de a iesi la suprafata. Stii ca, daca gasesti modalitatea perfecta de a atinge aceasta vioara, poti obtine niste sonoritati fantastice. Vioara Stradivarius iti da o senzatie indescriptibila de libertare: acea libertate de a face mai mult, de a merge mai departe, de a explora... Iata cum imi indeplinesc eu si visul de a fi explorator. (rade) Ca muzician, esti dator sa cauti mereu o noua varianta de interpretare, chiar daca e vorba de piese foarte celebre, piese arhi-interpretate, arhi-cunoscute... Muzica clasica are un potential incredibil. Daca piesele din ziua de azi expira rapid, le simti ca si-au istovit deja potentialul muzical dupa cateva luni de zile, muzica aceasta compusa de Bach, Vivaldi, Mozart ori Beethoven este in plina forta si azi, dupa sute de ani. Testul timpului e necrutator si este cel mai edificator.
- Fericirea dvs. este umbrita de-un nor: dreptul de folosinta al viorii Stradivarius are un termen fix - 5 ani. Nu vi se strange inima la gandul despartirii?
- Fiecare dintre noi are un termen pe lumea asta, numai ca nu-l stim. In cazul viorii, singura diferenta este ca termenul e cunoscut. In 2012, intentionez sa particip la noul concurs care se va organiza, fiindca mi-am dat seama ca acesti 5 ani reprezinta doar un inceput si mai sunt inca foarte multe lucruri pe care vreau sa le fac impreuna cu aceasta vioara. Nu mi-am imaginat insa nici o secunda ca voi canta pe Stradivari pana la sfarsitul zilelor mele. De-altfel, nici nu cant pe ea tot timpul. Sa nu va inchipuiti ca vioara Stradivari sta la mine acasa. In mod curent, cant pe un alt instrument, pe o vioara moderna, din 2011. La un moment dat, as vrea sa predau vioara Stradivari unui alt tanar violonist, unui tanar de mare talent, care sa-mi continue munca. Aceasta ar fi cea mai mare bucurie pentru mine. Mai ales ca orice Stradivari trebuie sa se afle mereu in mainile unui violonist care are o activitate foarte intensa. Sa o inchizi intr-o cutie e o crima.
- V-ati gandit la cum va arata viata dumneavoastra de dupa Stradivarius?
- Nu vioara te face violonist. Cu sau fara Stradivarius eu voi continua sa cant. Voi continua sa cant atata vreme cat voi avea resurse si placerea de a urca pe scena.
Doi pe un balansoar: muzica si iubirea
- Dar viata dumneavoastra de dincolo de muzica si de Stradivarius cum arata?
- In perioadele in care nu sunt supra-aglomerat din punct de vedere profesional, imi place sa merg in natura, la munte. Si-mi place sa explorez zone cat mai indepartate. Apoi, imi place foarte mult fotografia. Am avut sansa sa intalnesc niste artisti-fotografi exceptionali, de la care sper ca am invatat cate ceva. Iubesc, de asemenea, cartile. Alaturi de vioara, cartile imi sunt cei mai fideli prieteni. In rest, cand am timp, ma bucur sa ma intalnesc la cate-o poveste cu putinii mei prieteni... umani. In concluzie, dupa cum vad eu lucrurile, in afara scenei, viata mea e o viata cat se poate de normala.
- Iubirea face, si ea, parte din viata dumneavoastra "civila" sau va e de-ajuns dragostea pentru muzica?
- Am o iubita. Cu ea ar trebui sa discutati despre cat e sau nu de grea viata de muzician, pentru ca ea imi "suporta" desele plecari, in scop profesional. Serios discutand, dragostea de muzica si iubirea, la nivel uman, sunt doua lucruri diferite, dar interconectate, in sensul ca nu poti fi un artist adevarat, nu poti trai pe scena pasiunea acestui sentiment, daca tu, in afara scenei, practic nu existi ca fiinta. Ai nevoie de iubirea din viata "civila", cum ati formulat dumneavoastra, ca sa poti exprima iubirea din arta. In orice caz, apropo de metafora cu povestea de dragoste dintre mine si Stradivarius, va asigur ca vioara nu s-a pus niciodata de-a curmezisul, impotriva relatiei mele cu prietena mea. (rade)
- Ati declarat, intr-un interviu, ca "a face arta in Romania este o activitate de curaj si de vocatie (...) violonistii nu umbla asemenea fotbalistilor". Intrebarea mea este: de unde va luati energia ca sa va alimentati acest "curaj" zilnic?
- Este adevarat ca arta, in Romania, cere nu doar curaj si vocatie, ci si foarte multa perseverenta. Este, de multe ori, descurajant sa lucrezi aici, fiindca te lovesti in permanenta de greutati si de filozofia lui "c-asa-i la noi!". Sincer sa fiu, nu stiu precis de unde vine la mine aceasta energie pentru a activa zilnic in Romania. Imi pun problema plecarii din tara, la fel ca toti romanii. Si, de fiecare data cand ma intreb daca sa plec sau nu, gasesc noi motive care sa justifice existenta mea aici. Cel mai adesea, sunt lucruri mici, poate insignifiante, daca stam sa le masuram, insa coplesitoare, pentru mine, din punct de vedere sentimental. Fireste, insa, ca am si eu momentele mele de cadere. Cateodata, chiar ma las sa cad, fiindca, daca nu epuizez un sentiment negativ, nu pot merge mai departe.
- Am inceput interviul discutand despre copilarie, va rog sa-l incheiem cu gandul la viitor.
- Atunci cand am preluat vioara Stradivarius, pariul meu cu mine a fost sa duc aceasta vioara peste tot in tara, astfel incat fiecare roman sa o auda macar o data. In plus, am dorit sa folosesc acest capital de imagine al viorii si sa-l transform intr-un capital de imagine culturala si sociala. Am facut pana acum trei turnee de anvergura si, cu toate ca nu am interpretat o muzica facila, spre marea mea bucurie, salile au fost mereu pline. Cred ca multi dintre cei care au venit atrasi de celebritatea instrumentului au descoperit ca nici muzica aceasta clasica nu e chiar atat de urata. (rade) Turneul Stradivarius 2011 este cel mai important proiect al meu la ora actuala. Si asta, nu doar din punct de vedere profesional - "Capriciile" de Paganini sunt tot ce s-a scris mai greu pentru vioara - ci si din punct de vedere managerial. Este proiectul in care sunt implicat 120%, de la inceputul anului, pentru care am lucrat zi si - mai ales - noapte! Este un sentiment sublim sa vezi cum o o fantezie de-a ta capata, efectiv, viata!