In inima Transilvaniei
Am ajuns in Cecalaca odata cu primavara. Satul cu nume asa de ciudat pare pierdut printre dealurile transilvane, ce leaga tinutul Muresului de Alba Iulia. Cat vezi cu ochii, pamanturi arate, despartite de coroanele albe, inflorite, ale unor pomi timpurii. E o neliniste in aer si-o lumina pura, proaspata, de cristal, ce incalzeste gazele firave, iesite din iernat. Bucuria senina a zilei a dezlegat usor cheful de vorba, sirul povestilor si al amintirii.
"Eu seman cu bunica mea, Valeria. Am mostenit de la ea curajul. Nu mi-e frica de greutati, oricare ar fi ele", imi spune femeia din fata mea, in loc de introducere, privindu-ma direct, cu mandrie neascunsa, pe care n-am cum sa n-o bag in seama, la fel cum nu pot sa nu observ umbra discreta a unui machiaj delicat, care-i contureaza fin trasaturile.
"Cand spunea o vorba bunica Valeria, apoi aia trebuia implinita, caci nu era chip altfel. N-aveai ce cauta prin preajma ei, daca nu-ti faceai trebile la care erai pus, adica daca nu erai "in rand cu lumea". Aici, in Ardeal, copiii sunt crescuti in spiritul muncii si al familiei. Isi au modelele in parinti. Eu seman cu bunica. Ori de cate ori mi-a fost greu de-a lungul anilor, am gasit in mine puterea de-a ma ridica, de-a trece mai departe, de-a nu ma lasa invinsa. Asa a fost si acum aproape douazeci de ani, cand am hotarat, impreuna cu sotul meu, sa ne mutam aici, in satul parintilor lui, in inima Transilvaniei."
Victoria si Daniel Moga au ales sa-si schimbe viata cu totul, s-o ia oarecum de la capat. Au renuntat la ceea ce le oferea orasul, au inlocuit trotuarele si strazile pavate cu ulitele si noroaiele satului. N-au plecat usor, dar acum nu s-ar mai intoarce pentru nimic in lume. Ramas fara serviciu, Daniel a vrut sa plece, ca atatea mii de romani, la munca in strainatate, dar apoi s-a gandit sa se mute la tara cu intreaga familie, sa-si porneasca viata de la inceput.
Victoria nu regreta mutarea. Si-a dat seama ca, in ciuda tuturor greutatilor si a muncii grele pe care o face, satul i se potriveste mai bine decat orasul. E mai aproape de firea ei. Seamana cumva cu diminetile din anii copilariei, cand iesea cu bunica la camp. Traieste din nou bucuria acelor dimineti racoroase, cu miros de pamant, si satisfactia serilor cand se intorcea acasa, rupta de foame si oboseala, dar cu un sentiment puternic de rost implinit, de lucru dus cu bine la capat. Si-apoi, si pentru copiii ei, Dan si Loredana, viata e mai sanatoasa la tara. "Exista inca prejudecata ca daca esti de la tara nu esti la fel de inzestrat ca cei de la oras, ca ai sanse mai putine sa reusesti. Nu este adevarat. Baiatul nostru este acum student la Facultatea de constructii, la Cluj, si fata este in clasa a noua, la Liceul din Ludus, la matematica-informatica. Baiatul ne-a si spus, de altfel, ca ar vrea sa se intoarca dupa facultate aici, in sat, sa-si faca o ferma mai mare decat a noastra. A ucenicit aici, alaturi de noi. Toata vara trecuta, cat a fost in vacanta, m-a ajutat. Si-apoi, nici nu suntem asa de departe de oras. Turda e la doi pasi, Clujul la zece. Pot sa traga, cand vor, o fuga, sa-si intalneasca prietenii si colegii. Bineinteles, asta numai dupa ce sunt randuite toate treburile din gospodarie. Pentru ca cel care are o ferma ca a noastra sau chiar mai mica stie ca nu mai are sarbatori. Animalele nu stiu de Pasti si de Craciun. Sarbatorile noastre sunt atunci cand recolta e pusa la adapost si cand animalele sunt sanatoase si satule."
Orar de profesoara
Se scoala in fiecare dimineata la patru si douazeci de minute. Daca se duce singura la grajd, bea cafeaua din doua, trei inghitituri, si apoi porneste imediat. Daca are vreme barbatul ei s-o ajute, atunci beau repede cafeaua impreuna, timp in care pun la cale ziua care sta sa inceapa. Nu au vreme de pierdut. La grajd ii asteapta munci grele, pe care au invatat sa le faca in mare economie de timp: spala ugerele vacilor, pregatesc aparatele de muls, pun bidoanele cu lapte in racitor. Totul facut dupa ceas, in acelasi ritm, dimineata de dimineata, pentru ca la sapte fara douazeci sa fie inapoi acasa, sa se spele, sa se imbrace si sa se pregateasca pentru scoala. Victoria n-a putut renunta la viata de dascalita, pe care a luat-o cu ea, in valiza, cand a plecat de la Cluj. La sapte si douazeci si cinci pleaca autobuzul din statie si la ora opt intra deja in clasa, cu catalogul sub brat. Urmeaza sase ore de clasa, apoi iar autobuzul si drumul spre casa, timp in care se gandeste la ce sa pregateasca "mai repede, mai bun si mai consistent pentru masa familiei". La cinci si jumatate dupa amiaza incepe din nou munca la grajd, cu curatat, spalat, muls, la fel ca dimineata, pana pe la opt seara, cand e randul viteilor mici, ce trebuie hraniti separat, si abia pe la opt si jumatate, in sfarsit, familia se reuneste in jurul cinei. Acum pe Victoria o ajuta fata. Dupa cina, citeste sau corecteaza caietele elevilor. Ziua se incheie cu o rugaciune. Pana la miezul noptii, n-a mai ramas decat o jumatate de ceas. Uneori, cand oboseala n-o bate in cuie, ca pe Hristos, Victoria iese in pridvorul din fata casei, priveste cerul tintuit in miliarde de stele si lasa bucuria sa creasca pana la el. Departe, fosnetul noptii se impleteste cu Muresul.
Dascalita
"Ce inseamna sa fii profesor la tara? Daca e mai greu decat la oras? Daca mai ai satisfactii profesionale? Impliniri personale? Sigur ca e mai greu, pentru ca parintii copiilor de la tara nu au timp sa se ocupe de ei, si atunci profesorul trebuie sa suplineasca si munca lor. La oras, dupa ce s-a incheiat ora, profesorul inchide usa clasei si se pierde in multimea strazii, pe cand profesorul dintr-un sat este in permanenta intre elevii sai. El trebuie sa fie modelul care sa-i ajute pe copii sa-si gaseasca locul in lume. Pe vremuri, cand am fost noi elevi, am invatat sa plantam pomi, sa-i udam, sa-i curatam. Acum, in programa lor scolara au disparut aceste lucruri practice, prin care ei se pot adapta mai usor la mediul in care traiesc. Invata teorie, dar practica, ioc! Copilul trebuie sa inteleaga de mic ca nu se poate trai fara munca, ca nu poate avea bucurii, daca n-are si responsabilitati. Doamne, imi amintesc ca si azi. Fiind numai fete in familie, parintii ne puneau la toate muncile din gospodarie. N-am avut cum sa facem nazuri, nici nu se punea problema de asa ceva. Cat am fost mai mici, eram cu hranitul gainilor, cu adunatul oualor, culegeam iarba la porci, adunam fructe. Cand am mai crescut, s-a facut si munca mai grea, dar niciodata nu s-a intamplat sa nu facem ceea ce trebuia la camp sau pe langa casa. Faceam de toate, si mama ne spunea mereu ca e tare rusinos pentru o fata de la tara sa nu stie sa faca vreo munca. Asa am invatat sa cos, sa tes, sa tricotez, sa ingrijesc animalele, sa fac muncile campului, si toate cele care trebuie pe langa casa omului. Eram si ambitioasa, imi placea sa nu ma intreaca nimeni si asa am ramas pana acum". Tot din ambitie a terminat pe primul loc liceul din Cluj si facultatea. Si poate tot de aceea are acum una dintre cele mai mari gospodarii din sat si nu se sfieste sa schimbe zilnic catalogul de la scoala cu cizmele de cauciuc si galeata de hranit vacile. Asa cum a invatat in copilarie, tot de la bunica cea inteleapta si de la parintii care si acum, la aproape optzeci de ani, isi vad singuri de casa si de ograda.
Calea laptelui
Din curtea casei si pana la usa grajdului facem "exact patru minute", dupa cum imi spune Victoria Moga. Vreau si eu sa vad grajdul cu vaci, o insotesc si nu ma mir cand ma face atenta, pe la jumatatea drumului, ca vacile o simt deja venind si incep sa mugeasca a alint, ca s-o "salute". Le stie pe fiecare dupa nume, le-a botezat si le cunoaste pe cele mai multe, de cand erau mici. Intr-adevar, cand ajungem, vacile intorc capul dupa ea, ca floarea soarelui dupa soare, asteapta sa le vorbeasca, raspund, mugesc mai subtirel, cu inteles, atunci cand le intreaba daca le doare ceva, cum au dormit, ori daca sunt flamande. Pana le pregateste de muls, imi povesteste cum a fost atunci, la inceput, cand au adus acasa primele vaci. "Le-am adus cu camioanele, toamna tarziu, dupa ce am strans recolta", isi aminteste Victoria. "O parte din ele erau fatate si le-am luat cu vitei cu tot. Erau atat de slabe, incat am fost tare tematoare ca nu vom reusi. Le-am dat de trei ori de mancare pe zi si doar dupa doua luni sclipeau de-ti era mai mare dragul sa te uiti la ele. Am fost de fata la toate fatarile din primul an. Stateam mai mult la grajd decat acasa. Le-am dat nume, vorbeam cu ele si-mi crestea inima, cand vedeam ca le este mai bine, de la o zi la alta. Sigur, truda asta a noastra nu e plina doar de multumiri si de satisfactii, sunt multe griji si bataie de cap, dar cand vezi laptele curgand in sistare, vezi in el masura vietii tale. Rostul tau omenesc. Vedeti, cand vorbim despre fericire, ii cautam sorgintea prin alte zari, cine stie prin ce orizonturi indepartate, uitand ca cea mai puternica radacina a ei e chiar rostul. Rostul nostru omenesc, compus din lucruri simple si-adevarate."
Fotografiile autoarei